Cosmina Moroşan
beatitudine (eseu politic)
Bucureşti, Editura Nemira, 2017

 

Încep abrupt şi spun că subtitlul celui de-al doilea volum de poezie semnat de Cosmina Moroşan (venit la unsprezece ani distanță față de primul) şi anume „eseu politic”, mi se pare understatement-ul anului. Pentru că, mai degrabă decât să scrie „eseuri politice” camuflate în versuri, Cosmina Moroşan ține predici înflăcărate, pătimaşe, pline de învățăminte şi revelații despre lume, a cărei fragilitate (unde intră inclusiv tot ceea ce ține de domeniul răului) şi diversitate infinită nu încetează s-o descopere, perfect stăpână pe toate efectele retoricii. Are dreptate Andrei Doşa când, pe coperta a 4-a, o numeşte în primul rând „preoteasă”, pe lângă „dejayiță, escortă afectivă, muceniță kinky”, toate atribute la fel de îndreptățite, la care s-ar mai putea adăuga și altele, unele luate direct din carte: „Sunt infirmiera ta artistă. / Magiciana de grotă. / Alchimista trashy” sau „Tristă muceniță / pe o moviliță / cu patroane / şi creioane de gheață. / (…) vei fi o mireasă de Disneyland / în rapiță şi şampanii”. Vorbim, evident, de o preoteasă/muceniță pe stil nou, de o proorociță-mironosiță lipsită de orice tragism şi care se preface numai că ține să te convingă, să fie crezută, în timp ce, şi citez în continuare din Andrei Doşa, „te lucrează la zona incertă”. În fond, ceea ce au în comun preotesele, infirmierele, magicienele, miresele etc. este acel tip de intimitate foarte special pe care ți-o oferă fiecare şi, totodată, sau mai ales, încrederea pe care o reclamă.
Cosmina Moroşan este doctorandă la Şcoala de Studii Literare si Lingvistice, Cluj, cu o teză despre Schizanaliza literaturii performativ-postumane, astfel încât îi sunt perfect familiare tezele cuplului francez Deleuze-Guattari şi, via, probabil şi etica lui Spinoza. Pentru că în acest sens cred că trebuie înțeles titlul beatitudine, nu doar ca o trimitere la o stare de euforie permanentă (neafectată de mediu cu ale lui capricii) sau de fericire desăvârșită, ci şi la libertatea sau la înțelepciunea minții: „Şi tu cari tot umanul în tine – nu-i el prea sublim-maniabil / să-i tot faci defavoruri? / Nu uita că mereu, dar mereu transmiți. / Ocroteşte-ți emisiile. // Să fii liber, nu există iluminare, / un absolut al vieții, secretul ei e deschis. // NU există viață privată, «probleme de familie», / toți suntem oarecum conectați”. Sau, cu alte cuvinte, idealul spre care se tinde aici este cel al unui spirit larg şi cuprinzător, tolerant şi generos, iubitor, îmbătat de tot ce există: „Arsuri şi cerul e cer al copilăriei / Păsărele se îneacă în oazele bucuriei mele / ce nu cată sens (şi mă lasă să tac / în pajiştea cu diamant şi conifere”. Şi când spun tot ce există mă refer desigur la realitatea – online sau offline – de care este înconjurată subiectiv Cosmina Moroşan, un fel de (hiper)realitate inocent-trucată, pavoazată cu tot ce trebuie pentru sărbătoarea vieții, cu tot ce poate fi mai kitsch, mai strident şi naiv (Deleuze) şi, la final, înecată în sclipici şi confeti. Nu un simulacru de realitate, în sensul lui Debord, şi nu o realitate lipsită de profunzime, nu o coajă, ci chiar realitatea însăşi, în ceea ce are ea mai excesiv, epatant-izbitor şi, cel mai important, nefiltrat. Cu alte cuvinte, lumea din poezia Cosminei Moroşan (sau chaosmosina) este bombastică şi copleşitoare, luminos-glamuroasă, dar totodată caldă şi umană, deloc schematică, sau simplistă, departe de o simplă juxtapunere de sintagme-clişee sau imagini catchy: «Voluptatea seringii / în iarba mulată./
Te pup pe inelar. / Am înflorit ca adolescenții – // La poalele unui munte sărat / sumbre-n roz / interacționând: o secvențialitate fără adâncimi / şi super afectivă mă înnobilează. // Să ceri – şi nu trec peste. / După mămăligă / luminez, / între patroane ofilite pentru chiria din urmă. // Să-ți donez ceva, înlocuind şina regretelor, / smoothnessul pervers al gândurilor şi absurdul ficțiunii / interioritate/exterior / cu imagini, tracks, albume Bravo / în saboți clătind trelingari, / susurând melodii populare. // Satul e înmiresmat şi viața pare tandră cu oricine / pe lângă tine / încriptat şi dăruit. // Copii rumeni, lucrări cu Lufthansa ruinată de buruieni / sub arcada de catifea / când iubesc! şi eu iubesc / scâncind – că la cimitir / e individuare / sub hero, // pe muşchi de ghiocei. E tranziția”. Pentru că, oricât de mult ar părea să divagheze de la esențe, oricât de amărâtă/obosită şi retractilă ar putea părea câteodată (ca aici: „Ți se pare frumos şi înțelegi până la un anumit nivel / când inima ta se strange ca o minge moale / nu ştii – e plictiseală sau dorința tâmpită de a coborî / în tine – în beciul / cu lumină weird-
vişinie”) sau, dimpotrivă, oricât de jucată, în sensul de provocatoare, i-ar deveni vocea, atâta timp cât nu respinge nimic, ci doar înțelege şi chestionează, clarifică, ordonează etc., Cosmina Moroşan adoptă o ipostază angelică sau de sfântă (inocentă, dar deloc ignorantă): „Nu te întâmpin decât hipermachiată, cu laurii pe față / şi zâmbetul de Cheshire unu şi unu. / O să fac domeniul părăsiților, / o să vă primesc oraculară, / nebună de-optimism!” sau „Fiecare are o rugăciune – ți-o spune / într-o baie luminată, / într-o oglindă spartă, cu nasul lipit de garaj / şi peste tufa de trandafiri. // Atunci universal nobil îmbătrâneşte şi întinereşte. // Îi place foarte mult”. Concluzie care răzbate inclusiv din cea mai „dură”/„răutăcioasă” atitudine, pe care o putem identifica aici: „Să zic dur / ceva despre iubire şi să şterg”. Iar prin ipostază înțeleg aici o multiplicitate fluctuantă, trădată dincolo de medii și de numeroasele referințe la diferitele tipuri de discurs, și implicit la interconectivitate, din poeziile Cosminei, plus de formatul inspirat de multe ori, de exemplu, din descântecele vrăjitoarelor, și ele presupunând depersonalizare.
Într-o cronică recentă la volumul Doinei Ioanid, cele mai mici proze, apărut concomitent cu beatitudine în colecția Vorpal de la Nemira, făceam o paralelă, cu destul folos, cred, între cele două volume despre care spuneam că nu se întâlnesc în niciun punct, fiind vorba practic de temperamente opuse, introvertit vs. extravertit, şi de contexte istorice (ultimii ani de comunism+primii de tranziție vs. anii 2000, ca ani de formare) extrem de diferite. Dacă ar fi însă să caut o simetrie încă şi mai ofertantă, aş pune în paralel predicile Cosminei Moroşan cu poemele pedagogice ale Ruxandrei Novac, din ecografitti. poeme pedagogice. steaguri pe turnuri, (Editura Vinea, 2003). Ruxandra vine direct din nucleul dur al generației 2000, cu tot cu convingerile ei tranşante, traumele, anxietatea, intransigența, orgoliul, grungismul şi scârba (inclusiv de sine, fiind vorba de o generație care pe undeva se consideră din start ratată, sacrificată și maculată, contaminată etc.) revolta, impulsul nevrotic de a aplica lecții/corecții, în timp ce Cosmina militează, face activism (iarăşi, nimic mai reprobabil pentru douămiişti) în numele toleranței şi al bunei înțelegeri între oameni, nediscriminatoriu, pe măsură ce învață despre lume și o experimentează. Tot ce înainte părea abject a devenit la Cosmina Moroşan doar defect, care cere înduioşare. Iarăşi, în timp ce, în poezia Ruxandrei, viața apărea deformată, insuficientă și absurdă, pentru Cosmina Moroşan pare un privilegiu: „Urmăreşti privirea semi-curioasă spre roboțelul de la colțul străzii. / Cărarea e plină de şezlonguri / şi găletuşe cu porumb, iese abur. // Peşti cu ace, o flacără peste bucățelele de carne ca un / acoperământ.// Copiii la fundul piscinei fac dansul rechinilor. / Deasupra tuburi colorate, nişte artificii explodând din apă. (…) Cât mai departe de casă găseşti senzații plăcute sau stranii; / neobişnuitul, acel ceva / de când ai sărutat scoarța copacului sau te-ai plesnit cu urzica / sub genunchi. / A durat fix un minut. (…) / Tot ce contează e sfera asta, / bucuria ta, o urmă de adidas în iarbă / printre legume de plastic rostogolindu-se pe linoleum. // Lângă măslinele care plutesc în punga de apă e casca / luptătorului, / mai târziu o să mergeți în pădure la 50 / de m depărtare de oraş. // dar acum eşti curioasă de noua privelişte / – e vara unei alte plăceri, experiențe. / //Fetița cu chip de şoricel şi-a pus un batic colorat pe cap, / seamănă cu o bătrânică săpând castele. / Ți se pare curios cum aleargă singură / în jurul unei căprioare gonflabile şi îşi părăseşte bicicleta // lângă depozitul de lemne. // Aici toți vor să fie împreună, să-şi spună ceva”. O altă paralelă la fel de grăitoare, dar din alt unghi, am putea face şi cu exhibiționismele şi ereziile din poeziile Elenei Vlădăreanu, Oanei Cătălina Ninu sau Mirunei Vlada, de la începutul anilor 2000.
În concluzie, putem vorbi liniștiți de schimbarea paradigmei douămiiste (nu doar în poezie, dar şi în proză), cu precizarea că, și de data aceasta, tot de la ideologie a pornit totul. Stânga, care altădată părea pentru totdeauna compromisă, nu doar că a redevenit o opțiune valabilă astăzi, dar deține chiar poziția privilegiată, cel puțin printre artişti. Context în care trebuie să spun că volumele ochi roșii polaroid, de Gabriella Eftimie şi umilirea animalelor, de val chimic, şi blank şi dispars, de Vlad Moldovan, care au jucat rolul de precursoare ale noului val, prin introducerea în mentalul poetic a noilor tehnologii, țin totuşi, mai mult de vechea paradigmă (deşi ar fi mai mult de argumentat aici, mai ales la Vlad Moldovan).
Faithless, formația englezească de la care am împrumutat titlul acestei cronici (în original „God is a DJ”, piesă de pe albumul Sunday 8PM, din 1998) e clar old (sau very old) school pentru Cosmina Moroşan, la fel cum versurile piesei, deși par că se potrivesc destul de bine, sunt mult prea directe, dar în acelaşi timp cred că s-ar potrivi la fix odată ce ar fi folosite într-un mix electro, sofisticat şi nostalgic.