În urmă cu câțiva ani, mai exact în anul 2015, Cassian Maria Spiridon a publicat la editura Charmides ediția necenzurată a volumului său de debut, Pornind de la zero, al cărui manuscris, cu toate că a obținut premiul concursului de debut al editurii ieșene Junimea, a fost, până la urmă, folosind cuvintele autorului, „hăcuit” de un cenzor cât se poate de „vigilent”: dintr-un manuscris unitar și, nu mă îndoiesc, substanțial, au fost selectate pentru publicare nici mai mult, nici mai puțin de 18 pagini, din care un editor competent a reușit, totuși, să facă o carte onorabilă.
Nu pot decât să-i dau dreptate poetului Cassian Maria Spiridon atunci când consideră că volumul apărut la editura Charmides (volum în care fragmentele și poemele eliminate de cenzură sunt foarte bine marcate) „poate fi și un studiu de caz asupra manierei în care se practica cenzura ideologică din anii `80”.
Ceea ce face obiectul acestui articol vizează în egală măsură evidențierea particularităților poeziilor și fragmentelor omise, dar și “lectura” practicată de cenzorul care, în anul de grație 1980, nu se poate să nu fi fost familiarizat cu experințele poetice de la noi și de aiurea. Îmi rezerv aici lectura menționatelor poeme și fragmente încercând să ghicesc ce criterii a avut în vedere cenzorul care a masacrat volumul de debut. Cu alte cuvinte, îmi pun întrebarea dacă refuzul poemelor în cauză este consecința faptului că ele nu au corespuns criteriilor valorice ori a fost vorba de criterii extraliterare. Dacă cenzorul care a tăiat nemilos în textul manuscrisului a fost un om cultivat (și nu mă îndoiesc că nu a fost), nu se poate să nu fi citit poeziile în cauză în mod adecvat, chiar să fi savurat rafinamentul textului poetic. Se poate, totuși, ca același cenzor să fi respins poemele în numele unor criterii valorice! Dacă cel care a refuzat poemele a fost convins că săvârșește un autentic act critic, nu mai este, cred, nimic de comentat. Dacă însă, convins de valoarea poemelor, cenzorul le-a eliminat totuși, îmi place să cred că gestul său nu a fost lipsit de o oarecare tristețe. Și totuși…
Un poem intitulat În ziua când… își dezvoltă semnificațiile în jurul unei nașteri ce coincide cu timpul sacru, al învierii și al speranței în mântuire: “În ziua când m-am născut/ ieșise din biserică preotul/ cânta/ «Hristos a înviat din morți/ pre moarte cu moartea călcând»”. Realul alunecă la modul firesc în alt plan, marcând nevoia umanului de a se încredința tiparului etern. Simbolul și livrescul se întâlnesc aici sub semnul unei atitudini de-a dreptul incomode: “era multă iarbă/ ce nu mai putea fi a doua oară călcată/ nici de mine nici de alții pentru niciodată/ și mai era și un cal roșu pe un câmp galben/ pe care nimeni n-ar fi avut curajul să-l încalece atunci și nici după/ și pe deasupra era Luna singură și bolnavă – / doamnă cam coaptă, dezvirginată târziu și stângaci -/ mai era un păstor cu oi multe și câini/ erau fiare, plante, piscuri și ape”. Toposuri consacrate sunt preluate într-un discurs cu reflexe postmoderniste: “când m-am născut era scrisă/ cartea/ despre viața dusă pe străzi sublunare/ unde iubim semenul/ ca pe un fluviu/ unde noaptea există/ durerea există/ unde istoria-i ca o prăvălire-neostenită și rece -/ unde se aleargă prin sufletul străveziu al zăpezii”. Nici la debut și nici în volumele anterioare, atitudinea incomodă față de real nu lezează metafora și diafanul poeziei. Cassian Maria Spiridon mai crede în carte ca model al lumii și nu ezită să scrie despre un suflet străveziu al zăpezii, ca alternative la o realitate profanată, căreia i s-a răpit frumusețea și firescul. Dar cenzorul? În tristețea pe care i-o bănuiesc și pe care i-o accept ca pe o șansă, cred că el a practicat o lectură dublă, una pentru propria-i satisfacție, alta pentru cei care-i cereau socoteală. Sau poate că nici nu-i cereau prea insistent (anul era totuși 1985). Cred că nu menționarea preotului și inserarea citatului din carte l-au speriat totuși pe zelosul cenzor, ci, poate, cu totul altceva. Gândul lui bătea mult mai departe: ziua pe care o are în atenție poemul îl impune pe poet ca o apariție singulară, în ipostaza celui ales, a cărui naștere trimite la mit și la destin, la ceea ce este scriere sacră, totul cu sugestia că textul ar contura destinul unui întemeietor care ar putea să-l deranjeze pe oricare Irod ce nu ar suferi termen de comparație.
