Concursul Național de Literatură
„Ioan Slavici”, 2023
Premiul III, secțiunea roman

 

 

Alexandru avea să se întrebe adesea, în anii ce au urmat, dacă copilăria lui fusese cu adevărat fericită sau dacă și-o amintea fericită pentru că nu-și putuse da seama, mic și necopt la minte fiind, de răul și supărările din jur. A doua variantă aducea cu sine o altă întrebare: oare așa li se întâmplă tuturor oamenilor? Adică noi toți, cât am fi de răi, de cinici și de uzați astăzi, am avut o copilărie fericită pentru că pur și simplu e ceva acolo, în legile naturii, în dezvoltarea creierului, care ne împiedică să vedem și să înțelegem părțile rele. Răspunsul nu l-a găsit niciodată, de fapt a renunțat să-l mai caute, alegând să creadă varianta care-i convenea, anume că fiecare din toți acei indivizi cu care avusese nenorocul să se întâlnească și cărora cu greu le-ar fi putut acorda calitatea de oameni avea totuși undeva, în străfundul minții, câteva amintiri frumoase dintr-o copilărie îndepărtată. Poate că așa se explică faptul că există și nebuni fericiți. Văzuse mulți nebuni în oraș și prin satele prin care avea să umble și nu erau toți nefericiți și violenți. Înțelesese apoi, sau credea că înțelege, că pentru a fi fericit era nevoie să fii nebun pe deplin, de-a pururea, fără niciun moment și fără nicio licărire de luciditate. Cei care nu erau încă complet pierduți erau periculoși pentru că în clipele alea de luciditate, sau poate că nu era luciditate per se, dar era totuși o oarecare luminare a minții lor, deveneau imprevizibili și violenți. Îi vedeai prin cartier, te întâlneai cu ei, cerșeau cuviincios și primeau de obicei suficient cât să se poată târî, schilozi, prin viață. Nu le dădeai atenție, nu-i băgai în seamă, ei își făceau meseria lor, tu îți vedeai de ale tale și dintr-odată, fără să-ți dai seama de ce, își ieșeau din fire, începeau să urle, să arunce cu pietre, încercau să intre peste oameni în coperativă, alergau după copii să-i dea jos de pe biciclete și ar fi făcut ei și altele dar de obicei erau potoliți rapid, prin bătaie, de bărbații care se nimereau prin preajmă. Bărbații se străduiau să nu-i bată mai mult decât trebuie, adică îi lăsau când vedeau că încep să se potolească dar uneori se întâmplă să-i lovească mai tare, fără să-și dea seama, sau nebunii nu se linișteau prea ușor și atunci nefericiții ăia zăceau zile întregi zdrobiți, nu mai ieșeau din văgăunele pe unde dormeau, prin canale sau prin blocuri dezafectate. Se găsea întotdeauna câte o femeie mai milostivă să le ducă grija, le lăsa câte ceva de mâncare, le dădea pastile dacă aveau febră, apoi nebunii își reveneau și se potoleau și contractul social era din nou respectat. Nebunii ăia erau, de fapt, ai lor, ai oamenilor din cartierele în care locuiau și oamenii îngrijeau de ei așa cum puteau, la fel cum ai îngriji de o rudă bolnavă. Sigur, nu-ți place, nu-ți convine, ai vrea să nu fie nevoie să faci asta, dar dacă s-a întâmplat să-ți cadă beleaua pe cap acuma ce să faci, nu poți să-i lași să crape chiar așa. Chiar nebuni și violenți cum erau, erau totuși și ei suflete. Și cine poate să-ți garanteze că mâine n-o să ajungi și tu ca ei? În străfundul inimii, oamenii din cartier se simțeau și ei puțin nebuni sau cel puțin capabili de a deveni. Între ei și nebuni nu exista o deosebire fundamentală, nu erau specii diferite, erau tot cam aceeași, din om sănătos puteai să ajungi zănatic (invers, însă, nu) și văzuseră și ei cazuri din astea, oameni care din cauza șomajului, a băuturii, a bătăilor o luaseră pe arătură și deci și ei, cei încă normali, se temeau de acest scenariu. De asta nici nu-i alungau pe nebunii lor, erau în general tot oameni din zonă, oameni pe care-i cunoșteau și știau că e mai rău să-i trimită la Vedea, acolo erau chiar mai prost tratați, îi legau de paturi, îi băteau, nu le făceau niciun tratament (Oamenii „normali” din oraș nu știau asta dar personalul de la Vedea nu le aplica, în general, tratamentul ăsta din răutate și nici prea des ci din lipsa de mijloace. Erau anii 80, bani de medicamente nu existau, bani de salarii nu existau și de multe ori doctorii și asistentele de la spitalul de nebuni, așa cum era îndeobște cunoscut, munceau neplătiți și se străduiau să-și facă treaba în acele condiții, chiar dacă era teribil de greu. Evident că, la un moment dat, cedau și ei și atunci nu le mai păsa, îi lăsau să facă ce vor, să se bată între ei ba chiar îi băteau și ei dacă nu se potoleau de niciun fel). Nebunii făceau cumva și fugeau de la Vedea, se întorceau acasă, o vreme erau ceva mai bine, poate și de frica că vor fi trimiși înapoi, dar apoi reveneau la vechile obiceiuri și anii treceau fără ca cineva să se gândească că, totuși, nu e o situație normală și ar trebui găsită o soluție.
În schimb nebunii ăia care erau total prăjiți, cei al căror creier era ars de tot și nu mai funcționa nici la 10% din capacitate, erau mult mai calmi și păreau mult mai mulțumiți de soarta lor. Nu aveau niciodată astfel de izbucniri violente, își vedeau de ale lor, urlau sau încercau să cânte pe limba lor, cerșeau și oamenii le dădeau mai multă pomană. Uneori erau bătuți de ceilalți, de cei cu sclipiri de luciditate care căutau să le fure bucatele primite sau erau, pur și simplu, invidioși că sunt tratați mai bine decât ei. Ori asta dovedea pentru Alexandru că englezii n-au greșit când au spus că ignorance is bliss. Și nici filozofii n-au greșit când au spus, ei, că cu cât omul e mai lucid, cu atât suferă mai mult. Concluzia a fost pentru el că e mai bine că nu-și amintea de lucrurile rele din copilăria mică. Așa putea să se laude că, iată, a trăit și el vremuri bune și frumoase și să se amăgească, nu cu prea mult succes, că e posibil să fii fericit pe lumea asta.
Despre nebunii din oraș umblau tot felul de zvonuri și nimeni n-ar fi știut să spună cât era adevăr și cât era născocire, așa cum nimeni nu știa exact când ajunseseră în starea asta de întunecare. De altfel de cele mai multe ori nebunia asta nu era un punct ci un interval. Nu puteai să spui: Iată, Măru a înnebunit cam acum vreo 10 ani, când a rămas fără muncă și nevastă-sa a fugit în lume. Nebunia asta se instala progresiv, creștea și se întărea pe nebăgare de seamă, uneori slăbea o vreme și revenea, alteori omul avea perioade de luciditate când era aproape normal și credeai că, iată, a scăpat. Apoi te reîntâlneai cu el și amintirea îți juca feste, omul te privea pierdut și înțelegeai că a căzut din nou în întuneric. Evaluarea gradului de nebunie era deci subiectivă, varia de la o persoană la altă în funcție de cât de bine îl cunoșteau pe respectivul și de relațiile pre-existente între ei. În certurile dintre soți acuzele de: Nebunule! Degmento! Cretino! erau frecvente și poate că și din cauza asta mulți nu mai erau siguri de sănătatea lor mentală. Într-o astfel de lume e greu să mai deslușești normalitatea de devianță și toți trăiau cu frica că, deși ei se știau și se credeau sănătoși, poate că nu mai erau chiar în toate mințile. De aceea nimeni, nici chiar cei în mod evident întunecați la minte, nu ar fi recunoscut că are probleme, ba chiar negau cu vehemență orice insinuare. De tratament psihiatric nici nu putea fi vorba. Normalitatea sau nebunia aia a lor, așa cum o vedeau ceilalți, era pentru ei la fel de bună, la fel de validă ca starea de normalitate a celor din jur. Sigur că, între evaluările lor despre ei înșiși și părerea celor din jur despre ei, erau adesea diferențe, uneori notabile, dar nimeni nu s-ar fi lăsat convins că imaginea lor despre starea lor de sănătate mintală nu e adevărul adevărat. De ce ar fi fost părerea altora mai bună decât a lor? Ei se cunoșteau cel mai bine, ei trăiau cu ei în fiecare clipă a vieții, ei și doar ei puteau să își confere un certificat de sănătate sau de nebunie. De asta nu s-a întâmplat niciodată să existe vreun nebun autoproclamat în Câmpulung.
Nebunia mai multe grade, așa cum și bolile sunt mai ușoare sau mai grele. Existau nebuni despre care se spunea că sunt periculoși și alții care aveau o reputație de oameni pașnici. Despre Ion al Paulii de exemplu se spunea că violase o fetiță și stătuse niște ani buni la pușcărie. A prins-o noaptea, i-a dat câteva palme zdravene de a umplut-o de sânge, a tras-o în fostul cinema Balada devenit între timp o ruină infectă și a batjocorit-o. Când a terminat a lăsat-o acolo mai mult moartă decât vie. Așa umbla vorba și era posibil să fie adevărat, Ion al Paulii era tânăr pe atunci, avea ca la 30 de ani și era deja nebun. Apoi a dispărut câțiva ani, se spunea că fusese la pușcărie, și s-a întors mai întunecat la minte ca la plecare, deși mai slab și mai sfrijit. Asta era pentru mulți dovada că-l bătuseră bine la închisoare și poate că așa și fusese sau poate că nu făcuse nimic din toate astea ci fusese închis pe undeva printr-un azil psihiatric sau fugise în lume. În orice caz era mai bine să nu te apropii de el și să nu încerci să afli adevărul.
Alt nebun era Pian. Ăsta era unul dintre nebunii liniștiți. Era deja bătrân sau cel puțin părea bătrân, deși era posibil să nu fi avut mai mult de 50 ani. De altfel era de mirare că ajunsese și până la vârsta asta, în Câmpulung nu existau nebuni bătrâni. Dispăreau într-o zi și nu se știa dacă muriseră și venise cineva să-i îngroape, unii mai avea rude care se ocupau să le facă rânduiala, dacă o făcuse primăria pe spetele ei sau pur și simplu plecaseră, nu se știa unde. Pian era liniștit, nu dispăruse niciodată în lumea mare și se spunea că e de acolo, din oraș, că fusese un copil normal, mersese la școală ca toți ceilalți, avea părinți și părinții erau și ei oameni la locul lor. De ce își pierduseră mințile nu se știa prea bine. Babele hrănitoare de pisici din blocuri spuneau că cineva îi făcuse farmece, o fată care se îndrăgostise de el și pe care el n-a vrut-o, el voia să meargă la facultate să se facă învățător și ea abia știa să citească, lucra la combinatul de fire sintetice și n-avea alt vis decât să se mărite și să stea la bloc. Fata se numea Nuța, nu făcuse ea farmecele cu mâna ei dar mersese la o vrăjitoare și asta a învățat-o ce să facă: să facă rost, cum o știi, de ceva ce-l atinsese pe Pian, Pian care pe atunci se numea Nicuță: o batistă folosită, o bucată de haină, un muc de țigară. Asta n-a fost ușor, Nicuță nu fuma și nici nu avea obiceiul să arunce lucruri pe unde se nimerea, dar până la urmă Nuța a făcut rost de ceva și mai bun: un pieptăn folosit cu fire de păr prinse în dinți. Baba și-a frecat mâinile de bucurie, vraja avea să fie și mai puternică! A luat apoi apă neîncepută într-o noapte cu lună plină, și-a spălat mâinile ca semn că ea nu e vinovată de ce va fi, ea nu-i voia răul băiatului ci numai binele și făcea asta în numele fetei, nu pentru ea personal. A bolborosit descântece și vrăji, afumând și tămâind, apoi a umplut pe jumătate un borcan cu untură de găină, untură în care băgase firele de păr de pe pieptăn. Borcanul l-a pus într-o sacoșă de rafie. Tot în sacoșă a pus câteva monede și un inel vechi și fără valoare. Pe Nuța a sfătuit-o cu strășnicie să pună sacoșa în așa fel încât el, Nicuță, să fie cel care o găsește și cel care umblă primul la ea, altfel vraja risca să se întindă la un altul și nu se știa care vor fi efectele. Așa că fata l-a pândit multe nopți și zile ca să afle care ar fi cel mai bun prilej, într-atât încât ajunsese să fie mustrată la combinat pentru că venea la muncă târziu și chiaună și nu mai avea niciun spor. Prilej potrivit n-a existat, Nicuță stătea cu părinții și părinții plecau primii dimineața la servici, apoi ieșea și el să meargă la liceu. Totuși nu s-a îndurat să renunțe la plan, a lăsat sacoșa pe stradă, în fața porții, sperând că va ajunge la cel dorit. N-a putut să urmărească aievea ce s-a întâmplat apoi, era prea mare pericolul să fie zărită și nici n-ar fi avut curaj să vadă că farmecele ei pică în mâini greșite.
Cert e că o vreme nu s-a întâmplat nimic astfel încât Nuța a crezut că descântecele n-au avut niciun efect. Baba a sfătuit-o însă să aștepte, lucrurile astea nu se întâmplă peste noapte. Fata a avut răbdare o vreme, ba chiar a început să se intereseze dacă ceva se schimbase la cel pe care-l dorea drăguț, însă totul părea să fi rămas la fel. Nicuță a plecat la București, la facultate, și Nuța și-a pierdut toată nădejdea. După o vreme a uitat de el. S-a măritat cu unu care lucra la pădure pe la Hârtiești, s-a mutat acolo și nu l-a mai văzut niciodată pe Nicuță.
Între timp Nicuță, ajuns la facultate, a început să se schimbe și nu în bine. Poate că a fost șocul mutării în marele oraș, unde pe vremea aceea nu puteai rămâne după studenție decât dacă căpătai buletin de București iar asta nu era ușor. Erau ani grei, viața se înnegrise de tot. În cămine era frig, tovarășii din PCR considerau că 14 grade îi sunt suficiente omului în apartament, ba chiar că toată lumea e mulțumită că se fac economii și se poluează mai puțin. Tovarășii au fost, s-ar putea spune, niște ecologiști vizionari, născuți însă prea devreme. La acel moment hotărârile astea le-au adus nenumărate înjurături din partea oamenilor însă, dacă ar fi făcut-o cu 30 – 40 de ani mai târziu, ar fi fost aplaudați de ecologiști și de regimurile europene ce aveau să vină. Camerele erau mizere și prost izolate, băile se aflau la capătul holului și primeau apă caldă doar două ore pe săptămână, timp în care toți studenții se îmbulzeau, se înjurau, se băteau ca să prindă un loc. După o săpuneală rapidă, căci apa caldă venea și dispărea pe neașteptate și acele două ore nu erau întotdeauna respectate, căminiștii se întorceau în camerele reci și se înfofoleau cu țoale și pături, sperând să nu răcească.
Poate că din cauza asta, poate că din cauza mâncării proaste de la cantină, poate pentru că marele oraș l-a zdrobit în fălcile lui flămânde, Nicuță n-a rezistat prea mult la facultate. S-a mutat în gazdă la o bătrână, a început să meargă din ce în ce mai rar la cursuri până când n-a mai mers deloc. Stătea în cameră toată ziua, uneori zăcând deși nu era bolnav, alteori privind lung pe geam. Apoi a început să iasă, cobora în stradă și umbla razna, fără țintă, ore în șir. Alteori nu se întorcea nici peste noapte. Gazda a încercat să-l ajute dar Nicuță nu mai era în toate mințile, urla, o înjura, apoi îi părea rău, își cerea iertare, îi făcea diverse treburi ca să se răscumpere. Bătrâna nu știa din ce trăiește, de mâncat nu mânca niciodată acasă, dar nici nu părea să se îmbete, nu mirosea a alcool.
Până la urmă au venit părinții și l-au luat acasă. Nicuță nu era acolo, l-au așteptat. Când l-au văzut nu l-au luat la rost, nu l-au certat. El nu s-a opus. Nici n-a știut să le zică ce se întâmplase. Nu se întâmplase nimic. Nu avea nicio problemă. Nu mai voia să meargă la facultate. Nu-l durea nimic, nu-i lipsea nimic. L-au dus la doctor: era sănătos. L-au dus la preot, i-a citit, fără folos. Băiatul începuse să mănânce, se întremase, dar nu puteai să-l scoți din ale lui. Să muncească pe undeva n-a fost chip, se ducea prima zi la insistențele părinților apoi fugea, nu se mai întorcea acasă, nu știai de unde să-l iei. Ca să nu rămână fără el, părinții au acceptat să-l lase în apele lui.
Cum a devenit din Nicuță – Pian nu se știe. Și nici când s-a apucat de desenat. Părinții l-au au avut grijă de el o vreme, apoi au murit. Atunci Nicuță a plecat definitiv de acasă. Acolo nu mai exista mâncare, trebuia să se ducă să capete de undeva. Pe străzi primea pomană. Probabil că atunci i s-a schimbat numele. Nu se știe nici cum de a rezistat atât de mult. Era foarte blând și tăcut, nu știa nici măcar să se apere atunci când ceilalți îl loveau. Întotdeauna plin de cicatrici, de sânge închegat, cu hainele murdare, nu părea din cale-afară de nemulțumit. De la o vreme s-a apucat de desenat, desena cu o sfărâmătură de cărămidă pe asfalt chipuri naive de oameni ținându-se de mâinile lor ca niște bețe de chibrit. Apoi a început să mâzgălească pereții blocurilor până când cineva i-a dat un bloc de desen și creioane colorate. A fost cea mai mare bucurie pentru Pian. Culorile și hârtia i-au dat noi posibilități de a-și exprima talentul. Desena naiv, stângace, scene simple: familia în grădină, copii care merg la școală, fetițe care se dau în leagăn. Unii ar fi spus că, în felul lui, avea un oarecare talent. Desenele le dădea cadou celor pe care, pentru că-l ajutau, îi dădeau de mâncare sau haine, îi iubea cel mai mult. Altele le întindea pe asfalt când stătea la cerșit, ca spre vânzare. În general oamenii îi dădeau bani fără a lua un desen în schimb. Nu se știe dacă Pian era fericit sau trist că oamenii nu luau desenele.
Exista însă și o altă posibilitate, dar lui Alexandru nu-i trecuse prin cap, și anume că fericirea copilăriei se datorează faptului că există acolo câțiva adulți, părinții, bunicii, alte rude, mai multe sau mai puține persoane de la caz la caz, care lucrează pentru ca tu, copilul, să fii ferit de rele și să nu-ți dai seama că de fapt lumea nu e așa binevoitoare cum o crezi tu și că ea ascunde multe pericole de care vei ajunge să-ți dai seama mai târziu. Apoi, în timp, pe măsură ce crești, efortul pe care acești oameni îl fac slăbește. Poate că nici tu nu mai ești atât de drăgălaș și de cuminte cum erai în primii ani, ca să-ți fie iertate năzbâtiile și boacănele, poate că adulții consideră că gata, ți-ai consumat tainul de fericire și de ocrotire, cert este că, fără să-ți dai seama când și cum, încet-încet balonul ăsta protector începe să se spargă până când, la un moment dat, nu mai rămân decât niște fâșii flașce prin care vântul rece intră și te taie la mâini.
Alexandru nu-și mai amintea, la drept vorbind, mare lucru din acea perioadă. Chipurile oamenilor deveniseră terne, se estompaseră, încerca uneori să-și aducă aminte de rude pe care nu le mai văzuse de mult sau care muriseră, de copiii cu care se juca în fața blocului și pe uliță, de vecini și de locuri așa cum erau ele atunci și constata că nu mai reușește. Își amintea vag că erau acolo, că făceau una și alta și parcă simțea ceva, ca atunci când vezi în spatele unui geam opac că e acolo un om, vocea ți-e cunoscută, știi despre cine e vorba dar nu-i mai deslușești trăsăturile chipului, a devenit un fel de fantomă, un spectru dintr-o altă lume. Mergea adesea la bunici, cu rata, în sate pline de verdeață și de căruțe. Urcau în rată, un autobuz DAC sau ROMAN vechi de când lumea, treceau dealurile, muscelele, coborau în stație cu bagaje, deschideau poarta de fier, mâncau mămăligă cu brânză și pește prăjit, întingând în uleiul rămas pe fundul tingirii. Erau zile frumoase, genul de zile care te bântuie când crești, te acrești și înțelegi că ai fost dat afară din paradis și că, oricât te-ai strădui, oricât ai căuta, nu te mai poți întoarce acolo pentru că el nu mai există, a dispărut. Urmele sunt încă acolo, știi că acela era locul, dar totul s-a năruit, s-a prăpădit. Așa a pățit și Făt-Frumos când a nimerit în Valea Plângerii și a dorit să se întoarcă acasă. A găsit niște temelii stricate și a știut că acolo fusese locul. N-a mai aflat, însă, decât dărâmături și moarte.
Bunicii erau născuți înainte de război, și reușiseră, nu se știe cum, să evadeze din timp. Erau bătrâni dar nu păreau să mai îmbătrânească, ca și cum așa se născuseră, ei nu trecuseră prin evoluția normală a omului care crește, ajunge la floarea vârstei, apoi începe să decadă, se cocârjește și moare. De fapt tot satul era în afara timpului și a lumii. Viața avea alte reguli. Țăranii ăia izbutiseră cumva să facă un sat care să fie pe valea aia, la niște zeci de kilometri de Câmpulung și de Pitești, un sat în care poți ajunge cu mașina sau cu rata, în care trăiesc oameni la prima vedere la fel ca toți ceilalți, cu doi ochi, două mâini, un nas, vorbind aceeași limbă română cu accent muntenesc, dar în care nimic din afară să nu prindă rădăcini. Veștile rele, stresul, șomajul, războaiele care îi frământau pe oamenii de la oraș nu izbuteau să pătrundă în sat. Raza de acțiune a noilor legi, a tăierilor de salarii, a taxelor mărite, nu era suficient de mare ca să îi atingă pe oamenii de acolo. Era ca și cum o cupolă magică, nemaivăzută, acoperea satul și săgețile răului se spărgeau de ea ca de o pavăză. Poate și de asta oamenii nu păreau să îmbătrânească. În acei ani, Alexandru era ferm convins că oamenii din sat trăiesc 100 de ani în cap, nici mai mult nici mai puțin, căci așa a hotărât Dumnezeu și nu putea să fie altfel. Iată, 7 ani sunt anii de-acasă, când primești cele mai importante învățături de la părinți, familie și cunoscuți. Apoi 8 ani sunt pentru școală. 4 sau 5 ani, dacă faci profesionala, sunt pentru liceu. 40 de ani sunt pentru muncă. La pensie ieși la 60 de ani. După care stai pe lângă casă și crești nepoți și strănepoți. Totul e rânduit să aibă o durată clară și fixă. Și lungimea zilelor trebuie să fie la fel. Asta, desigur, excluzând cazurile în care omul moare năpraznic, în accident sau de boală. Cât a stat acolo, Alexandru n-a cunoscut pe nimeni care să moară în acest chip.

 

 

(Va urma)