Prahovean la origine, pictorul Marcel Bejgu este un nume bine cunoscut în breasla artiștilor plastici, în cadrul căreia s-a afirmat încă de la începutul anilor șaptezeci, în expoziții studențești și la saloanele de artă organizate de filiala din Ploiești a Uniunii Artiștilor Plastici din România, al cărei membru a devenit în anul 1979. Cu studii desăvârșite la Institutul de Arte Plastice al Universității din Iaşi și la Universitatea Națională de Artă din Bucureşti, Marcel Bejgu și-a dedicat întreaga viață artei, atât prin creația sa, una bogată și constantă de-a lungul anilor, cât și prin carierea didactică, în calitate de profesor la catedra de pictură-desen a Colegiului „Carmen Sylva“ din Ploiești. A expus sistematic pe simezele Galeriei de Artă Ploieşti, dar și în numeroase alte spații expoziționale din țară, precum București, Iași, Târgoviște, Buzău, Piatra Neamț etc. De-a lungul anilor, lucrările sale au putut fi admirate și în străinătate, cum a fost cazul personalei, din 2005, la Greiswald, în Germania, sau în cadrul expozițiilor din Viena – Austria (Florile în pictura românească, 1981); Stuttgart – Germania (Arta românească contemporană, 1986); Escrennes – Franţa (1996); Madrid – Spania (2015) etc. A realizat, de asemenea, treizeci de lucrări de artă monumentală religioasă, în tehnica mozaic și a obținut mai multe premii în cadrul unor bienale de pictură sau expoziții omagiale. Lucrările sale se află în colecții publice și private din România, Italia, Austria, Germania, SUA, Canada, Polonia, Israel, Japonia, Iugoslavia, Indonezia, Franța, Elveția, Australia, Danemarca, Noua Zeelandă, Brazilia, China.
Nicolae Grigorescu obișnuia să spună că „Sentimentul colorează, nu pensula”. Pentru un pictor de plein air, cum era Maestrul de la Câmpina, declarația era cât se poate de elocventă în explicarea faptului că a picta după natură nu înseamnă a reda cu exactitate o imagine, banală de altfel, pe care oricine (cu un strop de simț artistic, desigur) o poate observa. Și că, mai degrabă, „la pittura è cosa mentale” – vorba unui alt mare titan al artei, Leonardo da Vinci.
Am ales să fac aceste trimiteri în debutul textului meu deoarece Marcel Bejgu, pictorul care ilustrează acest număr al Tribunei, este, fără îndoială, un mare peisagist, un îndrăgostit de natură, de lumină, cum singur se declară, dar care, în ciuda aparențelor, colorează cu propriile sentimente (după cum spune Grigorescu) și redă realitatea prin filtrul emoțiilor și al trăirilor artistice. „Îmi place lumina – afirma pictorul într-un interviu -, deși ea nu ar putea să existe decât dacă este și întuneric. Dar acesta sunt, interiorul meu este pus pe pânză și, prin fiecare lucrare, transmit ceea ce am în minte și în sentimente.” Maturitatea (artistică și nu numai) temperează, consider eu, luminozitatea și cromatica vie a lucrărilor sale. Documentându-mă și comparând lucrări din perioade creative anterioare, cu cele realizate în prezent, constat (chiar și în seria celor din paginile revistei) gravitatea unor armonii mai sumbre, o lumină stranie care dă tablourilor mult lirism, dar și o prețiozitate și bogăție a mesajului transmis către privitor. În peisaje, dar și în tablourile cu flori, se poate observa o predilecție pentru formă, ritm și compoziție, dar și o armonie intensă, pe alocuri sobră de colorit, o tendință de contopire a culorii în tonuri mai grave, dar tot atât de „sonore”. Intensitățile de lumină și de culoare conviețuiesc în compania unor tonuri accentuate de griuri lirice, care amintesc de poezia lui Bacovia. „Pictura lui Marcel Bejgu este o pictură a nuanțelor delicate, de unde impresia unei ușoare și blânde încețoșări, a unei palori de indicibilă distincție” – scria într-un text, însoțind un catalog de expoziție al artistului, Cornel Radu Constantinescu. De aceeași părere este și Corneliu Sântioan Cubleșan, atunci când notează într-o cronică: „El (Marcel Bejgu, n.m.) face parte din categoria spiritelor atinse de har: un liric, poet, arta sa e un prilej de desfășurare a simțurilor, a armoniilor – om, natură, divinitate”.
Istoria artelor plastice ne învață că marii creatori se ridică la stil prin naturalețe, fără preocupări sau sforțări. Marcel Bejgu se inspiră în arta sa din viață, dar din partea frumoasă, liniștitoare a vieții, a naturii înconjurătoare, iar când imaginația, gândirea creatoare și propriile trăiri colaborează cu realitatea, poezia vieții se „scrie” pe pânză firesc, elementele din natură fiind folosite pentru redarea și transmiterea de emoții plastice, artistul reușind să subordoneze modelul exterior propriului model lăuntric. Ceea ce îl caracterizează cu adevărat pe pictor este studiul constant, atent, aprofundat, intim al naturii, cu delicatețe, răbdare, înțelegere și gust desăvârșit. Dincolo de figurativul lucrărilor sale, Marcel Bejgu este, în același timp, adevărat și fantast, exact și vizionar, amestecând realitatea cu trăirea artistică, într-o proporție surprinzătoare. Tablourile fascinează printr-un fel de putere magică, trăiesc o viață a lor, de o profunzime aparte, chiar dacă, ai zice că, plein air-ul ar avea ca efect înlăturarea oricărei posibilități de iluzie. Însă tonurile folosite de artist se armonizează într-un raport desăvârșit, astfel încât rezultatul este o tentă neutră, ideală, misterioasă, care înveșmântează formele, venite parcă din altă lume, un stil care dă tablourilor semnate de Marcel Bejgu un aer oniric.
O definiție platoniciană cataloga frumosul ca fiind „splendoarea adevărului”. Și unde altundeva găsim mai mult adevăr decât în natura înconjurătoare, dătătoare de viață? Pe de altă parte, artistul, înjghebându-și propriul său microcosmos, o lume lăuntrică pe care o exteriorizează pe pânză, contribuie la crearea de adevăr. Nu doar pentru el ci și pentru ceilalți. Tiparul frumuseții există în mintea artistului în ipostaza de ideal, astfel că el are nevoie să culeagă din natură doar semnele de care se folosește pentru a se exprima. Semne pe care le transformă, adăugând și înlăturând după modul gândirii sale, deoarece pictorul poartă tabloul în el însuși, între natură și artist pânza slujind drept intermediar.
Toate acestea rezultă cu prisosință din pictura lui Marcel Bejgu, cel care, cu fiecare lucrare, își învață publicul să privească și să înțeleagă natura. Arta lui Bejgu este expresia unor îndelungate preocupări de ordin plastic, forma și arhitectura peisajelor sale fiind plămădite din contraste și raporturi tonale care restabilesc o disciplinare a formei, o reîntronare a volumului și a compoziției în pictură. Florile sale și decupajele din natură sunt componente pe care pictorul le folosește și le transformă emoțional, spre a favoriza privitorului, pe lângă sentimentul de liniște și calm, o plăcere vizuală rară și pură.