Întreaga societate umană s-a clădit, într-un fel, pe comunicarea interpersonală, acest tip de relație comunicațională voluntară, în special pe forma ei orală nemediată, instituită între două persoane care pun în acord cadre sociale de referință într-un context dat. Comportamentul relațional al omului s-a modelat în baza acestei forme de comunicare. Încrederea reciprocă s-a construit, de asemenea, în urma raporturilor interpersonale firești din societate. Familia, creuzetul în care s-au modelat relațiile sociale, care a dat stabilitatea primelor structuri societale (comunitățile arhaice, construite în baza relațiilor de sânge), s-a închegat de-a lungul timpului tot în urma comunicării interpersonale cu norme nescrise, moștenite și păstrate cu sfințenie. Civilizația umană s-a construit pe nucleul relațional numit „comunicare interpersonală”, pe structura orală a acesteia, presupunând transformarea continuă a partenerilor comunicării în urma îmbogățirii acestora prin crearea unui cunoașteri comune complexe – fundamentul culturii și al viitoarelor relații comunitare, de rudenie, fundamentul educației, totodată, al transmiterii culturii și cunoașterii de la generație la generație –, o plajă comună de valori și interese, încredere și respect.
Conversația presupunea până deunăzi schimbul comunicațional relațional față în față, cu tot ceea ce necesită această coprezență în planul adaptării comportamentale, acceptării sau dezvoltării conținutului comunicațional și relației/interacțiunii continue. Dacă lumea actuală s-a schimbat, această schimbare s-a datorat în cea mai mare măsură reproiectării cadrului de înțelegere a comunicării interpersonale, în care aspectele dialogale directe au glisat, ca urmare a medierii tehnologice a conversației, către funcțiunile corespondenței. Dar, în acest nou cadru care nu presupune neapărat mutarea interesului de pe oralitate pe scris, ci care se caracterizează printr-un amestec de mesaje audio-video cu scrierea simplificată, superficială, strict funcțională, se produce și o redefinire a raportării la context. Dacă în cazul comunicării interpersonale clasice puteam vorbi despre ancorarea în contextul comunicațional, despre concentrarea, focalizarea pe temă/ subiect, noul context al dialogului interpersonal propune disiparea, dezangajarea, navigarea continuă în fluxul comunicațional fără ancore, fără rădăcini. Nicholas Carr (în The Shallows: What the Internet is Doing to Our Brains, New York: Norton, 2011) surprindea noul context al comunicării interpersonale în rețea în acord cu două coordonate: superficialitate și viteză de rulare, pe care se sprijină gândirea superficială și lipsa de concentrare:

Ceea ce face netul este să-mi erodeze capacitatea de concentrare și de contemplare. Fie că sunt online sau nu, acum mintea mea se așteaptă să primească informații așa cum le distribuie netul: într-un flux de particule care se mișcă într-un ritm alert. Pe vremuri eram un scafandru într-o mare de cuvinte. Acum șterg suprafața ca un tip pe un jet schi.
… Când le spun prietenilor mei de problemele mele cu cititul, mulți spun că suferă de acțiuni similare. Cu cât folosesc mai mult internetul, cu atât trebuie să se străduiască mai mult ca să se concentreze atunci când au în față texte mai lungi. Unora le este teamă că vor deveni împrăștiați cronici1.

Așadar, mutația sensibilă s-a produs prin glisarea de la comunicarea interpersonală consistentă, închegată, normată social la comunicarea interpersonală de suprafață, necesară supraviețuirii. Dar supraviețuirea este necesară pentru că regulile de joc ale comunicării publice și ale celei interpersonale în limitele comunități virtuale s-au schimbat. Iar aceste reguli au bulversat angajarea. Mai întâi, comunicarea interpersonală, în special cea formală, reflecta o ierarhie, o raportare la norme, la sistemul ierarhic de organizare a societății din care proveneau actorii comunicării. În noul context, în special în cadrul rețelelor sociale, „[…] în spațiul eteric al FB, valorile sunt exclusiv retorice”, afirmă Teodor Baconschi2. Contextul comunicațional, incluzând cadrul fizic al dialogului (setting), dar mai ales cel psihologic (scene), care definește ambianța culturală și reunește aspecte privitoare la gradul de formalitate al dialogului, la climatul comunicațional sau frica de exprimare, este cel care s-a schimbat primul, atrăgând după sine și modificări în înțelegerea contextului psihologic. Dacă, de exemplu, în ceea ce privește comunicarea de grup există cadre preferențiale raportate la cultură, atunci și comunicarea interpersonală, izvorând din sau ducând mai departe problematica majoră a grupului în interacțiunea dintre doi actori ai comunicării, dar excedând normele restrictive ale grupului, are aceleași rădăcini. În ultima sută de ani, cadrul comunicațional tipic pentru societatea românească s-a modificat consistent: de la „poiana lui Iocan”, observă Teodor Baconschi, un cadru al manifestării normelor de comportament comunicațional în mediul rural, „o instituție înrudită cu instituția balcanică a cafenelei de sorginte otomană”3, contextul comunicațional predilect a devenit cârciuma satului sau bodega de cartier, pentru ca ulterior întreaga problematică să se mute în spațiul virtual, pe Facebook. Dar, odată cu schimbarea fizică a cadrului s-au produs schimbări și în ceea ce privește tipologia umană de referință, care la rândul ei a modelat cadrul psihologic al comunicării și așa mai departe, într-o antrenare de resurse relaționale care definesc „omul nou 2.0” și contextul comunicațional de aceeași generație și de aceeași versiune:

Tipul uman care domină acum scena socială și politică e arivistul semi-urbanizat, necioplit și agresiv din pricina complexului său de inferioritate. E Omul Nou, în toată desfășurarea lui mitocănească, stimulat de libertăți pentru care nu s-a luptat, hoț de diplome, de poziții nemuncite, de faimă nemeritată, de putere cu care nu știe ce să facă4.
O metacomunitate a exclușilor – unită prin frustrarea comună – asigură, astfel, lipsa oricărei curtoazii imperative, abolește orice conduită amabilă, suprimă regulile elementare de dialog civilizat5.

Sub impresia aparentei egalități exprimate în contextul comunicării virtuale de grup –o egalitate care permite o continuă competiție în aprecieri, în forme tipizate, mcdonaldizate de expresie a trăirilor (emoticoane) în raport cu postările limitate din rațiuni practice, de navigare, de menținere prin viteză la suprafața desfășurărilor –, dar mai ales sub impresia unei aparente democrații, golite de raportări reale și verificabile la valori, noul context comunicațional pare un spațiu aparent permisiv, în fond extrem de restrictiv prin normele pe care societatea în mișcare le impune pentru a nu se scufunda în oceanul de informații: fragmentare discursivă, accent mutat pe vizual, continuă căutare a expunerii de sine până la monstruozitatea acestei expuneri (monstruos, pentru Michel Tournier, de pildă, e tot ceea ce e supraexpus, ce devine hidos prin această supraexpunere).
Care sunt, totuși, normele comunicării într-un prezent permisiv (Mircea Muthu) care definește contextul comunicațional aparent lipsit de norme? Actorii comunicării se pot camufla și insinua, pot suplini timiditatea, lașitatea, frustrările cu acțiunea din spatele măștii virtuale. Construiesc holograma virtuală a propiei personalități dezirabile într-un context comunicațional în care nu persoanele reale discută, ci aceste holograme cărora li se alocă roluri. În această proiecție, identificabilitatea devine funcția fundamentală a social media, alături de celelalte funcții care normează prin activare comunicarea în rețele: desincronizarea, gestionarea indiciciilor, accesibilitatea, calculabilitatea, reproductibilitatea și recuperabilitatea6. Această identificabilitate înseamnă, de fapt, posibilitatea de a decide gradul în care conținutul postat variază între anonimitate și identitatea asumată. Cu alte cuvinte, comunicarea interpersonală a devenit comunicarea de carnaval, sub o mască ce coboară în ritualurile trecerii de la identitatea reală la constructul dezirabil de identitate fictivă. Într-o Veneție virtuală, în care actorii comunicării se abandonează saturnalelor simulate, comunicarea însăși se abandonează normelor plăcerii, decorațiunii de suprafață, poleielii audio-vizuale, liberinajului. Fragmentarea normei și cea a discursului sunt norme în sine în noul context comunicațional. Ceea ce se disipă este tocmai esența tare a comuniunii, a împărtășirii care a închegat comunitatea și comunicarea.

 

 

Note

Apud Patti M. Valkenburg & Jessica Taylor Piotrowski. [2017] (2018). Generația digitală și dependența de media. Traducere de Luiza Mohonea. București: Editura Niculescu. p.254.
Teodor Baconschi. (2015). Facebook. Fabrica de narcisism. București: Humanitas. p.63.
Idem, p.51.
Idem, p.57.
Idem, pp.66-67.
P.M. Valkenburg & J. Taylor Piotrowski, op.cit., p.235.