Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Geografie și poezie

Un veritabil prețuitor al ținuturilor natale („Un coviltir de nestemate/ Îmi pare cerul înstelat/ la Târlișiua”, aceeași localitate în care a văzut lumina zilei și înaintașul său, Liviu Rebreanu), al naturii în toată splendoarea ei, poate să fie poet sau geograf. Poet, pentru a-i cânta frumusețile eterne și geograf pentru a-i cerceta și consemna sub formă științifică realitățile. Întâmplare fericită e atunci când în aceeași persoană se regăsesc pasiunile emoționale ale ambilor. Astfel îi aflăm în cazul lui Gavril Pompei. Profesor universitar, cu numeroase contribuții academice în domeniul științei geograficești, poet sensibil, autor a mai multor volume de versuri (membru al Uniunii Scriitorilor, dacă acest fapt poate adăuga ceva la afirmarea și confirmarea talentului său), care se confesează, în acest sens, într-o Ars poetica, așezată în chip de epilog la recentul său volum de poeme: „Diriguită cu dibăcie și exprimată plastic, metaforic, aventura cunoașterii geografice devine astfel, de la sine, în cele mai multe cazuri, adevărată Poezie” – Intarsii (Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2020). Cu o Prefață de Mircea Muthu care îl recomandă astfel, pentru recentul volum: „Pe un fundal neo-romantic și adeseori baroc, Gavril Pompei ne oferă o geografie interioară de înaltă clasă intelectuală”.
Fire contemplativă și meditativă deopotrivă, Gavril Pompei își asumă vibrația peisajului, fără a fi un pastelist, decantând-o în trăirea interioară, odată cu imaginarul anotimpului hiberna, de-o pildă: „Ninge cu intarsii imaculate,/ dorul de alb s-a regăsit pe sine,/ cerul e o sită unde, despuiate,/ își deșartă mirul fragede stamine.// Pe alee teii, desfrunziți, stingheri,/ se întreabă: oare ce-o mai fi și astă/ cotropire lină, începând de ieri/ crengilor podoabă, orfică și castă?// Ninge cu oferte, ninge cu surprize,/ ninge în agora, ninge în amvoane,/ ninge cu recursuri, falimente, crize,/ ninge cu demisii, ninge cu binoame.// Ninge peste ziduri de cetăți pierdute,/ o beteală rece, fragedă și pură,/ ninge ezoteric, tandru, pe tăcute,/ clipelor merinde, vremilor măsură” (Iarnă citadină). E aici un halou discret de poezie clasică transilvăneană, cultivată cu lejeritate și măsură. Versul decantează îndeobște nostalgii și umori sentimentale, fără a fi însă romanțios și nici copleșit de tristeți idilice: „Un vifor de-ntuneric travestit/ în cea mai blândă boare de lumină,/ introvertit, în gând s-a cuibărit/ cu gheare lungi, de aprigă felină.// Din zori și până-n seară iscodea/ ascunsele tăcerilor cotloane,/ înveșmântat în mirt ademenea,/ urcând în capiteluri și coloane […] O fi năduful unui dor pribeag/ ori visul neajuns să dea în pârg?/ O fi ecoul valurilor, vag,/ ori dezmierdatul arșițelor sârg?// Nimic din toate câte pot să fie/ pe fruntea ta brăzdată adunate!/ Hublou deschis în marea erezie/ din care ne-nfruntăm pe dedublate” (Fața ascunsă).
Lirica evocatoare a iubirilor trecute strânește nostalgii, pe care le resimte obiectivat, mișcat de fiorul înaintării în vârstă: „Iubitele mă lasă rând pe rând,/ ce le-am făcut, ori ce nu le-am făcut!/ Un ornic bate toaca suspinând,/ cărarea se-ngustează, miracolul e slut.// Fereastra de-altădată – lucarnă e acum,/ dezmărginirea lumii – jalnică himeră/ învăluită-n muguri, în ambră și parfum,/ columnă aparentă de țintă efemeră.// Sunt vremile scadenței ori îngerul păgân/ și-a fâlfâit aripa mimând dezimvoltura,/ a celor care încă ademenind rămân/ să drămuiască-n suflet și dragostea și ura” (Dezicerea).
Reflexiv și meditativ își modelează verbul într-un veritabil ceremonial al coborârilor în sine, într-un univers al revelării trăirilor lăuntrice, cu anume tristețe și melancolie: „La ceas aniversar ne-ncearcă/ o despuiere fără chip/ a anilor ce curs-au parcă/ dintr-o clepsidră cu nisip.// Nedescifrând nicicând enigma/ ce crește-n suflet zi de zi,/ să inversăm doar paradigma/ din jurul verbului a fi:// … Sunt fericit că anii curg,/ că se adună-n truchi inele,/ că din al clipelor belșug/ răpit-am vrafuri dintre ele.// Sunt fericit că din pocalul/ esențelor înmiresmate/ am degustat întreg nectarul/ turnirelor adjudecate.// Sub teascul clipelor, cărunt,/ sunt fericit că încă sunt” (Aniversare).
Fără îndoială, e un romantic căruia în plac meditațiile cu iz filosofic, reflectând poetic asupra scurgerii timpului, asupra sensului existențial, propriu și obștesc, revăzându-și însingurările și totuși având plăcerea degustării bucuriilor vieții diurne: „Un vifor de-ntuneric travestit/ în cea mai blândă boare de lumină, introvertit, în gând s-a cuibărit/ cu gheare lungi, de aprigă felină.// Din zori și până-n seară iscodea/ ascunsele tăcerilor cotloane,/ înveșmântat în mirt ademenea,/ urcând în capiteluri și coloane.// Doar noapte adăsta în straiul său/ când somnul ogoia în tălpi delirul,/ iar lacrima părerilor de rău/ îți miresma-n pocale elixirul” ș.a.m.d. (Fața ascunsă). Se insinuează un baladesc de sorginte intelectual-fantezistă ce reverberează ecouri din poezia cerchiștilor sibieni de odinioară. Dar Gavril Pompei e mult mai legat de realitatea solului, de ambientul natural asupra căruia meditează în contemplație: „Și munții mor căzând din înălțime/ în mrejele tăcutelor coline/ cu piscuri mici și creste viperine.// Tot ce-a rămas din semeția lor/ încape-n umbra unui singur nor/ învăluind amorf, ocrotitor” (Și munții mor). Metafora e cu trimitere de netăgăduit la altitudinile împlinirilor umane, la relativa lor veșnicie. Căci, în demersul său ideatic, de intimitate, poetul e un moralist ce se implică în spectacolul lumii dramatizându-și aspirațiile: „Eu am uitat, tu ai uitat, el a uitat…/ o amnezie bântuie prin lume/ precum un vifor tâmp și dezlânat,/ lipsit de tâlc, de vlagă și de nume […] Când vreau să zbor o aripă se frânge,/ când vreau să cânt îmi amuțește glasul,/ când vreau lumină flacăra se stinge/ de parc îi bătuse lumii ceasul” (Ochii tăi).
Nostalgic și evocator face frumoase reverențe sentimentale, amintindu-și clipele de tandrețe alături de iubita ce pare a descinde dintr-un cadru de tablou bucolic: „La Bazna, știi cum rătăceam/ pe lângă râu, cu râu cu tot,/ cum greierii solfegiau/ un tril pe care nu-l mai pot/ învolbura cu noi arpegii;/ în briza clipei ne scăldam/ pierduți în tandre sacrilegii/ mijite simțului pe ram.// La Bazna, tu, ispititoare,/ (ecoul unui vis păgân)/ învăluind, fremătătoare,/ soborul carelor cu fând./ Fântâna cu oglindă lină/ în care se răsfrâng foșnind/ pilaștrii razei de lumină/ reverberând, ademenind” (Fântâna cu oglindă).
Lirismul lui Gavril Pompei are ingredientele prozodiei clasice, poetul parcă voit rămânând străin de modelele moderniste, el cultivând cu sinceritate expresia unui discurs cu inflexiuni meditativ-moraliste, marcate de un sentimentalism bine cenzurat. Astfel, intarsiile sale, prețios metaforice, încrustate pe ființa poeziei înseși, sunt autentice mărturisiri ale vocației sale autentice.

 

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg