Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Gnoza şi conştiinţa luminică

Gnoza şi conştiinţa luminică

Ca semn al democratizării misticii, din miraculoasa plămădire hermetistă se va naşte încă un fenomen iniţiatic remarcabil şi anume, venerabila doctrină a gnozei centrată în jurul iluminării – cunoaşterea nemijlocită a Sinelui ca trăire fiinţială. Din vremuri imemoriale exista convingerea că tulburătoarea experienţă a vederii luminii lăuntrice este de natură a-l călăuzi pe trăitor în viaţa sa ulterioară, determinându-i calea de urmat şi relaţiile cu semenii. Pentru un aspirant din epoca elenistică, iluminarea era similară cu o (re)găsire a Sinelui şi a sensului vieţii, aceasta însemnând totodată, o subită revelare a divinităţii din om şi a nemurirea spiritului. Există numeroase dovezi care atestă că acest tip de experienţă sau de cunoaştere este esenţial în toate marile religii ale lumii […]; prin urmare, putem vorbi, pe bună dreptate, despre o unitate transcendentă a religiilor şi de caracterul unanim al adevărului primordial. (Wilber, p. 16)
Dintr-o altă perspectivă, întreaga tradiţie iniţiatică pare a fi străbătută de un filon mistico-sapienţial marcat de gnoza propriu-zisă şi, de aceea, pentru a desemna acest spirit nu ne vom referi aici la un episod istoric singular, ci vom avea în vedere un şir lung de tradiţii şi sisteme gnostice care au trecut subtil din unele în altele şi au avut ca reper central şi fondator trăirea subiectivă a unei experienţe iluminatorii greu de definit atunci când aceasta este relatată unui om care nu s-a bucurat de o asemenea cunoaştere.

 

 

Preliminarii

 

 

În exprimarea elenă originară există o distincţie netă între cunoaşterea veritabilă / imediată (gnosis) şi cea iluzorie, părelnică, aproximativă / mediată (doxa). Ca atare, utilizarea corectă a celor două înţelesuri presupune, cu stringentă acuitate, un accent de ordin spiritual prin care se re-cunoaşte (dia-gnosis) adevărul şi, astfel, se re-activează în mental o mai mare limpezime şi o mai fermă atitudine vizavi de relativitatea oricărui enunţ emanat de gândirea analitică, secvenţială. Cu necesitate, termenul gnosis reclamă un genitiv cu rol în a desemna mai precis obiectul cunoaşterii. Pentru simplificare, să precizăm aici că în cele mai explicite dintre textele pithagoreice, platoniciene, hermetiste sau gnostice genitivul gnozei este mereu acelaşi – Entitatea supremă1 ce se reflectă în sufletul uman ca într-o mirifică oglindă. Alteori, se vorbeşte doar aluziv şi metaforic despre obiectul gnozei, acesta fiind o emanaţie divină, denumită generic Lumina, Bucuria, Numele inefabil, Nous-ul, Logos-ul sau, mai general spus, …adâncimile şi misterele lui Dumnezeu etc. (Puech, p. 271; Evanghelii gnostice, pp. 6-8 şi p. 21)
Cultul lui Thot în care, graţie contextului istoric, s-au inserat reprezentările pithagoreico-platoniciene privind ordinea universală, a constituit esenţa hermetismului2; similar, inima sistemelor gnostice a fost dintotdeauna trăirea vie şi autentică a iluminării, indiferent unde şi în ce spiritualitate îşi vor fi găsit acestea factualitatea lor concretă. Şi pentru că are capacitatea de a răspunde întrebărilor fundamentale, gnoza nu poate fi un simplu act în sine căci ea guvernează cu autoritate şi înţelepciune toate articulaţiile unui sistem de credinţe, îl ordonează lăuntric şi-i dă un sens. A avea gnoza înseamnă a şti cine suntem, de unde venim, şi unde suntem, lucrurile prin care suntem mântuiţi, care este naşterea şi care este renaşterea noastră. (Peuch, pp. 273-274)
Gnoza a fost un derivat natural şi firesc al hermetismului tot aşa cum acesta din urmă îşi trăgea seva profundă din înalta spiritualitate egipteană care, in nuce, era o religie a Luminii revelate cu ajutorul iniţierii. Ţelul pus în faţa neofitului era iluminarea, iar întregul cult, întreaga disciplină şi toate doctrinele insistau asupra acestei căi către înţelepciune. (Mead, p. 30) Dacă în lumea elenistică va fi existat un centru tainic interesat de procesul elevării mentalului colectiv, cu siguranţă, acesta ar fi trebuit să impună, cumva, şi o mai pregnantă conştientizare a faptului că iluminarea constituie o punte inefabilă între două lumi, cea iluzorie a umbrelor şi cea supra-sensibilă a luminii şi nemuririi. Privind retrospectiv şi utilizând instrumentele prezentului, pare că în acele timpuri s-a înţeles cu o mai mare acuitate, că dincolo starea de luciditate, a existat dintotdeauna un palier superior al conştiinţei; s-a înţeles pe deplin, totodată, că această stare este în măsură să capaciteze o mai adâncă comprehensiune asupra realităţii şi astfel să determine decisiv clarificarea mentalului şi dezvoltarea ulterioară a umanităţii. (Gardiner, pp. 54-89)
Urmând calea gnostică aspiranţii, mai mult sau mai puţin iniţiaţi, au căutat cu înfrigurare maeştri calificaţi, tehnici de iluminare şi, mai ales, trăirea în sine ca tărâm inefabil şi incert de lansare a spiritului într-un survol voluntar spre lumea diafană a zeilor. În paranteză fie spus: cu toate minusurile sale, masoneria speculativă este şi ea tot o gnoză căci, cel puţin formal şi la nivel de intenţie, îşi propune să-l trezească pe adept şi să-l facă să parcurgă la propriu scara elicoidală a devenirii iniţiatice. Poate tocmai de aceea, Albert Pike – un fin cunoscător în materie – va sublinia imensul potenţial gnoseologic, etic şi formativ al ritualurilor masonice şi va afirma, la un moment dat, că …gnoza reprezintă esenţa şi măduva francmasoneriei. (Guénon, p. 83)
Prin extensie, în forma sa actuală, gnoseologia reprezintă o ramură distinctă a filozofiei vizând, cu deosebire, capacitatea omului de a cunoaşte realitatea şi de a decela adevărul, în calitatea sa de criteriu suprem. Aşadar, gnoseologia – expusă în categorii filozofice menite să determine un cadru conceptual bine definit – este o teorie a cunoaşterii umane aşa cum a rezultat aceasta în urma parcursului istoric, evidenţiind legităţile, izvoarele, formele şi particularităţile procesului cunoaşterii, precum şi o metodologie consacrată. La baza acestei ştiinţe găsim concluzia inevitabilă potrivit căreia în afara fiinţei umane şi independent de aceasta, există o realitate alcătuită din obiecte, fenomene, procese, relaţii etc. şi că percepţia individuală nu poate fi altceva decât o oglindire subiectivă şi limitată a acestei exterioriorităţi obiective.
Pe de altă parte, este de subliniat aici opoziţia certă dintre ceea ce numim cunoaştere iniţiatică autentică şi credinţa vie care, pentru marea majoritate a oamenilor, presupune o acceptare fără rest a convingerilor proclamate de altcineva. Credinţa s-a transmis, în sufletul colectiv, prin intermediul unor convingeri obţinute indirect căci, în lipsa experienţei iluminării, marea majoritate a adepţilor îşi vor fi format convingerile în mod intermediat şi impersonal. (James, pp. 27-54) Pe cale de consecinţă, o religie populară este predestinată să constituie exoterismul – un acoperământ pentru miezului ezoteric; o religie comună nu poate fi decât diferită de gnoză care, în esenţă, este de natură pur iniţiatică. Totuşi, o anumită credinţă (pistis3) este valabilă şi în sistemele gnostice, aceasta fiind însă o convingere consolidată, statornică, ce decurge firesc din experienţa lăuntrică pe care trăitorul a perceput-o cu întreaga sa fiinţă.

 

 

Prezentarea gnozei în profan

 

 

Gnoza este un fapt mistic ce nu poate fi descris în cuvinte şi, de aceea, orice încercare de prezentare a experienţei va fi, din capul locului, insuficientă şi sortită eşecului. Pe de altă parte, o perspectivă ştiinţifică, amplă şi completă asupra cunoaşterii eului interior nu există decât sub forma unor reprezentări pur ipotetice şi / sau statistice. O investigaţie care-şi propune un astfel de obiect va intra, inevitabil, intra într-un punct mort unde luminile şi umbrele psihismului colectiv şi ale istoriei se vor amesteca cu presupuneri, interpretări, critici şi prejudecăţi fanteziste, pricinuite fie de lipsa probelor şi de limbajul metaforic, fie de subiectivismul relatărilor.
Chiar şi în aceste condiţii însă, nu poate fi negat faptul că, după o primă întâlnire a intelectului cu Lumina cea mare, acesta rămâne cu o aspiraţie mistuitoare vizând unirea ego-ului limitat cu Sinele traspersonal pe care tocmai l-a cunoscut prin iluminare. Întrucât cel care a trăit experienţa este dominat de această sete profundă de întregire, iluminarea va aduce o schimbare crucială în viaţa sa. Acesta este, pe scurt, rezultatul gnozei – o conversie radicală a ego-ului defocalizat (îndreptat către exterior) într-un decident compatibil cu ideea de ordine universală, mister şi unio mistica. Întoarcerea către Sine este revenirea Fiului rătăcitor la Tatăl iubitor din centrul Fiinţei, iluminarea fiind, în acest caz, identic egală cu acea cunoaştere mistică a lui Dumnezeu, a întreg universului şi a devenirii ca stare omniprezentă şi atotcuprinzătoare.
În linii mari, iluminarea rămâne o epifanie, o trăire vie, lipsită de sistem referenţial, o ecstază4 misterioasă ce face diferenţa dintre sacru şi profan, o experienţă a vederii lui Dumnezeu ca lumină lăuntrică; cuvintele utilizate în descrierea acestei stări de conştiinţă s-au dovedit, cel mai adesea, incapabile să transmită un mesaj atât de copleşitor. De aceea, o analiză – fie chiar şi sumară a fenomenului – presupune inclusiv o discuţie despre limbajul straniu (metaforic, contradictoriu, oximoronic…) utilizat de trăitor pentru a relata ceea ce i s-a întâmplat căci, în încercarea sa de a descrie iluminarea, exprimarea trăitorului este similară cu cea a savantului din fizica cuantică, şi unul şi celălalt fiind puşi în situaţia de a relata aspecte şi trăiri pentru care nu există cuvinte în dicţionar. Pentru un om cu mintea deschisă, străvechea doctrină a gnozei încă mai trimite semnale puternice şi incitante iar pentru cel privilegiat care a trăit experienţa, aceasta va reprezenta momentul conştientizării faptului că universul este viu, etern şi infinit, sub toate aspectele, având o ordine inerentă pusă în mişcare de către Principiul absolut şi transcendent.5 Subit şi fără niciun avertisment prealabil, cel care a experimentat o asemenea stare va realiza că spiritul este nemuritor şi că iubirea aproapelui reprezintă unicul resort fundamental şi esenţial.
În prime două veacuri ale creştinismului, se utiliza frecvent termenul gnosis pentru a se desemna cunoaşterea prin experiere personală. Sfântul Pavel, însuşi, referindu-se la caracterul vizual al gnosis-ului, spune la un moment dat: Dumnezeu… a strălucit în inimele noastre ca să ne dea lumina cunoşterii (gnosis) slavei lui Dumnezeu prin chipul lui Christos. (Cor. 4.6.) Tot astfel, Ioan evanghelistul afirma că l-a văzut pe Dumnezeu, apocalipsa lui fiind o scriptură fundamental gnostică, ce diferă frapant de celelalte trei evanghelii canonice. La Ioan, accentul cade asupra gnosis-ului, aceasta constituind o importantă distincţie pe care atât misticii creştini (trăitori ai iluminării), cât şi cei gnosticii au conferit-o lucrării respective.
Mai târziu, teologii, cercetătorii şi erudiţii au introdus nuanţe între ceea ce ei au considerat a fi starea vizionară, pe de o parte, şi unio mistica,6 pe de altă parte; desigur, gnosticii din elenism cunoşteau ambele variante, prima fiind un început pe calea ascensiunii iar cea de-a doua, însăşi desăvârşirea spirituală. De reţinut că, la gnostici, starea vizionară presupunea o inefabilă senzaţie de plutire extatică (zbor), de părăsire a corpului şi a mundanului şi de înălţare în sferele din ce în ce mai rarefiate ale existenţei, acolo unde erau posibile inclusiv acele mirifice întâlniri cu fiinţele angelice. Gnosticii credeau cu convingere că astfel de stări le puteau aduce un plus de cunoaştere şi, de aceea, ei le acordau acestora o atenţie cu totul deosebită.
În esenţa, experienţa gnosis-ului determină o mai mare claritate şi acuitate a mentalului şi, astfel, produce câteva revelaţii semnificative, după cum urmează: (i) senzaţia de transcendere a contrariilor şi perceperea realităţii ca fiind non-duală;7 (ii) vizualizarea şerpilor gemeni reprezentaţi, în secolele II-III e.n., prin Abraxas;8 (iii) aspiraţia (sete de întregire) către o contopire în Unul suprem, gnosticul având convingerea că este profund consubstanţial cu Fiinţa supremă;9 (iv) sentimentul nemuririi;10 (v) întrezărirea sensului vieţii.11 În toate cazurile, trăitorii unor asemenea experienţe au mărturisit o modificare notabilă a neuro-fiziologiei, aceasta facând posibil chiar şi acel survol fără precedent, dincolo de graniţele cunoaşterii personale şi ale tuturor condiţionărilor mundane.

 

 

Gnosticul (gnostikos)

 

 

În primele secole ale erei noastre, cei mai mulţi gnostici îşi spuneau creştini, cu toate că hermetismul funcţiona, în acel timp, ca o şcoală recunoscută de gnosis, necreştină pe fondul său. Totuşi, este îndeobşte acceptată ideea că adepţii unor astfel de grupări gnostice împărtăşeau o experienţă comună care le facilitaseră întâlnirea eliberatoare cu Lumina cea mare. Nu ştim astăzi ce mijloace utilizau iniţiaţii pentru a intra în astfel de stări dar scripturile gnostice depun mărturie despre impresionanta experienţă numită gnosis care, fără îndoială, era o trăire psihologică vie şi plină de consecinţe în ceea ce priveşte viaţa ulterioară adeptului.
Gnosticul este trăitorul iluminării, cel care a experimentat direct acea stare inefabilă; el nu-şi poate împărtăşi experienţa decât altor trăitori care, asemenea lui, au văzut şi ei Lumina lăuntrică şi au trăit imensa bucurie indicibilă. Pe cale de consecinţă, se naştea treptat şi natural o comunitate restrânsă care deţine un secret incomunicabil şi avea o cunoaştere comună (con-ştiinţă, con-ştiire) despre un fenomen teribil şi inexplicabil. În cărţile vechi, gnosticul12 este prezentat deseori ca fiind o persoană care-şi caută salvarea (mântuirea) nu doar prin simpla acumulare de cunoştere teologică ci, îndeosebi, printr-un mod de viaţă ce diferă substanţial de cel obişnuit. În acelaşi timp, cunoşterea gnostică pe care o căuta atunci aspirantul trezit prin ritual, pilde şi simbolostică nu era, întotdeauna, logică, analitică, raţională şi nu putea fi o banală acumulare de informaţii şi cunoştinţe similară erudiţiei ca proces strict cantitativ.
Aşadar, în mod direct şi nemediat, trăitorul vedea la propriu astrul interior poziţionat în plexul solar şi îl asimila pe acesta cu o emanaţie misterioasă a divinităţii. El vedea, totodată, energia increată din sufletul său ca pe ceva distinct, de natură non-umană, înţelegea astfel sensul vieţii şi, de aici înainte, aspira să se identifice cu unitatea-totalitate tot aşa cum un strop din roua dimineţii tânjeşte organic după contopirea sa în veşnicia şi imensitatea oceanului primordial.
Gnosticul nu apare din senin, în epoca elenistică. El a fost precedat de un alt personaj misterios pe care contemporanii săi din antichitate l-au imortalizat sub denumirea de sophos (purtător de lumină); tot astfel, în latină, de la lux, lucis – lumină şi fer – a purta, a ţine, se alcătuieşte Lucifer,13 nume ce-l deseamna pe cunoscătorul de Sine care, prin urmare, putea accesa fără vreo altă mijlocire, adevărul şi înţelepciunea. În termenii filozofiei antice elene, cuvântul sophos desemna pe înţeleptul care avea puterea să vadă adevărul. Calea sophos-ului era deschisă de cunoaşterea Sinelui. În cel mai autentic sens pithagoreic, sophos este cel care a cunoscut Sinele, a trăit, la propriu, iluminarea.
În fine, gnosticul nu a dispărut din istorie odată cu reprimarea sa de către creştinismul triumfător, devenit religie dominantă în Imperiul roman; îl vom regăsi ca monacos, trăind smerit în obştile de călugări care se răspândeau în întreg arealul mediteranean, ducând cu el meşteşugul liniştirii mentalului (isihia) şi al iluminării, în egală măsură. Aşadar, ca o minunată perlă născută din durere şi oprimare va fi luat fiinţă ezoterismul creştin şi tot aşa a mers mai departe tradiţia iniţiatică, mereu ascunzându-se de prea-puternicii zilei, fie că proveneau aceştia din stirpea regală sau din mantia sacerdotală.

 

 

Bibliografie

Gardiner, Philip – Gnoza. Enigma templului lui Solomon, Ed. Nemira, 2010;
Guénon, René – Francmasonerie şi companionaj, Ed. Herald, 2016;
James, William – Tipurile experienţei religioase, Ed. Dacia, 1998;
Mead, George, Robert – Hermes Trismegistos. Gnoza şi originile scrierilor trismegiste, Ed. Herald, 2007;
Messadié, Gerard – Patruzeci de secole de esoterism, Ed. Nemira, 2008;
Narby, Jeremy – Şarpele cosmic, Ed. Dao Psi, 2005;
Novak, Peter – Dincolo de moarte, Ed. Nemira, 2010;
Peuch, Henri-Charles – Despre gnoză şi Gnosticism, Ed. Herald, 2018;
Wilber, Ken – Fără graniţe, Ed. Elena Francisc Publishing, 2005;
* Corpus hermeticum, Ed. Herald, 2020:
* Evanghelii gnostice, Ed. Herald, 2008:
* Evanghelia după Toma, Ed. Herald, 2008.

 

 

Note
1 Soarele interior, Arché, Principiul – o entitate misterioasă şi incognoscibilă ce se manifestă ca o lumină vie, oricine ar fi cunoscătorul şi oriunde / orcând se va fi produs gnosis-ul ca experienţă fiinţială.
2 Hermes este arhetipul gnosticului; în epoca elenistică, el oferă un prim exemplu concludent de mântuire / izbăvire prin cunoaştere. (Peuch, p. 206)
3 Pistis (Credinţa) este o versiune deifică feminină a Paracletus-ului; ea este statornică pentru că, indiferent de contradicţii, râmâne fidelă viziunii sale privind trăirea lăuntrică a iluminării. (Evanghelii gnostice, p. 11)
4 O ieşirea neobişnuită din starea normală de luciditate.
5 Dumnezeu (Principiul, Unul) este: (i) Arhitectul (cel care concepe şi cunoaşte ordinea, planul de derulare a evenimentelor; (ii) Constructorul (cel care traspune planul în operă; (iii) cel care, concomitent, joacă ambele roluri (decident / proiectant şi executant, dar şi construcţia în sine – universul materializat). Din filozofie reţinem că El ar putea fi: natura (Spinoza), spiritul absolut (Hegel), devenirea (Whitehead), interpretarea existenţialistă a Fiinţei (Tillich) etc. După Vechiul Testament, El este Fiinţa (Tatăl nostru, Domnul…); după Noului Testament, Dumnezeu este Duh / Lumină / Logos / Iubire. (Evanghelia după Ioan, 1:1; 4:24; 4:8; 8:12).
6 Intelectul uman percepea o asemenea stare de conştiinţă ca pe o intensă contopire într-o realitatea superioară.
7 Oceanul contrariilor capătă o altă configuraţie faţă de cea relevată prin cunoaşterea obişnuită: …aceasta este taina: faceţi din cele două, una! – spune Iisus ca un veritabil gnostic. Şi când veţi face din bărbat şi din femeie o singură fiinţă, […], şi ceea ce este sus să fie şi jos, […] atunci veţi intra în Împărăţie. (Evanghelia după Toma)
8 Cea mai revoluţionară dintre interpretările atribuite şerpilor gemeni vine din asemănarea acestora cu dubla elicea a ADN-ului uman; potrivit interpretării, coexistă în om două conştiinţe, cea individuală care se dezvoltă ca produs al intelectului şi cea cosmică – Sinele care lucrează la nivel celular. (Narby, p. 131)
9 Sentimentul apartenenţei la Întreg devine o certitudine pentru gnostic, aceasta ne mai putând fi răsturnată prin raţionamente pendinte de gândire comună; trăitorul vede cum Principiul se reflectă fractal în sufletul său, ca o Lumină vie şi ocrotitoare.
10 Esenţa omului este câtimea deifică dar aceasta nu garantează, prin simpla sa existenţă, reuşita în ceea ce priveşte viaţa veşnică; doctrina gnostică prefigurează o soluţie – unificarea sufletului binar, înţelegerea corectă a demersului fiind chiar marea miză a întregului joc iniţiatic. (Novak, p. 14; pp. 320-322)
11 Tematica sensului vieţii presupune un opus minor (iluminarea) şi un opus magnum (realizarea spirituală), primă fază finalizându-se prin cunoaşterea Sinelui iar cea de-a doua prin unio mistica (desăvârşirea); problematica devine semnificativă doar dacă e privită din perspectiva relaţiei cu Entitatea supremă.
12 Prin contrast, antonimul agnostic indică un ins care pretinde că nu nu ştie (nu crede) nimic despre realităţile, principiile şi ţelurile ultime.
13 Mitologia distinge între: Eosphoros (Lucifer) – Feciorul dimineţii şi Hesperos (Vesper) – Luceafărul de seară.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg