Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Glorioasa copilărie

Glorioasa copilărie

Îmi place să cred că recentul volum, Numai copilăria e glorioasă. Robert Șerban în dialog cu Dorin Tudoran (București, Editura Trei, 2022) stă în întregime sub semnul copilăriei, și când fac această afirmație am în vedere acea vârstă cu dimensiunui mitice, a unui început care imprimă existenței individului trăsături ce nu pot fi negate și nici ascunse (spunea frumos pietrarul din Hobița că atunci când nu mai suntem copii suntem deja oameni morți). În egală măsură, copilăria este vârsta unui imperativ al esențialui și al semnificațiilor profunde, ce se deslușesc dincolo de niște detalii care ar putea fi expediate ca fiind mai puțin relevante.
Copilăria ca vârstă aurorală este prezentă într-un timp al dialogului, ca actualizare în cotidian și în istorie până la urmă a unor trăiri și adevăruri ale individului despre propria ființă și despre relațiile sale, esențiale, cu lumea (deschid o paranteză amintindu-mi de filosoful din Pădurea Neagră care asocia dialogul prezenței în istorie).
În dialogul cu Robert Șerban, Dorin Tudoran concretizează ceea ce se bănuiește în profunzimea personalității sale și ceea ce pulsează în propria creație, mai mult sau mai puțin sesizabil. De aici, posibilitatea unor lecturi diferite ale cărții. Fiindcă dincolo de secvențe și întâmplări (constituind deliciul unui cititor comod) cititorul este invitat să caute semnificații și, de aici plecând, se conturează esența celor patru dialoguri ce alcătuiesc substanța și unitatea volumului.
Copilăria este glorioasă (și) prin faptul că impune un anumit tipar și modelarea individului în spiritul familiei și al unui trecut care pune în lumină adevăratele semnificații ale atitudinii față de lume ale lui Dorin Tudor. El urmează o „linie de familie” care acționează asupra sa cu autoritatea unui destin de la care scriitorul nu se poate abate. Nu doar schimbarea lumii este conținută în informația primită de la tatăl său, ci păstrarea onoarei impusă de informația străveche. În felul acesta, tot ce ar trece „disidență” capătă alte dimensiuni, ce trimit, fără teamă de cuvinte, spre condiția umană în general: „Un bun prieten de-al meu, care din când în când mă terorizează pentru naivitatea de a fi încercat să schimb lumea, îmi aduce aminte, mai ales la un pahar de vin, că am fost un fraier și am mers doar pe această linie de familie, când ar fi trebuit să rezist doar prin cultură, și mi-ar fi fost mult mai ușor. Da, am primit această informație de la tatăl meu, am fost în 2015 la Bechigiu, la Bistrița-Năsăud, am văzut biserica în care are un loc special. De altfel el a fost introdus în calendarul Bisericii Ortodoxe Române ca sfânt, împreună cu cei șapte tovarăși ai săi care au fost și ei, cum se spunea pe atunci, rupți pe roată. Dacă îl întrebați pe profesorul clujean Flore Pop, el va spune, bazându-se pe documente pe care le are de la muzeul din Bistrița-Năsăud, că moș Tănase Todoran, de fapt, a murit la 124 de ani. În legătură cu nedreptatea: s-a ridicat împotriva lipsei de onoare. Grănicerilor năsăudeni, din care făcea și el parte, Regina de la Viena le-a promis că, dacă vor apăra partea aceea a Imperiului, pe banii lor – ca să-și cumpere singuri cai, puști, sau ce foloseau ei atunci –, li se va recunoaște dreptul de egalitate cu celelalte neamuri din zonă […]. Și li s-a pus condiția să treacă la Biserica Unită, la catolicism, lucru care le-a căzut foarte greu năsăudenilor”.
Cam „asta e povestea”, acceptă Dorin Tudora, dar povestea și tiparul ei pulsează dincolo de circumstanțele (savurate de unii cititori, fără îndoială). Fiindcă tot ceea ce relatează Dorin Tudoran este manifestarea la suprafață a unui imperativ ancestral pe care cititorul atent îl va sesiza ca manifestare a unui plan de profunzime al cărții.
