Consiliul
Județean Cluj
Gândirea altfel
Auzim frecvent devize precum „Capul plecat sabia nu-l taie” sau „Oamenii sînt sub vremi, nu invers” sau „Dă-i cezarului ce-i al cezarului” sau „Fă-te frate cu dracu pînă treci puntea” sau „Lasă-mă să te las” sau „Profită acum de ocazie, căci nu știi dacă mai vine” sau „Cămașa este mai aproape de trup decît haina”. Aceste devize – fiecare și toate la un loc – alcătuiesc un fel de istețime ce trece frecvent drept înțelepciune și se atribuie românilor. Faptul că prea rar ei ies de unii singuri din neajunsurile vieții s-ar datora acesteia.
Mai nou, „Las-o baltă cu gîndirea, că viața-i frumoasă și fără ea” sau „Mă atinge mai direct crema cu care mă rad, decît ce se spune în jur” sau „Contează ce bagi în gură sau la teșcherea” sau „Pune-ți oamenii tăi unde poți și lasă lumea să vorbească” completează panoplia acestei istețimi destul de răspîndite, iar efectul major se vede cu ochiul liber: nici o problemă nu se rezolvă la timpul ei, dacă cumva se rezolvă.
Nu se poate spune că devizele aflate în circulație sau ceea ce unii sau alții au gîndit sînt aplicate caatare. Între ceea ce gîndește fiecare, chiar majoritatea, și ceea ce se petrece în realitate este o distanță, mereu. Realitatea este mai curînd rezultatul a ceea ce destul de mulți reușesc să pună în acord la timp, fie și tacit.
Dar ceea ce fiecare gîndește este important, căci numai de la gîndirea cuiva pot pleca schimbările. De aceea, găsesc acoperite de realitate trei aserțiuni ce au drept de cetate în filosofie. Anume, că prin capul oamenilor trece tot ce li se întîmplă, încît, așa cum spunea chiar William James, oamenii se disting și se cunosc după idealurile pe care le împărtășesc. Apoi, cum se gândește așa se și trăiește, căci, oricare ar fi presiunile lumii exterioare, nimeni nu poate controla complet reduta conștiinței. Moses Mendelssohn și Charles S. Peirce au argumentat concludent că reduta este inexpugnabilă și conștiința liberă. Doar să existe conștiința! În sfîrșit, s-a spus sugestiv și oarecum geopolitic că „imperiile viitorului” vor fi „imperii ale minții” (Winston Churchil), ceea ce constatăm deja în viața lumii actuale.
Am căutat să captez ceea ce s-a petrecut în tranziția de după 1989, de la socialismul răsăritean la societatea deschisă – o încetineală a schimbării economiei și instituțiilor – ca efect al felului de a gîndi și pînă la urmă al culturii. Volumul Die kulturelle Wende. Philosophische Konsequenzen der Transformation. Cotitura culturală. Consecințe filosofice ale tranziției (Presa Universitară Clujeană, 2004, 610 p.), rezultat din prelegeri pe care le-am susținut la universitățile din München și Viena, este locul tentativei. „Cultura contează (culture matters)” – această generalizare teoretică, din care Friedrich Tennbruck a făcut piatra unghiulară a abordării „bazelor culturale ale societății (die kulturellen Grundlagen der Gesellschaft)” și a teoriei „cotiturii culturale (die kulturelle Wende)” a societăților avansate ale timpului nostru – mi-am asumat-o. Am întreprins în consecință analize corespunzătoare ale conștiinței – ale conștiinței filosofice înainte de toate.
Se fac adesea antologii cu autori români din vremuri mai noi. La o scrutare lucidă se poate lesne stabili că este destulă „gîndire conformistă” în jur. Metehne de genul plierii la realitate fără a-i pune întrebări dificile, insistenței pe fapte secundare spre a ocoli gravitatea situațiilor, declarării într-un loc a ceva și a contrarului în alt loc, refugiului în „aerata” etică intelectuală spre a evita întîlnirea cu o realitate „mizeră”, luării declarațiilor șefilor zilei ca referință de gândire sînt la fiecare pas. Constantin Brâncuși era într-o exemplară opoziție și de o luciditate remarcabilă față de asemenea atitudini cînd spunea că „în România sînt prea mulți «diștepți» în politică, în artă și în liberele profesii. Nu se poate face artă, politică și meserie intelectuală fără tenacitate și inteligență. «Diștepții» produc camelotă” (Petre Pandrea, Brâncuși. Amintiri și exegeze, Meridiane, București, 1976, „Pravila” lui Brâncuși). Avem astăzi, onest spus, indicatori că situația ar fi alta? Nu prea se văd. Dimpotrivă!
„Gîndirea conformistă” se adăpostește în vremuri mai noi sub pretexte diferite – rigori ale discuției „academice”, „pericole externe” nemaipomenite, „imperativul patriotismului”, fie el și de paradă, „dificultatea de neînvins a accesului la temeiuri ultime”, „autonomia” culturii – dar are ca sursă, orice am spune, conștiința etică a intelectualilor. Oportunismul „vârfurilor” a fost observat cu neutralitatea indispensabilă și în mod concludent de către un istoric simpatetic cu românii (Hugh Seton – Watson, Eastern Europe beetwen the Wars 1914-1941, Cambridge University Press, 1945). Se poate spune, cu multe probe la îndemână, că acest oprtunism și, mai recent, „apolitismul” (rezultat dintr-o specifică și vinovată confuzie a apolitismului, care, obiectiv, nu este posibil, cu apartidismul, pe care oricine îl poate practica!) înregistrează o vogă neașteptată – paradoxal, într-o țară răvășită de amatorism și abuzuri!
Începe, însă, să se vadă tot mai limpede, la o analiză lucidă, cît de bine au fost răsplătite (cu sinecuri, cu case, cu titluri etc.) asemenea atitudini! S-a ajuns la o complicitate ce riscă să devină tradiție: cei care conduc nu au rezultate, dar se trece cu vederea, intelectualii „reprezentativi” nu au nici ei, dar se poate discuta despre altceva. De pildă, despre „presiunea străinilor”, „pericolele de la granițe”, „greutatea schimbării societății”, „lipsurile perpetue din societatea noastră”. Nimeni nu răspunde, căci vinovatul este socotit istoria anonimă.
Se mai simte, însă, cel puțin prin persistența problemelor cu care se confruntă țara – sărăcia endemică, democrația butaforică, formalismul instituțional, viața științifică de ceremonii, cultura adesea belferească – cît de acută este nevoia de altceva. Adică de „gîndire critică” și sincer angajată să rezolve ceva!
De aceea, în volumul de față aduc în relief profilul unora dintre aceia care au luat distanță de oferta nemijlocită a vieții și nu au ezitat să-și spună opinia și să iasă oarecum din rînduri. Propun, altfel spus, articole și studii ce semnalează „gîndirea altfel”, „gândirea incomodă”, chiar „gândirea critică”, așa cum acestea sînt reprezentate de o seamă de români. Nu este vorba de inventarul personalităților antologabile, ci doar de un eșantion cît mai concludent. Sînt personalități pe care în timp le-am frecventat și a căror gîndire – ca istorici, filosofi, teologi, prozatori, sculptori, soliști – justifică reunirea deasupra numitorului comun de „gândire altfel”, altfel decît gîndirea curentă, și „gândire incomodă” pentru realitățile curente, uneori chiar de „gândire critică” în raport cu realitățile instituționale și cei care le reprezintă.
Iau termenul de „gîndire critică” în conotația ce se redă cu ajutorul cuvintelor „gândire diferită”, care chestionează, pune în discuție, inovează și lasă urme. Este gândirea ce aspiră la prefacerea a ceea ce este. „Gândirea critică” este cea care, în fața realității, scoate în lumină neajunsurile și posibilitățile neexplorate ale acesteia și se încredințează argumentelor. „Gîndirea incomodă” nu este totdeauna identică cu „gîndirea critică”, dar crește pe humusul acesteia, ca și „gîndirea altfel”.
Filosofia și arta, prin natura lor, scot în relief, cînd sînt veritabile, cel puțin prin distanțare critică și în mod tacit, posibilitățile situațiilor, cu mijloace specifice – concepte și imagini artistice. Chiar la nivelul conceptelor și imaginilor artistice se află de fapt atitudini. Dar de aici nu rezultă că toți cei care pretind că fac filosofie și artă pun accent pe distanțare critică. Vedem filosofi îngrijiți să nu iasă din liniile oficiale sau se refugiază în istoria pozitivistă a disciplinelor sau în trăiri subiective vetuste sau în evocări stilizate ale trecutului spre a fugi de confruntarea cu realități aspre. Vedem literați care-și exhibă impresii și mofturi și tac în fața dramelor umane sau, lipsindu-le viziunea și trăirea morală ori civică, nu pot articula nicidecum un orizont viabil. Nu cumva este de întrebat astăzi: unde sînt literatura și arta condiției umane în istoria ce se face acum? Unde sînt conceptualizările rezultate din experiențele istoriei recente?
Reunesc aici studii și articole pe care le-am consacrat în timp unor personalități românești care au gîndit altfel – prin cultură, orientare, interogații și au menținut profilul „gîndirii incomode”, de care România are nevoie ca de oxigen. Este vorba de studii și articole ce au în centru filosofi, teoreticieni ai culturii, teologi, scriitori, ziariști, artiști de mare pondere. În primul rînd pe cei din atmosfera cărora m-am desprins la universitatea din Cluj-Napoca, în anii formației mele.
Este vorba, firește, de studii care țin și de afinități personale, inclusiv în virtutea formației mele, realizată la vîrsta doctoratului, în proximitatea „școlii de la Frankfurt” (vezi Andrei Marga, Filosofia critică a școlii de la Frankfurt, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014). Mă gândesc la preferința pentru „filosofia critică”, dar și la convingerea profundă că „gândirea altfel, incomodă, critică”, duce mult mai mult înainte decît cea „conformistă”, cu aripile tăiate, „adaptată” a fiecărui timp. O critică poate rămîne legată doar de posibilități și poate părea utopică, dar pînă la urmă slăbește certitudinile conformismului, care nu caută decît propria perpetuare. Viziunea filosofică pe care am căutat să o articulez, ceea ce am numit în volumele mele „pragmatismul reflexiv” (vezi Andrei Marga, Întoarcerea la sens. Filosofia pragmatismului reflexiv, Tribuna, Cluj-Napoca, 2014, și Andrei Marga, Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică, Compania, București, 2016), nu numai că a conceptualizat atitudinea critică, dar este orientată spre deschideri de orizonturi și dezlegări practice, sprijinite pe experiențe de referință și preocupate de înnoire în raport cu ele.
Desigur că simpla amintire a „filosofiei critice” trezește reacții venite mai cu seamă din necunoașterea filosofiei secolului al douăzecilea, grav neglijată în cultura română. În sfera ideilor, și nu numai, mai trebuie dusă lupta cu asincronizarea și informare la zi. Sunt reacții ce vin și din prejudecățile acumulate ca fruct al ignoranței privind temele, conceptele și argumentele ce se schimbă efectiv în filosofia recentă a lumii. Cum se observă ușor în publicații de astăzi, se invocă analize de mîna a șaptea pentru evaluări pline de clișee ale unor temei și propuneri importante. Nu se observă nici măcar faptul că personalități de cea mai mare anvergură, precum Joseph Ratzinger (Wendezeit für Europa?…, 1992), care au exercitat de-a lungul deceniilor critica neslăbită a vederilor „filosofiei critice” privind mersul istoriei contemporane, au recunoscut cu franchețe că Horkheimer și Adorno (în Dialektik der Aufklärung, 1947) au avut de fapt dreptate cînd au atras atenția asupra înfundăturilor pe care le pregătește această istorie.
