Imperialismul cultural
Cuprinzând aspecte culturale ale imperialismului, sintagma menţionată se referă la crearea şi menţinerea unei relaţii inegale între civilizaţii, favorizând, logic, cea mai puternică civilizaţie1. Astfel, aceasta este practica de a promova şi impune o cultură, în mod obişnuit aceea a unei naţiuni puternice din punct de vedere politic, economic și militar, asupra unei societăţi mai puţin puternice, fiind vorba despre hegemonia culturală” a ţărilor industrializate sau economic influente care determină valorilor culturale generale şi standardizează civilizaţii în întreaga lume2.Termenul de „imperialism cultural” este folosit în special în domeniile istoriei, studiilor culturale şi, mai nou, teoriilor postcoloniale, dar e utilizat şi în sens peiorativ, adesea în conformitate cu respingerea solicitărilor unei astfel de influenţe, „imperialismul cultural” putând lua forme diferite, cum ar fi o atitudine, o politică formală sau chiar o acţiune militară, în măsura în care consolidează „hegemonia culturală”3.
Origine şi definiții
Deşi Oxford English Dictionary conţine o referinţă din 1921 cu privire la „imperialismul cultural al ruşilor”4, John Tomlinson, în cartea sa despre acest subiect, intitulată Imperialismul cultural: o introducere critică scrie că termenul s-a ivit abia în anii 19605 şi a reprezentat un „focus al cercetării” cel puţin din anii 19706. Sintagme ca „imperialism media”, „imperialism structural”, „dependenţă culturală şi dominaţie”, „sincronizare culturală”, „colonialism electronic”, „imperialism ideologic” şi „imperialism economic” au fost toate utilizate pentru a descrie aceeaşi noţiune de bază a imperialismului cultural7. Diverşi universitari au dat diferite definiţii ale termenului, astfel, criticul media american Herbert Schiller scria: „Conceptul imperialismului cultural astăzi (în 1975, n.n.) descrie cel mai bine suma proceselor prin care o societate este adusă în sistemul mondial modern şi cum stratul dominant este atras, supus presiunilor, forţat şi uneori mituit în modelarea instituţiilor sociale pentru a corespunde, sau chiar promova, valorile şi structurile centrului dominant al sistemului. Mass-media publice reprezintă cel mai important exemplu al întreprinderilor de exploatare care sunt folosite în procesul de penetrare. În acest scop, al penetrării la o scară semnificativă, organele de presă însele trebuie să fie capturate de puterea dominantă/ penetrantă. Acest lucru se întâmplă în mare măsură prin comercializarea emisiunilor de radio şi televiziune”8.
Imperialismul cultural a fost numit un proces care intenționează să facă tranziția „simbolurilor culturale ale comunităților invadatoare de la „străin” la „natural”, „intern”,” comentează Jeffrey Herlihy-Mera9, el descriind procesul ca fiind desfășurat în trei faze de către comercianți, apoi de militari, ulterior de politicieni. În timp ce a treia fază continuă „la modul perpetuu”, imperialismul cultural tinde să fie „treptat, contestat (și continuă să fie contestat) și este, prin natură, incomplete, iar configurația parțială și imperfectă a acestei ontologii presupune o conceptualizare implicită a realității și a încercărilor – și adesea eșuează – să evite alte forme de existență colectivă”10. Pentru a atinge acest scop, proiectele de „inginerie culturală” se străduiesc să „izoleze rezidenții în sfere construite de simboluri” astfel încât să (în cele din urmă, în unele cazuri, după câteva generații) abandonează alte culturi și se identifică cu noile simboluri. „Rezultatul mai larg al acestor intervenții ar putea fi descris ca o recunoaștere comună a posesiei terenului în sine (în numele organizațiilor care publică și finanțează imaginile)”11.
Tom McPhail definea „colonialismul electronic ca o relaţie de dependenţă stabilită de importarea hardware-ului de comunicare, software-ului produselor străine, împreună cu inginerii, tehnicienii şi protocoalele legate de informaţie, care instituie prin înlocuire, indirect, un set de norme, valori şi aşteptări străine care, în grade diferite, poate modifica culturile domestice şi procesele de socializare”12.
Sui-Nam Lee a observat că „imperialismul comunicării poate fi definit ca procesul în care proprietatea şi controlul asupra hardware-ului şi software-ului mass-media precum şi asupra altor forme majore de comunicare într-o singură ţară sunt singure sau împreună subjugate dominaţiei unei alte ţări cu efecte vătămătoare asupra valorilor, normelor şi culturilor indigene”13.
La rândul ei, Christine Ogan a văzut „imperialismul media adesea descris ca un proces prin care Statele Unite ale Americii şi Europa Occidentală sau Uniunea Europeană realizează cele mai multe dintre produsele media, făcând primele profituri din cadrul vânzărilor casnice şi apoi comercializându-le în ţările din Lumea a Treia la costuri considerabil mai mici decât acelea pe care ţările ar trebui să le suporte pentru a realiza produse similare acasă”14. John Downing şi Annabelle Sreberny-Mohammadi statuează faptul că: „Imperialismul reprezintă cucerirea şi controlul unei singur stat de către unul mai puternic. Imperialismul cultural semnifică dimensiunile procesului care merge dincolo de pura exploatare economică sau de forţa militară. În istoria colonialismului (de exemplu, forma imperialismului în care guvernul coloniei este condus în mod direct de străini), sistemele media şi de educaţie din numeroase ţări din Lumea a Treia au fost înfiinţate ca replici ale celor din Marea Britanie, Franţa ori S.U.A. şi pentru a impune valorile lor (occidentale). Publicitatea occidentală a făcut incursiuni suplimentare, aşa cum au realizat stilurile arhitectonice şi de modă. Subtil, dar puternic, mesajul a insinuat adesea că culturile occidentale sunt superioare culturilor statelor Lumii a Treia”15. Nu mai trebuie menţionat că toţi aceşti autori sunt de acord cvasi-unanim că imperialismul cultural promovează interesele unor „anumite cercuri din cadrul puterilor imperiale, ca să nu spunem imperialiste, adeseori în detrimentul societăţilor ţintă”, iar rezultatul (problema) imperialismului cultural a apărut în mare măsură din studiile de comunicare16. Oricum, imperialismul cultural a fost folosit ca un cadru sau ca o structură de către savanţi și analiști pentru a explica fenomenul în domeniile relaţiilor internaţionale, antropologiei, educaţiei, ştiinţei, istoriei, literaturii şi sporturilor17.

 

Fundamente teoretice
Mulţi dintre universitarii care se ocupă de acest termen, „imperialism cultural”, au fost puternic influențați de operele unor autori celebri pe plan mondial ca Michel Foucault, Jacques Derrida, Edward Said şi altor teoreticieni poststructuralişti şi postcolonialişti18. În lumea discursului postcolonial ori postcolonialist, „imperialismul cultural” poate fi văzut ca o „moştenire culturală a imperialismului” sau ca „forme de acţiune socială” contribuind de fapt la continuarea hegemoniei Occidentului. La unii autori din afara domeniului acestui discurs, termenul este criticat ca fiind neclar, imprecis şi/ sau contradictoriu în natură19.

 

Michel Foucault
Opera filozofului şi teoreticianului francez Michel Foucault, cunoscut pentru criticile sale acerbe la adresa instituțiilor sociale, în principal psihiatrie, medicină, sistemul penitenciar și pentru ideile și evoluțiile sale privind istoria sexualității, teoriile lui generale despre putere și relațiile complexe dintre putere și cunoaștere, au influenţat solid utilizarea termenului de „imperialism cultural”, în mod special interpretarea sa filosofică a puterii şi conceptului de guvernamentalitate. Continuând o interpretare despre putere similară celei a renascentistului Niccolò Machiavelli din esențiala sa carte Principele, Michel Foucault definea puterea ca fiind imaterială, ca un „anume tip de relaţie între indivizi” ce are de a face cu „poziţii sociale strategice complexe” care se referă la capacitatea subiectului de a controla mediul său şi influenţa pe cei din jurul lui20. Potrivit lui Foucault, puterea este intim legată de conceptul său de adevăr. „Adevărul”, aşa cum îl definea filozoful francez, este un „sistem de proceduri comandate pentru producţia, reglementarea, distribuţia, circulaţia şi operarea raporturilor” care are o „relaţie circulară” cu sistemele de putere21. Prin urmare, inerent în sistemele de putere, este întotdeauna „adevărul”, care este specific cultural, inseparabil de ideologie care adesea coincide cu diverse forme de hegemonie, „imperialismul cultural” putând fi un exemplu în acest sens. Interpretarea lui Foucault privind guvernarea este de asemenea foarte importantă în construirea teoriilor, inclusiv constructiviste, a structurii puterii transnaţionale, astfel, în prelegerile sale de la „Collège de France”, Foucault a definit deseori „guvernamentalitatea” ca un domeniu larg sau o artă cuprinzătoare a „guvernării” care merge dincolo de concepţia tradiţională a guvernării, conducerii, în ceea ce priveşte mandatele de stat şi în alte domenii precum conducerea, guvernarea „unei gospodării, a sufletelor, copiilor, a unei provincii, a unei mănăstiri, a unui ordin religios, a unei familii”22. Acest lucru ne trimite înapoi direct la celebra și epocala lucrare a lui Machiavelli, Principele şi la menţionatele concepţii foucaultiene despre adevăr şi putere (de exemplu, diferite subiectivităţi sunt create prin relaţiile puterii care sunt specifice cultural, care conduc la forme diferite de guvernamentalitate culturală precum „guvernamentalitatea neoliberală”).
De asemenea, Michel Foucault a fost preocupat de ideea de bioputere, iar în acest context, ontologia foucaultiană reprezintă o experiență, o precauție, un exercițiu asupra limitelor prezentului nostru, experimentarea limitelor noastre23, forma răbdătoare a „nerăbdării noastre față de libertate”, ceea ce explică interesul pe care l-a avut pentru tema relației de putere dintre instituțional și individual – precum și o anumită idee de subiectivare. Această putere întemeiază constituirea cunoașterii și este la rândul ei întemeiată de ei: este noțiunea sau binomul de „putere-cunoaștere”. Foucault spune că: „Nu există relații de putere fără constituirea corelativă a unui domeniu de cunoaștere, nici cunoștințe care nu presupune și în același timp constituie relații de putere… Aceste relații de putere-cunoaștere nu sunt deci analizate dintr-un subiect. de cunoaștere care ar fi liber sau nu în raport cu sistemul de putere; dar trebuie să considerăm, dimpotrivă, că subiectul care știe, obiectele de cunoscut și modalitățile de cunoaștere sunt atât de multe efecte ale acestor implicații fundamentale ale puterii-cunoaștere și ale transformărilor lor istorice. Pe scurt, nu activitatea subiectului cunoașterii ar produce cunoștințe, fie ele utile sau rezistente la putere, ci puterea-cunoaștere, procesele și luptele care o străbat și din care este constituită, determină formele și posibilele domenii de cunoaștere” (vezi Il faut défendre la société). În această ontologie deopotrivă genealogică, critică și arheologică24, lucrările dedicate unor probleme foarte concrete sunt inseparabile de cele care tratează „formațiuni discursive” (Les​​ Mots et les Choses/ Cuvintele și lucrurile, L’Archéologie du savoir/ Arheologia cunoașterii și L’ Ordre du discourse/ Ordinea discursului), la fel cum sensul rasismului, dincolo de semnificațiile sale particularizate, este inseparabil de apariția științelor umane, – ceea ce învățăm din „Trebuie să apărăm societatea” (1975-1976)25. Proverbul din L’ Ordre du discourse/ Ordinea discursului – „Întrebarea voinței noastre de adevăr; redarea discursului caracterului său de eveniment; ridicarea în cele din urmă a suveranității semnificantului” – servește astfel drept avertisment împotriva capcanelor psihologice ale problematizării bilaterale a relației cu sine și a relației cu prezentul. O problematizare care nu este în căutarea unor esențe sau origini, ci „puncte focale de unificare, noduri de totalizare, procese de subiectivare, întotdeauna relative”, după formula lui Gilles Deleuze, de care Foucault a fost, intelectual și personal, apropiat26. În a doua jumătate a anilor 1970, a devenit interesat de ceea ce i se părea o nouă formă de exercitare a puterii (asupra vieții), pe care a numit-o „bioputere”, un concept preluat și dezvoltat de atunci de François Ewald, Giorgio Agamben, Judith Revel și Antonio Negri, în special, indicând momentul în care, în jurul secolului al 18-lea, viața – nu doar biologică, ci înțeleasă ca existență în ansamblu: cea a indivizilor, precum și cea a populațiilor, sexualitatea ca afecte, hrana ca sănătatea, timpul liber, ca şi productivitatea economică – intră ca atare în mecanismele puterii şi devine astfel o problemă esenţială pentru politică: „Omul, timp de milenii, a rămas ceea ce a fost pentru Aristotel: un animal viu și, în plus, capabil de o existență politică; omul modern este un animal în a cărui politică este pusă în discuție viața lui ca ființă vie” (cf. La Volonté de savoir).

 

 

Note
1 Ronald John Johnston, The Dictionary of Human Geography, 4th ed., Wiley-Blackwell, 2000, p. 375.
2 Ronald John Johnston, op. cit., p. 375.
3 Ibidem, p. 375.
4 Cf. Oxford English Dictionary, within “cultural”.
5 John Tomlinson, Cultural imperialism: a critical introduction (illustrated, reprint ed.), Continuum International Publishing Group, 1991, p. 2.
6 Bernd Hamm & Russell Charles Smandych, Cultural imperialism: essays on the political economy of cultural domination. Reference, Information and Interdisciplinary Subjects Series, University of Toronto Press, 2005, p. 4.
7 Livingston A. White, “Reconsidering Cultural Imperialism Theory”, în Transnational Broadcasting Studies no. 6 Spring/Summer 2001.
8 Herbert I. Schiller, Communication and cultural domination, New York, International Arts and Sciences Press, 1976, pp. 9–10.
9 Jeffrey Herlihy-Mera (2018), “After American Studies: Rethinking the Legacies of Transnational Exceptionalism”, Routledge, p. 23.
10 Jeffrey Herlihy-Mera (2018), op. cit., p. 23.
11 Ibidem, p. 23.
12 Thomas L. McPhail, Electronic colonialism: the future of international broadcasting and communication, Volume 126 of Sage library of social research, Sage Publications, 1987, p. 18.
13 Siu-Nam Lee Lee (1988), “Communication imperialism and dependency: A conceptual clarification”, în International Communication Gazette (Netherlands: Kiuwer Academic Publishers) (41): 74.
14 Christine Ogan (Spring 1988), “Media Imperialism and the Videocassette Recorder: The Case of Turkey”, în Journal of Communication, 38 (2): 94.
15 John Downing, Ali Mohammadi & Annabelle Sreberny-Mohammadi, Questioning the media: a critical introduction (2, illustrated ed.), SAGE, 1995, p. 482.
16 Michael B. Salwen (March 1991), “Cultural imperialism: A media effects approach”, în Critical Studies in Media Communication, 8 (1): 29–38.
17 Livingston A. White, “Reconsidering Cultural Imperialism Theory”, în Transnational Broadcasting Studies, No. 6, Spring/ Summer 2001.
18 Ibidem.
19 Ibidem.
20 Michel Foucault, “Omnes et Singulatim: Towards a Criticism of Political Reason”, in James D. Faubion (ed.), Essential Works of Foucault, Volume 3: Power New York, The New Press, 1979, online.
21 Michel Foucault, “Truth and Power”, in Faubion, James D. (ed.) Essential Works of Foucault, Volume 3: Power New York: The New Press, 1979, online.
22 Michel Foucault, “Governmentality”, in James D. Faubion (ed.), Essential Works of Foucault, Volume 3: Power, New York, The New Press, 1978, online.
23 Gilles Deleuze, La vie comme œuvre d’art, Pourparlers, Paris, Minuit, 1990, p. 130.
24 Voir André Scala, «Notes sur l’actualité, le présent et l’ontologie chez Foucault», en Les Cahiers de Philosophie, no. 13, 1991, online.
25 Voir: «De l’archéologie des sciences humaines à l’hypothèse du biopouvoir» [archive] par Frédéric Keck, online.
26 Voir «Désir et plaisir»: lettre de 1977 de Deleuze à Foucault [archive]).