Dorin Tudoran vine așadar din propria copilărie (un Antoine de Saint-Exupéry scria frumos despre acestă idee) marcat de un vers blagian ce devine emblematic pentru relația poetului cu lumea: „Ce rămâne cu adevărat important este că nu a trecut nici măcar un an din viața mea în care să nu mă fi lovit, de nu știu câte ori, cu capul și sufletul de «corola de minuni a lumii»”. Dar și de o relație cu visul, prilejuită de un alt poet: „N-au fost deloc puține nici momentele în care am simțit că nu eram nimic altceva, nimeni altcineva decât «mutilatul, ieșind din vis, tresare»”. Dacă amintesc celebrul distih a lui Dorin Tudoran, „Numai copilăria e glorioasă,/ în rest totul e agonie”, o fac din convingerea că poetul resimte existența ca fiind marcată de un timp al „căderii”, un timp agonic, căruia i se sustrage conștient de reflexele aproape tragice ale gestului său: „Ideea mea era că, odată plecat, viitorul meu de scriitor încetează la Aeroportul Otopeni. Cu toată durerea de a fi făcut această opțiune, mă felicit că am făcut-o, fiindcă știam câte ceva despre viața scriitorilor în Occident. Eu plecam la 40 de ani, cu o soție și cu un copil de 9 ani, care avusese și „plăcerea” să fie arestat cu mine și să petreacă o zi într-o circă de poliție, și am știu foarte bine că, mai ales pentru un poet, ideea de a sta acasă și a scrie în prostie, sperând că într-o zi va primi un telefon de la Stockholm ca să i se spună că a primit un premiu Nobel, e o nerozie. Pentru mine scopul a fost altul. Îmi sacrificasem familia, care nu avea niciun fel de vină pentru ideile și actele mele, și m-am simțit responsabil să fiu sigur că le pot asigura, măcar în partea asta de lume, o viață decentă și posibilitatea să o ia de la capăt cu mai puțin dramatism decât alții”.
Dorin Tudoran spune, se confesează, emite opinii despre puterea din Romania, dar deosebit de semnificative mi se par câteva secvențe care, dincolo de ceea ce ar putea trece drept anecdotic, contează ca niște încercări de a surprinde omul în relație cu această putere indiscutabil deformatoare. Aș începe cu un „conflict” avut cu Nicu Ceaușescu, în timpul unei partide de fotbal organizate de Adrian Paunescu. Fiul șefului statului l-a înjurat pe poet, Dorin Tudoran i-a dat replica, fiind apoi chemat la „organe” unde i se spune că în țara asta, nu-i așa, „sunt mame și mame”. Ultima întâlnire se cuvine menționată, cel puțin pentru prezența unui cuvânt: „«Cine dracu i-o fi spus ăleia sau cui i-o fi spus? Dar fi și tu mai atent, nu mai înjura pe oricine, în stânga și-n dreapta». Nu l-am mai întâlnit de atunci niciodată, dar mi-a rămas în minte acel ăleia…”.
Treptat se conturează „portretul” lui Adrian Păunescu, din fragmente trădând vocația prozatorului, cu acea luciditate ce-l caracterizează pe Dorin Tudoran, dar și cu tristețea pricinuită de „spectacolul” devenirii fostului prieten. Pe de altă parte, prezența lui Mircea Martin contează pentru Dorin Tudoran ca un autentic și luminos reper în amintitul timp agonic.
Unui cititor atent nu-i poate scăpa întâlnirea lui Dorin Tudoran cu celebrul Nicolae Moraru, dogmaticul stalinist al anilor cincizeci. Fac această afirmație gândindu-mă în special la momentul despărțirii, cu niște (posibile și multiple) semnificații asupra cărora poetul nu insistă, dar care pot face obiectul unui dens comentariu: „Moraru m-a chemat la el în birou, mi-a spus că, deși mă avertizase că nu-mi va aproba vreodată transferul, mi-l aprobă, că-mi mulțumește pentru cum mă comportasem ca redactor și că-mi dorește mult succes […]. Și mi-a mai spus un lucru căruia atunci nu-i dădusem importanță. Și anume că știe că sunt foarte bun prieten cu Păunescu, dar el este sigur că ne vom despărți de acesta, fiindcă suntem prea diferiți și că drumurile noastre nu vor putea fi decât diferite. S-a ridicat de pe scaun, mi-a dat hârtia cu transferul semnat și a făcut un lucru cu totul neașteptat – m-a îmbrățișat”.
Concentrându-și atenția asupra lui Dorin Tudoran, cititorul trebuie să fie în egală măsură atent la Robert Șerban, cel care dovedește că-și înțelege bine interlocutorul: „A fost și a rămas permanent informat – scrie Robert Șerban – de la plecare și până astăzi […]. Prin atitudini și luări de poziție, prin jurnalistica și literatura sa, Dorin Tudoran a fost tot timpul prezent. În opoziție, indiferent cum s-a chemat puterea și cine a reprezentat-o”. Robert Șerban are și o explicație: „fiindcă îi pasă de țara în care s-a născut și pe care o iubește profund”. Volumul nu conține simple și convenționale interviuri, ci profunde dialoguri, în care Robert Șerban realizează autentice „exerciții de admirație”, asumându-și, în prezența reputatului poet, o experiența inițiatică cu tot ceea ce implică aceasta.
Carte a unor dialoguri esențiale, Numai copilăria e glorioasă transcrie atitudini în fața lumii, sub semnul condiției umane ce nu poate fi acceptată decât în demnitate și simbolica sa verticalitate.

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg