Mihai Plămădeală: — Cum ați ales artele? Motivația unei astfel de alegeri îi va interesa întotdeauna pe cei care au făcut aceeași alegere.

Anca Boeriu: — Ca mulți colegi din branșă, am trecut prin liceul Tonitza, apoi am dat examen câțiva ani până am intrat la Facultatea de Arte, pentru că atunci erau în medie cam douăzeci și cinci de candidați pe un loc. Personal, am fost printre „fericiții” care au reușit după doar trei încercări, dar am avut colegi cărora le-au trebuit șase-șapte ani pentru a intra. Totuși nu se făcea o mare dramă din acest fapt, era considerat ceva normal.

— De ce grafică și de ce gravură?

— Am optat încă de la început pentu grafică. Profesor mi-a fost Eugen Popa, pictor, totuși șef al Secției de Grafică în vremea respectivă. Poate că acesta este motivul pentru care, în paralel cu grafica, mă ocup în subsidiar și de pictură. De fapt, nu cred că pictez în sensul clasic al termenului, de fapt desenez cu culoare. Nu am abilitățile pictorului, format anume în acest sens. Revenind, gravură am văzut prima dată cu adevărat la Mircia Dumitrescu, în atelierul său. Tot acolo am lucrat primele mele gravuri, așa că, deși nu i-am spus niciodată, de la el m-am îmbolnăvit de gravură.
— Ați luat în calcul eventualele riscuri ale alegerii unei rute profesionale artistice?

— În acei ani, ‘70, nu am simțit că această profesie implică riscuri, în sensul incertitudinilor profesionale. Exista în România o comunitate culturală mai unită decât astăzi, care trăia cu sentimentul că în lume se întâmplă ceva deosebit. Mergeam la teatru, la concerte simfonice, la expoziții; era un val de încredere în funcția taumaturgică a artelor. Nu a fost ceva programat. Pur și simplu, așa doream să trăim. Cu acest spirit am terminat facultatea în 1982.
Deși îmi dorisem atât de mult să activez în domeniul artelor vizuale, paradoxal, până în 1989 am lucrat destul de puțin, intrând într-un tăvălug al vieții. Deși motivele par a fi subiective, viață de familie, obligații și așa mai departe, probabil cauzele de fond țin de considerente sociale și politice.
După căderea comunismului, ceea ce m-a relansat, sau mai bine spus, resetat, a fost în primul rând sentimentul că puteam face, în sfârșit, ceea ce îmi dorisem în tot acel timp cu adevărat. Al doilea motiv a fost atelierul de gravură din str. Speranței. Acel atunci și acolo a fost motivația de a-mi continua traseul artistic început cu aproape două decenii înainte. Am recâștigat sentimentul că puteam schimba cu adevărat lumea. Mă rog, poate am schimbat câte ceva, puțin, nu știu…

— Cum și când ați intrat în învățământul universitar?

— Am intrat în „sistem” în urmă cu vreo douăzeci de ani, în urma unor invitații multiple pe care mi le-a făcut pe parcursul a trei ani regretatul Mircea Spătaru, pe atunci rector al Universității de Arte București. S-a întâmplat cu ocazia unor expoziții pe care le-am făcut în acea perioadă. Inițial doream să mă dedic în totalitate muncii de atelier, dar am reconsiderat problema și am acceptat oferta.

— Din dubla perspectivă de fostă studentă și actual profesor, cum este acum față de „atunci”?

— Comparativ cu anii studenției mele, atmosfera din facultatea de arte mi se pare mult mai bună, chiar dacă nu sunt de acord cu unele lucruri. Cred, în primul rând, că sunt prea mulți studenți, dintre care unii nu își au locul și rostul. O schimbare majoră față de anii ’70, ‘80 și poate ’90 este că foarte mulți studenți provin astăzi din afara sistemului, adică de la alte licee decât cele de artă, și fac față uneori mai bine. Sunt interesați, deschiși și nu sunt blocați în idei ori tehnici preconcepute. Elevii de astăzi beneficiază de informații mult mai multe decât în trecut, sunt mai isteți, în sensul de „smart”, dacă pot spune așa, mult mai rapizi în gândire, chiar în lucru, ceea ce câteodată este bine, câteodată nu. Accesul la informație reprezintă în mod evident un câștig, dar importanța selecției este proporțională cu avantajul menționat.

— Poate fi învățată grafica în trei ani de facultate?

— Sistemul universitar trei ani, în loc de patru, cinci, sau șase, cum era în trecut, ne obligă la scurtături, atât pe noi, profesorii, dar mai ales pe studenți, ceea ce reprezintă un mare pericol din punct de vedere profesional. Cei care vin la grafică sunt mai apropiați de zona tradiției, a desenului și manualității decât colegii lor de la alte secții. Astfel, pot coopera cu ei în procesul didactic. Mai departe, totul ține de fiecare absolvent.

— Care este cel mai important lucru pe care ar trebui să îl învețe un tânăr în anii formării sale instituționale?

— O idee pe care încerc să o transmit constant studenților mei este că artistul nu mai poate sta în turnul său de fildeș, izolat în atelier, ci trebuie să fie cât mai prezent în societate. Acesta este și motivul pentru care am ales să particip la numeroase acțiuni și proiecte educaționale. Nu cred în teoria lipsei de public sau resurse din România, sau a corporatiștilor cu creierele spălate, pentru care arta și confortul sunt noțiuni inseparabile. Cred că avem rolul nostru în educarea publicului. Sintagma poate părea utopică, dar cred că artistul poate face și altceva decât să fie genial în propriul atelier, așteptând să fie lăudat din când în când la scenă deschisă, în propriile expoziții.

— Vă propun să discutăm despre gravură, mai precis despre pasiunea dvs. pentru gravură, respectiv despre modul în care lucrați.

— Sunt atrasă de gravură, pentru că aceasta presupune în mare măsură manualitatea, factor identitar pentru mine. Lucrul cu placa se apropie până într-un anumit punct de sculptură, oferind infinite posibilități compoziționale. Evit tirajele, care nu mă interesează, preferând combinațiile și revenirile succesive după imprimări. În acest domeniu nu există limite. Las întotdeauna locul cuvenit imprevizibilului. Pornesc în munca mea de la schițe generale, pe care nu le decalchez. Obișnuiesc să șterg, să adaug, să intervin pe placă, toate acestea pentru că, așa cum am spus mai devreme, nu îmi propun să știu de la început cum va arăta lucrarea în final.
Revenind la activitatea didactică, în momentul acestui interviu le-am dat ca temă studenților mei din anul II, ilustrația pentru un text trimis, la cererea mea, de Matei Vișniec. Deocamdată facem câteva gravuri, de la care putem ajunge la o carte, dar mai vedem pe parcurs ce se va întâmpla. Doresc ca studenții să lucreze direct pe placă la fel cum ar face-o pe hârtie. Desenele nu trebuie copiate, pentru că astfel își pierd identitatea.

— Trăirile intense transpar în lucrările pe care le realizați, nu și în titlurile alese. Ce ne puteți spune despre acest fapt?

— Dacă aș putea, nu aș pune titluri individuale lucrărilor mele, ci doar proiectelor artistice și expozițiilor pe care le realizez. Voi detalia printr-un exemplu concret, și anume proiectul „Atelier de gânduri”, o expoziție legată de tragedia din Colectiv. Fiul meu cel mare ar fi trebuit să fie în club în seara fatidică. Eu mă aflam în Germania, unde nu am știut din primele momente ce se întâmplase. Fiul meu mai mic m-a sunat pentru a mă liniști, ocazie cu care am aflat de incendiu și mai ales de drama pe care a generat-o. Prieteni de-ai lui au fost la concert; unii dintre ei nu mai sunt, alții au probleme de sănătate… Expoziția reflectă gândurile mele pentru copiii aceștia. Am simțit în timp ce lucram siluetele lor culcate la pământ pentru a se apăra de foc. Lucrările exprimă nu atât idei, cât mai degrabă sentimente, impresii. Este vorba despre legătura dintre ei, despre legăturile lor cu cei de afară, de acasă. Ce titluri ar putea avea aceste lucrări?

— Cum vă poziționați între teme și tehnici, între figurativ și abstract?

— Cred că voi contraria. În munca pe care o întreprind, nu pun accentul pe diversitatea tematică. Pentru mine tehnica joacă un rol la fel de important ca iconografia. Pe de altă parte, între pictură și lucrul cu tabla de cupru, deși modul de lucru este total diferit, nu simt diferențe de fond, pentru că rezolvările stilistice țin de aceeași familie de semne. Deși mizez pe cartea figurativului, dacă aș reuși să îmi spun ideea printr-un simplu gest, m-aș opri la acesta. În sensul celor spuse, îmi place mai mult fierul decât cuprul, forte-ul în fier, care are o plasticitate aparte.

— Acceptați și tehnicile care țin de digital? Nimic din ceea ce ați creat nu are de-a face cu această sferă.

— Cu printul digital nu mă împac, și în general cu tehnologiile digitale. Probabil sunt prea legată de manualitate. Mai mult nu am ce spune pe acest subiect, poate doar faptul că pagina de pe o rețea de socializare mi-a fost făcută de studenți.

— Expozițiile de la Simeza, Galateca și Senso au reprezentat pași distincți în creația dvs. Vă propun să ne spuneți câteva cuvinte despre fiecare.

— „Punct de sprijin”, de la Simeza, a fost momentul în care am avut curajul de a scoate placa imprimată din sertar și a o transforma în obiect, a o face să iasă în volum, prin coordonatele sale materiale. A fost o schimbare de paradigmă. Cu aceeași ocazie, am imprimat plăcile pe pânză de pictură, pe care am pus-o ulterior pe șasiu, apoi am intervenit, pictând peste gravură. Linia gravată, imprimată pe pânză, are o forță extraordinară! Am recurs, de asemenea, la instalație, sprijinind plăcile de gravură de niște țevi de metal.
La Galateca am desenat cu acrilic negru și alb pe tabla de cupru. Tablă zincată, ieftină, care se pune pe casă. Decupată, pictată și dată cu spray devine cu totul altceva din punct de vedere optic, decât este în ipostaze obișnuite. Această tablă, din care am configurat două personaje, a depășit granițele instalației, devenind obiect sculptural.
La Senso a prevalat pictura, chiar dacă am expus și gravură. Numele ales, „Atelier de vise”, este unul prozaic, deoarece am pornit proiectul de la o serie de vise reale. De mulți ani visez, ca mulți alții, că zbor. Și pentru că aceste vise se termină cu căderi, am creat tot felul de scene cu personaje care cad.
Discursul meu artistic ține, așa cum am spus și ceva mai devreme, de tehnici și soluții. Fiecare dintre cele trei expoziții a însemnat, dacă nu o schimbare de paradigmă, cel puțin un moment de cotitură.

— Nu este complet nici un interviu dacă nu vorbim despre proiecte de viitor…

— Mă aflu în plin proces de strângere de fonduri pentru a treia bienală de gravură tradițională. Sunt(em) în discuție cu ICR-ul și sperăm să materializăm proiectul în noiembrie, eu și colegii mei. Este vorba despre un proiect strict organizatoric.
Acum este în desfășurare un proiect numit „Întâmplări”, care sper că va continua și în anii viitori, cu mici cărți de autor, la care participă exclusiv femei.
Ca proiecte artistice din viitorul apropiat, va fi o expoziție personală la Berlin în primăvara acestui an, iar în toamnă sper că voi avea una și în țară. Merg în ambele proiecte pe obiect, tunning și transfer de imagine pe pânză. În ultimii patru-cinci ani, a fost mai multă pictură și desen în munca mea decât gravură, până atunci fusese mai multă gravură, în timp ce cu vreo zece ani în urmă nu a fost deloc pictură în creația mea.
Planurile de viitor pe termen mediu mă poartă spre zona ceramicii. Ceramică nu am mai lucrat, dar de modelaj m-am ocupat la un moment dat. Bronzul continuă să mă atragă, așa cum mă atrage și obiectul. Mă gândesc să realizez ceva de tip basorelief în ceramică, folosind imprimarea și apăsarea. Caut materialul potrivit, care trebuie să fie foarte sensibil, cu care să pot lua amprenta foarte bine. Nu este vorba despre ceramică propriu-zisă, ci tot de transfer de imagine, de grafică. Sunt încă în faza de căutare a unor soluții tehnice.

— În final, de ce culoare în gravura dvs.?

— Regretatul Marcel Chirnoagă mă critica mereu, spunând că distrug gravura dacă îi pun culoare. Obișnuiesc să aplic pigmentul direct pe placă, à la poupée, cum se spune. Vorbeam mai devreme despre posibilitățile infinite ale gravurii. Este modul meu de exprimare; ceva irațional, dincolo de toate regulile și cutumele.

 

Interviu realizat de
Mihai Plămădeală