Concursul Național de Literatură
„Ioan Slavici”, 2023
Premiul III, secțiunea roman

 

 

Zilele erau și ele altfel, timpul nu era împilat în chingile cu care, în oraș, îl forțăm să curgă în direcția pe care o vrem noi. Erau înalte și mari, domnești, și puteai să crești într-un an cât în trei pentru că încăpeau în ele mai multă cuprindere de timp și viață decât aveau cele din afara satului. Sătenii mergeau rar la Câmpulung, la oraș cum îi ziceau ei, și nu era nevoie să precizeze despre ce oraș era vorba, exista un singur oraș, Câmpulungul, Orașul prin excelență, și mergeau și la târg, din nou fără a preciza unde, căci se știa că Târgul nu poate fi decât la Domnești. În caz de nevoie mergeau la Pitești și la Argeș, la Sfântulița, pregătindu-se bine, cu câteva zile înainte, de parcă ar fi călătorit pe alt continent. În rest făceau ce știau ei mai bine, ce învățaseră de la cei dinaintea lor și n-aveau nevoie să se întrebe dacă se putea trăi și altfel. Lumea avea un rost, viața avea un sens, lucrurile nu se petreceau la întâmplare. Exista Cineva care avea grijă de toate și nu aveai de ce să te îngrijorezi, existența nu putea ieși de pe făgașul care îi fusese rânduit, schimbări prea mari nu puteau avea loc nici catastrofe care să zgâlțâie temeliile lumii. Viața nu era întotdeauna ușoară, oamenii munceau din greu, dar nu era niciodată urâtă și locuitorii erau dornici s-o trăiască până în ultima clipă, când va fi ea, și să împlinească tot ceea ce le fusese rânduit.
S-a întâmplat în acei ani, când Alexandru nu mergea încă la școală, un eveniment ieșit din comun care însă nu l-a tulburat deloc pe copilul de atunci. A murit un vecin, chiar de pe ulița bunicilor, un anume Marcel, bărbat destul de tânăr, departe de cei 100 de ani la care mureau oamenii din sat. Așa cum cere obiceiul, mortul a fost purtat pe ultimul drum pe diverse ulițe, pentru a fi trecut pe la trei răspântii. În față mergea popa cu cădelnița, cântărețul și un om care ducea crucea de lemn. După ei urma coșciugul, cărat de o căruță. Imediat după, familia îndoliată. Convoiul era completat de o mulțime de oameni, vecini mai apropiați sau mai îndepărtați, prieteni, rude și rubedenii ori pur și simplu oameni din sat veniți să-i aducă un ultim omagiu unuia de-al lor. Pe drum familia mortului arunca cu monede, mărunțiș, să-i fie mortului pe lumea cealaltă. Convoiul creștea mai la fiecare poartă cu oameni care ieșeau din curți și se alăturau procesiunii.
La fiecare răspântie convoiul se oprea iar popa citea rugăciuni de dezlegare pentru sufletul răposatului. Așa a fost la prima și la a doua. La a treia, după ce popa a citit rugăciunile, mortul a deschis ochii, s-a ridicat în șezut și i-a speriat pe toți din jur. N-a spus nimic, s-a uitat doar pierdut, departe în zare, ca și cum trupul se trezise dar spiritul încă nu revenise în corp. Alexandru avea să-și amintească foarte bine imaginea asta. Pe moment, ocupat să strângă din colb monezile cele mai valoroase, nu i-a dat prea multă importanță. Poate că omul nu murise, fusese doar bolnav și acum își revenise. Sau poate că fusese o farsă, se întinsese prea mult cu gluma, acum aflase că voiau să-l îngroape și de sub pământ nu mai poți să scapi. E stupid să mori pentru o glumă, cât ar fi ea de bună.
Ce a fost după nu-și mai amintea. Știa că nu fusese la biserică, nici la cimitir. N-avea ce să caute acolo, era un copil mic, îl speriau bocitul, tristețea, oamenii îmbrăcați în negru, așa că n-a mai putut, peste ani, să recompună exact întâmplarea. Sau poate că nici n-a mai fost îngropăciune, așa ar fi fost logic dacă omul se trezise. Crescând, i-a venit din ce în ce mai greu să creadă că omul înviase. Poate că avea un frate geamăn sau care, oricum, îi semăna foarte mult, pentru că-l mai văzuse apoi prin sat, dar nu mai putea fi sigur că e aceeași persoană. Oamenii oricum se schimbă, se îngrașă sau slăbesc, poartă alte haine, își lasă barbă sau și-o taie. Cum ai putea să fii sigur de imaginea lor pe care o știai tu cândva? Mai ales când atâtea lucruri pe care, copil fiind, le crezi fără nicio îndoială, se dovedesc a fi, după ce crești, niște minciuni. Nu, hotărât lucru, Marcel nu înviase, ar fi vuit ziarele, s-ar fi știut. A fost o simplă confuzie, o halucinație. Mortul de la groapă nu se mai întoarce.
În schimb își amintea mai multe despre părinți, despre cum, în primii ani, totul era bine în familia lor sau părea să fie bine, poate că de fapt nu era nici atunci bine ci era doar mai puțin rău sau poate că nu-și dădea el seama, atât de mic fiind, de crăpăturile prin care răul începuse să se infiltreze. Taică-su lucra la ARO, la fabrica de matrițe și, i-au spus bunicii apoi, câștiga bine. Mai ales în primii ani de după revoluție, când nu mai trebuia să aștepți cu anii să ți se repartizeze o mașină, toată lumea se bătea să-și cumpere un ARO încât uzina nu mai făcea față cererilor. Cumpărătorii căutau atunci pe cineva care le putea face rost de autoturismul mult-dorit, se interesau prin rude, prin tot felul de relații și dacă nu aveau pe nimeni vorbeau cu tot felul de bișnițari care știau ei pe cineva înăuntru care poate să-i rezolve. Pentru asta însă trebuia să plătești, să ungi rotițele pentru ca cererea ta să avanseze. Uneori mergea, alteori nu și rămâneai și cu banii de deschis uși pierduți și fără mașină. Spuneau gurile rele că taică-su era unul din acești intervenanți care făcea bani și din salariul de la uzină și din diversele combinații cu mașini și piese. Ba unii spuneau chiar că scotea pe ascuns piese din uzină și le vindea la negru și îl înjurau din cauza asta, de parcă din cauza lui ar fi dat faliment uzina. Nu dăduse faliment din cauza lui, toți făceau la fel, furau pe rupte și au furat până când n-a mai rămas nimic, moment în care secțiile s-au închis rând pe rând și ei au rămas șomeri, înjurându-se reciproc.
În acei ani Alexandru își amintea că se înmulțiseră vizitele unor persoane despre care mamă-sa îi spunea că sunt prieteni de-ai lui ta-so. Oamenii ăștia nu erau însă prea prietenoși. Părinții lui se dădeau peste cap să le facă toate poftele acestor musafiri, maică-sa mai ales era greu încărcată cu tot felul de treburi, să facă prăjituri, fripturi (Alexandru n-avea voie să se înfrupte din ele, „sunt pentru musafiri”), să se ducă să cumpere bere și vin („De unde bani, măi omul lui Dumnezeu, cu ce să iau?’’ spunea ea, cu un glas înfrânt, și bărba-su răspundea: „Nu ți-am dat data trecută? Ce-ai făcut cu ei? Ce, eu făt bani ca să-ți dau ție non-stop?”. Atunci ea se supăra și mai tare și izbucnea: „Ultima dată mi-ai dat două milioane acum trei luni, am plătit din datorii cât am putut, numai eu știu cum am făcut să nu ne oprească corentu, de unde să mai iau? Tu nu știi, nu-ți pasă, tu ești stăpân în casa asta, pun-te masă, ia-te masă, femeie fă rost de bani, femeie plătește aia, femeie cumpără aia”. Plângerile femeii erau ignorate fără prea multă mustrare de conștiință: „Nu știu de unde dar faci rost. Du-te și cere la cine știi că ți-o mai da. Lasă că rezolvăm noi situația asta, ieșim din încurcătura asta și o să fie iarăși bine, ca înainte”). Mama se ducea până la urmă și împrumuta de unul-altul, pregătea masa, așa-zișii prieteni veneau, stăteau la masă, uneori plecau repede, cu fețele încruntate, alteori stăteau mai mult, beau și mâncau vârtos. De fiecare dată însă, după plecarea lor, izbucnea urgia. Părinții începeau să se certe, mama sfârșea prin a strânge singură masa, spăla vasele plângând și nici pe el, pe Alexandru, nu-l mai băga în seamă ba îl brusca și pe el: „Stai mă borhanule în pace că te iau de urechi și pe tine, tu nu vezi ce se-ntâmplă, de prostiile tale îmi arde mie acuma?”. El, Alexandru, înțelegea că e rău dar nu-și dădea seama exact de ce și nimeni nu se obosea să-i explice. Între timp tac-su pleca să se îmbete pe undeva și venea acasă târziu, nervos, trăncănea oalele, căuta de mâncare și-i trezea și pe ei și cearta reizbucnea. Alteori nu mai venea acasă de loc în noaptea aia, stătea plecat zile în șir, nimeni nu știa pe unde și nici nevastă-sa nu-l căuta, ba părea mai degrabă bucuroasă că scăpase de el. Se întorcea fie și mai beat decât plecase, neras, uneori cu cicatrici și vânătăi, fie vesel și liniștit, cu câteva milioane pe care le dădea soției. Încerca în acele momente să se facă iertat, ieșeau toți trei să mănânce câte o prăjitură pe bulevard, cumpăra câte ceva prin casă și o vreme lucrurile păreau să revină la normal. Apoi, inevitabil, situația se înrăutățea din nou și urmau alte certuri și alte beții.
Ciclul ăsta începuse însă să se repete din ce în ce mai des. Perioadele de calm erau din ce în ce mai rare și mai scurte, înlocuite de certuri, de țipete și de lovituri. Vecinii nu mai erau nici ei atât de prietenoși față de familia Gava, nu le mai împrumutau bani și nici pe Alexandru nu prea îl mai băgau în seamă. La coperativă când îl trimitea mă-sa nu mai primea nimic pe foaie, trebuia să se ducă cu bani peșin sau dacă nu: „Să vie maică-ta sau taică-tu, că eu pe caiet nu-ți mai dau, n-ați plătit nimic din urmă. Întâi plătiți dup-aia mai vedem noi”. Taică-su lipsea cu săptămânile și săptămânile astea erau mai bune decât cele când era acasă. Alexandru începuse să se obișnuiască cu absențele și nu o mai întreba pe maică-sa unde e, știa că-i va răspunde că e plecat cu munca în țară, merge pe șantiere. Oricum nu putea să verifice asta și prefera să o creadă.
Nu erau singurii care trăiau așa în Mica Indie. În cartierul lor trăiau oameni care se bălăcăreau în public, fără jenă și fără rușine, înjurându-se de la geam, pe stradă, urlând fără să îi intereseze că sunt văzuți și auziți. Într-un fel asta era o pervertire a originilor lor țărănești. În satul bunicilor (și în toate celelalte sate din zonă), țăranii se strigau cu voce tare, se salutau, cântau când le venea dorul, dar acolo era altceva. În sat era normal să fie așa, oamenii erau puțini, distanțele mari, cum să te auzi cu femeia din fundul curții dacă nu strigi? În oraș, în schimb, nu era nevoie și nu era bine să urle în halul ăsta, să se umple de zoale în văzul tuturor, de parcă erau tot la fân, în grădinile nesfârșite din satele din care plecaseră. Și mai era ceva diferit în Mica Indie. Oamenii mutați din sat la oraș se înnegreau rapid și se umpleau de supărări până atunci necunoscute. Săraci în sat, erau de obicei senini și nepăsători, fără grija viitorului și a bătrâneții. Mutați la oraș, se umpleau brusc de o negură iritantă, de parcă se umpluseră de dermatită seboreică gravă și începeau să se agite, să tragă, să muște din viață, ca să capete un colțun cât mai mare. Sărăcia aia a lor stoică din sat lăsa locul unei melancolii triste, melancolia celui care simte că și-a ratat viața, că a mers prea mult pe un drum greșit, un drum care nu-l va scoate la luminiș, și acum nu mai are timp, nu mai are putere, să se întoarcă și să o apuce pe calea cea bună. Poate că asta se întâmpla pentru că ieșiseră de bună voie de sub acel acoperământ ceresc care în sat îi proteja de gânduri rele și de supărări mari. În sat erau oameni care dimineața, la trezire, se ridicau din pat, se însemnau cu semnul Crucii și ieșeau în grădină să se închine sfântului Soare. În oraș erau doar babe stafidite, despre care umbla vorba că se pricep la farmece și la prostii, și oameni care priveau la cer doar când îi lovea ploaia, ca să îl înjure.
Mai era ceva. În sat n-aveai nevoie să pleci undeva ca să te bucuri de frumos. Ieșeai în curte, îți aruncai ochii spre grădină, spre dealuri, spre pădure, respirai mirosul de pământ și verde, ascultai viața din vatră și din tine. În Câmpulung însă, ca să dai ce o bucățică de frumos, era nevoie să te duci să o cauți prin alte locuri, prin livezile de pruni și fânețele de pe mușcele, dacă te țineau picioarele, la Voina dacă aveai bani și mașină sau la Brașov, cu rata, să vezi munții și pădurile de pe viroage, clădiri la fel de vechi ca în Oraș dar ceva mai bine întreținute. Cum ai fi putut să fii același în sat și în oraș, când satul de umplea de zări vii iar orașul te umplea de moloz afumat?
Alexandru n-ar fi putut spune când s-a întâmplat plecarea definitivă a tatălui. Nici peste ani n-a vrut să știe mai exact, n-a întrebat-o pe maică-sa. Avea vreo 10-12 ani atunci. Nimic nu prevestise că de data asta tatăl nu se va mai întoarce. Și-a dat seama că ceva nu e în regulă atunci când au primit prima vizită a poliției.
— Îl căutăm pe numitul Gava Ilie.
— Nu e aici, răspunse mama.
— Unde e?
— Nu știu.
— Cum doamnă să nu știți, nu e bărbatul dumneavoastră? Nu vă interesează să știți pe unde umblă? Dacă e la curve acuma?
— Să fie sănătos dacă e, răspunse doamna. Mie nu-mi zice niciodată ce face. Eu nu știu de viața lui. Eu nu mai am bărbat. Dacă îl găsiți să-mi spuneți și mie unde era.
— Nu vreți să vi-l aducem acasă, dacă-l găsim?
— Nu. Să steie unde o vrea. Cum și-a așternut așa să doarmă.
Dacă l-au găsit nu se știe, în orice caz Alexandru n-a aflat ce s-a făcut cu el. A crescut din acel moment fără tată și a ajuns, în timp, să nu-i mai pese. De la o vreme, amintindu-și de anii din urmă, începuse aproape să-i fie frică că va reveni și liniștea aia fragilă pe care o câștigaseră se va sfărâma. Îl privea uneori în poze, știa că el e dar chipul lui nu-i inspira nimic, nicio emoție. Și nici nu-i era dor. De acum el devenise, de facto, bărbatul familiei. Nu ceruse acest rol, nu se grăbise să devină om mare dar nu avusese de ales. Tatăl plecase și odată cu el scăzuseră veniturile familiei. Câtă vreme a fost încă cu ei reușiseră să se mențină, cu mare greutate, deasupra liniei de plutire. Maică-sa îl trimitea cu 10000 de lei la magazin de unde cumpăra 10 pâini, 1000 de lei bucata. Din acele 10 pâini Alexandru își dosea câteva colțuri pe undeva și rodea la ele toată săptămâna, pentru că altele nu mai luau. Mâncau ștevie, urzici, lobodă, mergeau să culeagă ciuperci, să adune mure, se îndesau cu mămăligă și cartofi. Și nu erau singurii. Sărăcia lovise crunt Câmpulungul, odată cu falimentul definitiv al uzinei. Nici măcar nu erau cei mai săraci. Avea prieteni de joacă care nu mâncau pâine cu săptămânile. Unul din vecini care lucra la o gogoșerie aducea uneori gogoși și le împărțea lor, acelea erau zile de sărbătoare. De altfel cam în acel moment le-au tăiat apa pe scară pentru prima dată și a început comedia.