Acceptate sau nu în cultura de cabinet, analizele de sub programul „filosofiei critice” s-au impus pe scena istoriei. De aceea, mai nou vedem pînă și în edituri, în publicații și la persoane ce se lăudau cu distanța de aceste analize, că le publică de zor pentru a recupera întîrzierea.
Putem, știm prea bine, aborda lumea din optici diferite, iar filosofia, cînd este bine cunoscută, fascinează și astăzi prin spectacolul confruntării viziunilor, principiilor, conceptelor, argumentelor. Una dintre viziunile aflate în competiție în modernitatea târzie este „filosofia critică”. Aceasta, dacă este suficient de temeinic cultivată, le poate face dreptate celorlalte optici. Invers nu este sigur!
Nu este vorba de a aplica, atunci cînd se îmbrățișează „gîndirea critică”, ceea ce scrie undeva în cărți. Un asemenea dogmatism nu numai că ar fi naiv, dar nu ar putea fi nici el critic destul și ar duce în alte aporii. Este vorba de a alimenta critica din datele realități și de a o articula sistematic înaintea oricărei alte sistematizări, plecînd totdeauna de la perceperea promisiunilor neîmplinite ale realității însăși.
De ce „gîndirea critică” este soluția astăzi? Să ne amintim succint trecutul. S-au încercat diferite formule de gîndire în România. Liberalismul a crezut că frusta afirmare a libertății de inițativă este suficientă ca societatea să se modernizeze. Crizele dramatice care au venit și instalarea dictaturilor cu mijloacele democrației a infirmat această credință. Naționalismul și-a închipuit că totul poate fi pus în mișcare dacă trăirile patriotice sînt suficient de profunde, iar cei mai patrioți ajung să conducă. Sfîrșitul în dictatură și tragediile ce s-au produs au compromis formula. Socialismul oriental a considerat că o reorganizare a societății ocolind liberalismul și naționalismul ar da rezultate. Nesocotind drepturile și libertățile individuale și democrația, acest socialism a dus la o dictatură cu colorit medieval în epoca celei mai dezvoltate gîndiri critice. Oferta tehnocratismului nu face decît să abată atenția de la soluțiile veritabile și să sporească neajunsurile. Societatea nu se lasă condusă nicidecum asemenea unei mașini, fiind vorba de un organism de complexitate înaltă, poate cea mai înaltă după complexitatea minții.
Dincoace de liberalism, de naționalism, de socialismul oriental, de tehnocratism rămâne la îndemînă soluția societății democratizate, care se deschide destul. Și aici o delimitare trebuie făcută cu fermitate. Este vorba de o societate deschisă care nu pune în paranteză democrația, sub pretextul ubicuității concurenței sau sub cel al urgențelor de acțiune, cum se petrec lucrurile în zilele noastre, și care face trecerea de la democrația ca tehnică de alegere periodică a reprezentanților la democrație ca formă de viață. Nici gândirea formalistă a liberalismului clasic, nici cea mitică a naționalismului, nici cea oportunistă a socialismului oriental, nici cea cinică a tehnocratismului nu depășesc condiția „gîndirii vasale” și „conformiste”. Abia „gîndirea critică” eliberează din vasalitate și permite gîndirii însăși să respire.
Putem face intuitivă „gîndirea critică” printr-o scurtă reflecție asupra felurilor de a scrie istoria ce se practică la noi în momentul de față. Istoria a fost și a rămas, la noi, coloana vertebrală a culturii civice, încît scrisul istoric și cultura civică sînt lăuntric legate.
(Din Introducerea la volumul
Andrei Marga, Gândirea altfel. Studii românești,
Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2016)