Câteva trăsături singularizante par a fi indispensabile pentru înţelegerea naturii şi funcţionării acestei discipline cognitive.
A doua jumătate a secolului XX a înregistrat o mutație epistemologică majoră: alături de ştiințele clasice, generale, au apărut ştiinţe de un tip nou: „cazuistice“ şi/sau „transversale“ precum prospectiva, inventica, cercetarea operaţională. Ele au un obiect care pare general în sensul că – pentru a lua exemplul prospectivei – orice obiect material sau ideal din univers este susceptibil de a avea o existenţă în viitor, sau – cazul geneticii – de a fi avut o gestaţie în trecut. Dar, dincolo de acest invariant, destinul viitor sau fenomenalitatea gestaţiei sunt diferite de la un obiect la altul. În demersul său, cercetătorul va fi confruntat la fiecare pas cu situaţii insolite în care densitatea „singularului”1 este mai importantă decât în cazul ştiinţelor generale (fizică, biologie, astronomie etc.). Fiecare caz obligă deci, simbolic vorbind, la reinventarea (parțială a) ştiinţei, fiecare reprezintă într-o anumită măsură o experienţă fără ereditate, nouă, asemănătoare cazurilor cu care se confruntă un detectiv. Avem de-a face cu ştiinţe ale atipicului şi aberantului, care nu mai studiază obiecte de serie, relativ asemănătoare și pasive, supuse legilor generale, ci excepţionalul, insolitul, anomalia, surpriza permanentă.
Dar chiar în domeniul ştiințelor „dure”, leagăn al logicii clasice, optica s-a schimbat. În faţa situaţiilor complexe, care nu mai pot fi modelate cu ajutorul vechilor legi deterministe, oamenii de ştiinţă au început să vorbească de „structuri disipative”, „dezordine organizatoare”, „autoorganizare”, „haos”, „fenomene disruptive”. Fără a nega în ultimă analiză existenţa ordinii şi constrângerilor (legilor) în univers, comentatorii „haosului” (Ilya Prigogine, 1979) au proclamat apariţia unei „noi raţionalități științifice”. Or, noțiunea de cazuistic proprie disciplinei noastre ni se pare mai apropiată de ideologia „haosului” a lui Lorenz (Edward N.) decât de determinismul mecanic, linear al ştiinţei clasice.
Conştiinţa amplificată a diferenţelor între realităţile lumii înconjurătoare, a contracţiei generalului, a permis, între altele, nașterea inventicii în Statele Unite, după cel de al doilea război mondial. Obiectivul ei este inexistentul, neașteptatul, ceea ce va căpăta corp în viitor. Ea nu a parvenit încă, aşa cum am arătat, la stadiul de ştiinţă constituită, reducându-se la o metodologie empirică aplicată la proiectele tehnice. Din anii 1950 și până astăzi, metodele euristice – brainstormingul, sinectica, metodele asociative, creative notebooks, idea engineering, metoda Delphi, metoda morfologică s-au transformat între timp în atitudini mentale care au revoluţionat modul de lucru în întreprinderile americane performante. Cabinetele americane de analiză şi evaluare profesională nu mai mizează pe QI ci pe QC (creative quotient) şi uneori pe QE (Damasio: 1994), emotional quotient. În această tendinţă se înscriu si o serie de alte figuri care vin pe filiere diferite spre creație: Edward de Bono, creatorul „gândirii laterale” [lateral thinking], Thomas Peters, Robert Waterman, Damasio Alonso… Gândirea laterală este o atitudine mentală anti-clişeu, un mod de construcție logică conceput pentru a produce restructurarea permanentă a viziunilor, concepțiilor, ideilor. În vreme însă ce „[…] intuiția, creativitatea şi dispoziția sunt daruri ale providenţei, gândirea laterală este un proces deliberat. Este tot un mod de folosire a minții, ca şi gândirea logică – însă de alt tip”(de Bono 2003, 7). Asemănările cu modelele literare anticipatoare sunt tulburătoare: Diderot, Stendhal, Lautréamont, Rimbaud, Garcia Lorca, Jean Giono, Marcel Jouhandeau creau într-un mod care se aseamănă de manieră frapantă brainstormingului. Avantextele lor, atunci când există şi mai cu seamă la nivelul formelor precoce ale proiectului seamănă cu un fel de creative notebooks. Pascal după accidentul de pe podul de la Neuilly din 1654 când văzuse moartea cu ochii, Victor Hugo după traumatismul psihic produs de moartea Leopoldinei2, B. P. Hașdeu3 în aceeaşi situaţie după dispariţia prematură, la 17 ani, a fiicei sale Iulia, Maupassant după incidentul său psihotic par a-şi compune textele de manieră delfică. Asemănările transversale de acest tip confortează ideea unităţii (în diversitate) a felului în care funcționează creierul uman.

 

Genetica textuală – știință cognitivă ?

 

Ca disciplină cognitivă, genetica textuală se plasează la al doilea nivel de abordare al „cogniţiei”, cel care explorează sub raport funcţional procesele producţiei intelectuale fără să se ocupe de suportul lor material în creier rezervat neuroştiinţelor. Spre deosebire de ştiinţele cognitive, clasice (psihologia, lingvistica…) sau nu, orientate către mecanismele psihismelor omului de pe stradă, ale masei sociale, genetica textuală se ocupă de fenomenele de vârf, excepţionale, care sparg raţionalitatea cuminte şi banalitatea psihismelor curente, le amplifică, le fac să evolueze. O a doua particularitate este accentul ipsativ pe individual şi nu pe colectiv precum în cazul altor discipline umaniste: sociologia, lingvistica, neuroştiinţele. Particularitatea decurge din specificitatea publicului studiat: creatorii. Ultraminoritari în istorie, creatorii sunt mari (deși nu exclusiv) solitari, producători de esențe ideatice sau de excepții narative, lingvistice, psihologice care se aglutinează şi ele în norme atitudinale, mecanisme filtrante favorizând gândirea originală, esenţială, revelatoare, fecundă. Peisajul grafic al manuscriselor de lucru ale unei opere este un câmp de bătălie răvăşit în care frânturi de cuvinte masacrate, şterse, înlocuite, fraze dereglate, rupturi logice, accidente, trimiteri hazardate preced emergenţa unui giuvaier. Căci ce altceva sunt aceste versuri traducând urmărirea dramatică a unui ideal: „tra luci ed ombre,/ sotto il muto cielo/ saettato da sprazzi porporini,/ lottavano; […] (D’Anunzio, La Morte del cervo). Genetica textuală se situează aşadar în inima fenomenului creativităţii, act personal, ex-centric, expresie a diversităţii destabilizante în unitate.
O așteptare legitimă dar în același timp naivă a oricărui lector privește „misterul tehnicii romanești”, secretul de fabricaţie al scriitorului. După François Mauriac „el trebuie să rămână secretul celui care îl inventează şi nu poate servi decât o singură dată” (Mauriac 1959, 209). Altfel spus, scriitorul inventează de fiecare dată nu numai opera dar şi mijlocul de a o inventa cu folosință unică. Mauriac ne furnizează argumentul de căpetenie în virtutea căruia am afirmat că studiile de genetică de caz, deşi utile, nu duc singure nicăieri. Le trebuie elementele de legătură între ele, punţile care le solidarizează în cadrul umanului, o viziune care depășește fundătura cazului individual, intranzitiv deci nevalorizabil dincolo de el-însuși, altfel spus dincolo de ceea ce noi încercăm să realizăm aici; evaziunea din presupusa monadă a individualității absolute și ermetice. Netranspozabil, cu alte cuvinte ceea ce încercăm noi aici. Alphonse Daudet, ne confiază că Mauriac, scriind Jack şi Le Petit Chose credea că este Dickens-ul francez. Experiența arată că procedeul lui Dickens nu era valabil decât pentru autorul englez însuși şi orice tentativă de reproducere devenea «procedeu» mimetic, eventual pastișă, dar nu creație.
Geneza individuală a unei opere depinde de atâția factori interiori și exteriori ai scriitorului, unii inconștienți, fiecare cu ponderea lui, încât este dificil de a-i identifica pe toţi şi de a-i pune în ecuaţie pentru a debusca secretul de fabricaţie. În realitate, Mauriac supralicitează dimensiunea idiomatică a actului creator în detrimentul a ceea ce constituie unitate în cadrul umanului. Exact ceea ce căutăm noi si ce trebuie să caute disciplina genetică: poziționările mental-afective, o logică profundă cu ramificații multiple specifică naturii umane care intră în acțiune când scriitorul se lansează în aventura fantasmatic- scripturală.

 

Genetica – știință transversală

 

Putem deci reveni la ideea că genetica textuală lato sensu ar fi, dacă ar exista, o ştiinţă transversală care studiază fenomenalitatea constituirii tuturor entităților şi formelor universului înconjurător. Orice obiect ambiental, material sau ideal, natural sau artificial, este susceptibil de a fi avut o naștere, o existentă, o îmbătrânire şi o moarte. Aparatele şi dispozitivele tehnice, medicamentele, clădirile, ideile ştiinţifice, filosofice, sistemele social-economice, mobilierul, întreprinderile, veşmintele, cărţile, modurile de viaţă etc. nasc, trăiesc, ajung la maturitate, îmbătrânesc şi dispar în jurul nostru înlocuite de altele, care își vor trăi ciclul lor lăsând locul altei generaţii de obiecte ş.a.m.d.. În ultimă analiză, întregul ambient capătă aspectul unui carusel al naşterii, vieţii şi morţii.
În materie de texte de excepţie, chiar dacă voga literaturii aşa cum o cunoaștem din secolul XIX a pălit, multiplicarea lanţurilor de televiziune, de radio, a presei scrise, a comunicării intra si inter-întreprinderi şi ciberspaţiul au creat o nevoie abisală de texte eficiente: publicităţi, articole de presă, scurte texte informative, scenarii de filme, comperaje pentru emisiuni de televiziune etc. Actorii sociali încearcă să se influențeze unii pe alții în modul cel mai eficient posibil, iar printre ei actorii politici, economici, educaţionali de care depind înseși destinele noastre. Miza este enormă. Se poate institui o corelație între destinul pe care ni-l forjăm şi eficienţa textual-comunicaţională.
Dar, aspect implicit al acestei explozii discursive, pentru ca un text să nu-şi rateze scopul, să nu se piardă în oceanul comunicaţional, trebuie să se înalţe la un nivel de excelenţă care să facă nu numai să fie remarcat, să influențeze publicul-țintă, dar să şi dureze. Or, la aceasta servește genetica textuală: la a transmite „patentele” geniilor literare, a celor care au marcat generații, le-au modelat gândirea și sensibilitatea. Nu pentru a le reproduce în mod mecanic ci pentru a se impregna de spiritul lor, a utiliza cele care ţin de modul funciar de funcţionare al fiinţei umane şi a inventa altele. Este raţiunea pentru care nu suntem de acord cu opiniile conform cărora genetica textuală trebuie să rămână o modestă disciplină reconstitutivă şi interpretativă a dosarelor manuscrise, iar din punct de vedere practic subreta editologiei (Marty 1991). Nu credem că destinul ei poate fi derizoriu, circumscris perimetrului filologic.

 

 

Referințe bibliografice
Bono, Edward De (2003), Gândirea laterală, București : Editura Curtea veche.
Damasio, Antonio (1994), Descartes’ Error: Emotion, Reason, and the Human Brain
Marty, Eric (1991), „La Génétique des textes. Une nouvelle rupture dans l’interprétation des textes littéraires“, in Dictionnaire encyclopaedique Quillet, Paris: Editions Quillet, 138-143.
Mauriac, François; (1959) Mémoires intérieurs, Paris: Flammarion.
Prigogine, Ilya et Stengers, Isabelle (1979), La Nouvelle Alliance. Métamorphose de la science, Paris : Gallimard.

 

 

Note
1 Singularul absolut nu există în realitate pentru simplul fapt că un obiect unic este un obiect nonidentificabil.
2 Hugo n-a fost scutit de traumatisme psihologice în viața sa. După Léopoldine, moartă înecată în Sena la Villequier la numai 20 de ani, fiul său Eugène Hugo a înnebunit, apoi o alta dintre fiicele lui. A urmat lovitura de stat din 2 decembrie 1852, ruptura lui cu Napoléon al III-lea şi exilul voluntar de douăzeci de ani mai întâi în Belgia, apoi la Jersey si Guernesey.
3 1838- 1907, ilustru scriitor și filolog român.