O altă poezie, În cap am, are un moto din Eminescu, semnificativ pentru imaginarului și tensiunea ideatică a poemului: „Rătăcit, nemângâiet, ca un suflet fără parte”. Poezia rămâne emblematică pentru lirismul lui Cassian Maria Spiridon, în primul rând prin mișcarea dintre gravitatea discursului, trimițând la toposuri ușor de identificat, și atitudini ce pot șoca un cititor educat în spiritul unui anumit gen de poezie: „în cap am o grămadă de idei despre libertate și dragoste/ mulțimea calcă ostenită și indiferentă peste/ gurile ploii torențiale/ fără scăpare prizonier unei perechi de coapse/ palmele măsoară truda cerută de țărână/ aflat în mijlocul nebuniei (sub ochii tăi fragezi/ sub buzele telescopice ale miriapodului)/ pricep câte ceva din mecanismul chtonic/ oricum/ o idee bine stabilită despre dreptate/ nu mi-am format/ nici despre genunchii tăi vineți de frig/ de atingerea buzelor/și în general despre bunul mers al națiunii/ române.” Repet, este posibil ca vigilentul cenzor să nu fi gustat un asemenea tip de poezie, dar ochiul său, în permanență deschis în afară, nu putea să nu sesizeze, amestecul lipsit de pietate al ideilor despre dreptate și dragoste, cu mulțimea indiferentă (aha, las că știm noi unde bate poetul!) ori cu genunchii vineți de frig ai iubitei. Hai să zicem că până la urmă acestea ar fi totuși de acceptat (cu toate că nu i se poate ierta poetului că încă nu și-a format o idee bine stabilită despre dreptate). Dar ce să spunem despre faptul că el, candidatul la debut, nu și-a format încă o idee nici despre bunul mers al națiunii române! Un pasaj descriptiv și o poezie a cotidianului cu perspective spre profunzime pot trezi în egală măsură suspiciuni. Cum să accepți, bunăoară, un vers de genul „blocuri albicioase în fața privirii ca un obstacol al gândului”. Ce relație să fie, domnule, între realitatea materială, concretă, și libertatea gândului! Finalul poemului nu poate decât să-l sperie pe cenzor, nu atât prin faptul că relația eului cu lumea este mediată de alegorie și simbol, într-un exercițiu abstract, ci mai ales prin felul în care este transcrisă ideea poetică: “Doamne! În genunchiul tău mi-am săpat scorbura.”
O surpriză o constituie fără îndoială eliminarea unei poezii „cuminți” ca limbaj, in care ideea este cât se poate de transparentă, cum este cazul textului Să te joci:„să te joci cu mâinile/ nu-i frumos/ să te joci în ceasul acesta/ cu mâinile și picioarele/ de parcă ar fi mîinile și picioarele tale/ bietele/ înșirate pe sfoara umilinței/ cu botul prin pământ scormonind// pe creștet cu toată floarea mulțimii/ golit de cuvinte/bătut peste tălpile vieții/ cu îndârjire/ cu mâinile/ cu picioarele/bătut peste tălpile vieții-/ se poate/încă se poate numi fericire”. Un cenzor instruit a intuit aici o criză existențială și o suferință pricinuită de realitatea concretă și de prezența în această realitate- de unde și ideea de bătut, peste tălpile vieții, mai ales, care nu exclude insă bucuria de a trăi, fericirea simplă de a fi în lume. E adevărat, dar ce ne facem cu „sfoara umilinței”, cu o subversivă golire de cuvinte și cu bătaia „peste tălpile vieții”? Atunci intervine excesul de zel!
Din manuscris a fost eliminată de asemenea o poezie cu totul notabilă, Ahab, în care perspectiva asupra realului își susține rafinamentul prin tensiunea ideatică asociată unui fin livresc, prin prezentarea unui Ahab dezinteresat de realitate și de materialitatea ei: „pe Ahab nu-l doare/ că marea nu se termină/ că furtuna nu se termină/ că echipajul nu-l mai ascultă/că viscerele îi sunt perforate/șira spinării piciorul de lemn înțepenite”. Ceea ce contează pentru Ahab este căutarea dusă până la obsesie, indiferent de nuanțele acesteia: „cât MOBY DICK există/ puțin contează/ că întreaga corabie geme/ că șobolanii au fugit de pe vas/ – semn de negre întâmplări – că toată lumea-i nebună/ că mâncarea-i tot mai puțină/ că ploile sunt fără milă”. Cuvintele „cheie” pentru cenzor: „întreaga corabie geme”, „mâncarea-i tot mai puțină” etc.
Cenzorul nu a eliminat doar poeme întregi, ci și fragmente absolut notabile, de-a dreptul „nevinovate”. Iată un exemplu: „lacrima nu se usucă/chipul morții/ înstrăinat/ de trupul ce mă poartă/ca de piatră” (În continuare despre cenușă). Sau: „îmi scot din suflet/ întâmplările cu oameni/ nici tălpile nu pot să-ți mai sărut/ mi-am răstignit odihna în dinții ghilotinei…”
Volumul Pornind de la zero poate constitui într-adevăr un trist studiu de caz și, cel puțin din perspectiva cenzurii, prilej de meditație asupra condiției lecturii. Și implicit asupra unui tip de cititor care, departe de a fi mon semblable, mon frère, contează cu siguranță doar ca un hypocrite lecteur.