Ioan Moldovan
Multe ar mai fi de spus
București, Editura Cartea Românească, 2019

 

Hotărât lucru, poetul mainimicului – ne și amintește asta la pag. 20: Sunt știutorul de mainimic / Sunt un băiat de treabă deja bătrân – nu-și iese din mână, cum se zice. Pentru că și în acest al 13- lea volum al său, recurența irepresibilă a stilului, tematicii și atmosferei creației sale se face simțită : acel vacuum existențial altoit cu asiduitate sincretică pe trunchiul lingvistic al unor texte- artefact, a căror specificitate își singularizează autorul, încă și mai cu osebire, parcă. În precedentul volum, Timpuri crimordiale (2014) – la care, când mă gândesc, mi se repercutează în minte versul teribil ,,Suntem doi domnișori/ pe care s-au uscat și-s scame/ creierii tatălui”- cotidianitatea era mai pregnant reprezentată, dar impregnată cu fiorii inflexibili ai unor refrigerențe ontice, autoreferențiale, atent radiografiate (critica literară a consemnat asta, la momentul respectiv). Pe când acum – deși constantele tematice ,,expozitive” nu au fost cu totul abandonate – poetul își impune, își asumă, mai bine zis, atât formal ( tehnic vorbind) cât și ca subsidiaritate, o apetență pentru epurarea textelor de energizări excesiv lirice. Iar atunci când, totuși, este îngăduitor cu excepția, sensul este apăsat autoironic, folosind ca vehicul extractul edificator din clasici (aici Caragiale) : Plâng în amiaza mare din senin fără grijă și fără rușine/ înconjurat de muzici mă mir cât de miloase/ tot îndemnându-mă ele: nu plânge! nu plânge! ești volintir! (pag. 18). Nu-i mai puțin adevărat că Ioan Moldovan este și un blând, cumsecade și (ne)milos ,,torționar”, în sensul că destule poeme ale sale aruncă priviri ocultate, intrigate suav, parcă – de parcă ar vrea să-și ceară scuze cititorului – pentru aspectul derutant- criptic (ori doar epatant- misterios), dar asta poate fi și o provocare sui generis, premeditată, desigur, pentru a pune la încercare potențialul imaginativ- inovativ al receptorului cu pricina : Urlă un câine în noul mileniu/ Urletul său învechește fulgerător timpul/ Închid repede /fără să știu ce spun/ Un șarpe de argint devine semn de carte/ Mai port eu ceva roșu asupra mea?/ Plouă în 1 ianuarie și cârâie corbi/ cu o înverșunare apodictică/ Orișicât, toate-s părți dintr-un proiect de lungă- lungă durată / Noi doi doar plănuim/ să trimitem Alimentul Primitiv la Destinație/ Ne gândim la trenuri, la trenduri, la scânduri ude / Ne lipsesc câteva slujbe/ Plouă, în schimb, generos/ Vine râul de la munte mult mai bogat/ pe sub poduri mult mai bătrâne (pag. 35).
Unele ,,moldozii” (cum le-ar spune autorul dacă… ar fi în locul meu!) au drept titluri și-acum (ca în precedentul volum) acea adresare ,,captațio-benevolentică” Dragă , (avem și două ,,scurte proze”, tot ca acolo), ceea ce ne îndreptățește să deducem, fără putință de tăgadă, că sunt formule preferate de inconfundabilitate, o marcă proprie; așa încât am putea zice, la o adică, de ce nu, că Ioan Moldovan scrie ,,drăgălășenii”, ca și cum nu ar face altceva, decât să expedieze ,,scrisori” – cu miresme de miere-nsorită, să zicem (,,dar eu mănânc miere de-albine/ și-s sănătos tun”) – către o eventuală muză, sau către proprietarul marelui Pegas, hrănit, desigur, cu jăratec celest, cosmogonic. În altă ordine de… corespondență (pur) literară, chiar dăm peste un vers în care se pomenește de recuperarea ,,scrisorilor de adio” ale unei cunoscute poetese : Stau la masă cu fostul securist gabriel ajuns acum expert în vinuri/ Privește etichetele și dirijează cvartetul mesei noastre/ Degetele sale flutură elocvent/ deasupra originilor noastre cu denumiri controlate/ Mă pune dracu” să-i spun că odată va ajunge și el înger/ și că va trebui să recupereze cumva scrisorile de adio ale angelei marinescu / dar finul meu cu noua lui iubire sunt ocupați cu floarea soarelui/ sub care și-au tolănit rușinea și dezgustul/ încercând să facă față noilor provocări ale vieții (pag. 23). Alteori, poetul ne pune la încercare lecturile filosoficești, atunci când introduce într-un poem sintagma tat twam asi (aceasta ești tu, în sanscrită), un vechi adevăr al filosofiei hinduse, care ne îmbie să credem că ,,există ceva în noi care nu vrea ca ființa noastră să se sacrifice și să se reverse în lumea ce o înconjoară” : Nu sunt eu acela, dar am visat/ că sunt un fel de zugrav/ pe care nu-l ajută nici măcar ploaia/ ori un oarece miel pe care nu încetează a-l boci/ maică-sa, oaia/ Hai mai bine să ne odihnim, ba hai să nu/ tat twam asi!/ Și eu sunt tu. Desigur, doar în sanscrită. Altfel, te uită cum ninge/ ninsoarea ce nu-i de pe-aci. (pag. 43). În final, iată, ni se deturnează atenția de la sofisticat- ezotericii hinduși (via Rimbaud : je est un autre), tocmai la Bacovia al nostru, dinspre ,,trenul” livresc al căruia, I.M. ne face cu mâna. Poate că poetul Ioan Moldovan a avut în vedere în Multe ar mai fi de spus – precum altădată Verlaine în Jadis de Naguere – ,,Muzica înainte de toate” (având drept program, cum observa A. Thibaudet ”să purifice și să dematerializeze poezia”) – zic asta, pentru că întâlnim și în volumul de față mai multe poeme nu doar având în structuri rime interioare, dar chiar și rime împerecheate : Dar azi, chiar azi, mă dor gingiile/ Vin la mine gânduri negre/ Sâmbăta trecută stihiile/ au fost mult mai alegre, respectiv trebuia să vin până-n Arad/ să aflu că mai sunt vreascuri ce ard ? ; Ca în Insulele Aleutine/ Unul pleacă, altul vine etc. (pag. 38). Și încă : Cățeaua folosită, acum scoasă din uz/ Greierii dintr-un material etern/ Pornirea rimei spre abuz/ Și bunele intenții spre infern (pag. 69), respectiv : Plin de goluri și îmbătat de resuscitări/ Mă întorc acasă de peste mări și țări (…)/ Ce-adormitoare melancolie/ de-a număra câți urmași/ vor ajunge-a păși pe propriii-ți pași! (pag. 58). Acest volum moldovanian este, fără îndoială, mai compozit, mai conectat la surse hermetizant- ezoterice decât (sub)urbane, dar se poate spune că poetul își impune, totuși (și) să fie cu un ochi în paharul de la ,,terasa Maricica” și ,,gunoierii ce brutalizează pubelele”, mai apoi la ,,uguitul porumbelului țicnit”, iar cu altul spre ,,ultima Thule”, ,,Alimentul Primitiv baudelairian”, Urșanabi (timonierul Arcei), sau locul unde ,,putin dă de băut/ trump dă de băut/ urlă-amândoi să-i duc la casa lui iosif din lunca vișagului”.