Hegel imaginează, ba chiar concepe, un „drept al spiritului lumii”, pe care-l socotește „absolutul neîngrădit”. Restul sistemelor de drept el le privește din punctul de vedere al înaintării spre „dreptul spiritului absolut” și le expune istoric în această ordine. El admite, desigur, că „dreptul cuprinde în sine conceptul libertății, cea mai înaltă determinație a spiritului, față de care orice altceva este lipsit de substanță” (p. 56). Dreptul, justiția de fapt, se cuvin privite, așadar, eminamente din punctul de vedere al realizării libertății. A escamota imperativul libertății înseamnă a trăda dreptul.
Dreptul prezintă, desigur, o evoluție, dar această evoluție, spune Hegel, se lasă interpretată ca autodezvoltare a unui concept. „Principiul care pune în mișcare conceptul, care nu numai dizolvă particularizările universalului, ci le și produce, eu îl numesc dialectică” (p. 56). Hegel accentuează că dialectica nu este doar un procedeu al cunoașterii, prin opunerea de abordări contradictorii, cum s-a crezut de la Platon la Vico, ci mult mai mult – este însuși mecanismul autodezvoltării a ceva. „Această dialectică nu este atunci acțiunea exterioară a unei gândiri subiective, ci este sufletul propriu al conținutului, care își generează în mod organic ramurile și fructele sale. Gândirea ca subiectivă asistă numai la această dezvoltare a ideii, ca proprie activitate a rațiunii sale, fără să-i adauge vreun ingredient din partea ei” (p. 56-57). Hegel este astfel încrezător că poate expune evoluția dreptului – ca, de altfel, a oricărei alte materii – ca un proces de dezvoltare „dialectică”, la care este suficient ca științele, filosofia să asiste și să-l înregistreze.
Dezvoltarea aceasta începe mereu cu „conceptul abstract”, care „nu va fi niciodată părăsit, ci el va deveni tot mai bogat în sine, și cea din urmă determinare este astfel și cea mai bogată…. Progresul nostru este acela că formele abstracte nu se arată ca subzistând pentru ele, ci ca fiind neadevărate” (p. 57-58). Expunerea dreptului are astfel de înaintat de la „personalitate”, trecând prin „universalitate”, ridicându-se apoi la unitatea lor în „moralitate”, urcând apoi la „familie”, ca „spirit natural”, mai departe la „societatea civilă”, pentru a culmina cu „statul”.
Hegel nu omite să precizeze că atunci când vorbește de drept „noi nu înțelegem numai dreptul civil, care se înțelege de obicei prin el, ci moralitatea, eticul și istoria lumii, care aparțin deopotrivă aici, fiindcă conceptul aduce împreună gândurile potrivit adevărului” (p. 60). Filosoful a captat, altfel spus, dreptul împreună cu întreaga sa semnificație în viața oamenilor – ceea ce a fost o culme a abordării dreptului în cultura universală, care nu s-a mai putut repeta o vreme.
În caracterizarea statului Hegel folosește termeni superlativi, foarte calculați, de altfel. Statul este „libertatea deopotrivă universală și obiectivă, în libera independență a voinței particulare; – s care spirit real și organic al unui popor și prin raportul spiritelor particulare ale popoarelor între ele, în istoria universală devine real și se manifestă ca spirit universal al lumii, al cărei drept este cel mai înalt” (p. 59). Este exclusă de către Hegel posibilitatea ca omul să trăiască în afara statului. El a și criticat constant teoria contractului social ca origine a statului pentru că diminuează ponderea și importanța statului în viața oamenilor.
Hegel derivă indispensabilitatea, chiar inexorabilitatea statului din „rațiune”. „Menirea rațională a omului este ca el să trăiască în stat, și dacă nu este dat încă nici un stat, atunci este dată cerința rațiunii ca el să fie fondat” (p. 102). Hegel merge și aici departe. El consideră că „statul este… raționalul în și pentru sine” (p. 277), adică o referință oarecum ultimă a vieții umane. El nu a ezitat să exalte „progresul statelor”, având în vedere, desigur, statele naționale ale erei moderne, constând în aceea că acestea „sunt și scopuri în sine și pentru sine”, desigur, după ce a menționat că „un stat trebuie să dea permisiunea de a intra în el sau de a-l părăsi”.
Abia la nivelul statului este „libertatea în formele ei cele mai concrete, care cade numai încă sub adevărul absolut, cel mai înalt al spiritului lumii” (p. 61). Mai mult, „statul este realitatea ideii etice” (p. 277). Nu departe, Hegel adaugă: „Statul în și pentru sine este întregul etic, realizarea libertății, și este scopul absolut al rațiunii ca libertatea să fie reală. Statul este spiritul care se află în lume și se realizează într-însa cu conștiință, în timp ce în natură el nu se realizează decât ca său, ca spirit care doarme” (p. 281). Îngrijit, cum am observat mai devreme, să nu intre în teritoriul întrebării „cum ar trebui să fie o realitate?”, Hegel nu ezită să lase ca mesaj general nevoia de a raporta inclusiv statul la „spiritul lumii”. Nici statul nu este sustras evaluării în raport cu aceasta.
Receptiv mai mult decât cei mai mulți contemporani ai săi la dezvoltarea modernă a statului, Hegel scria: „Esența statului nou constă în cerința ca universalul să fie legat cu libertatea deplină a particularității și cu propășirea indivizilor, așadar în cerința ca interesul familiei și al societății civile să se reunească, supunându-se statului, dar totodată în recunoașterea că universalitatea scopului nu poate progresa fără știința și voința proprie a particularității, care trebuie să își păstreze drepturile ei. Așadar universalul trebuie înfăptuit, dar pe de altă parte, subiectivitatea trebuie să fie și ea în întregime și viu dezvoltată. Numai când ambele momente își păstrează puterea, atunci numai statul poate fi considerat ca stat deplin articulat și cu adevărat organizat” (p. 285-286). Un stat care își strivește cetățenii, care nu dă curs intereselor, opțiunilor și aspirațiilor cetățenilor nu intra în vederile lui Hegel.
Considerentul general al lui Hegel era aici acela că „istoria lumii nu este doar simplul tribunal al puterii” (p. 380). Lumea nu este doar teren al manifestării celui mai tare. Ea este, înainte de orice, „realizarea spiritului universal”, care nu poate deveni nicidecum și nicicând proprietatea cuiva.
Dreptul este construit astfel, la Hegel, luând ca punct de plecare „voința liberă”. El însuși fiu al timpului său, filosoful a dat seama cu acest punct de plecare mai adânc de reforma lui Luther, care a repus credința creștină în legătură cu individul aflat în căutarea salvării, și apoi de revoluția franceză, care se angajase pe direcția drepturilor imprescriptibile ale individului.
„Voința liberă” este cea pe care Hegel o vede înaintând „spre a nu rămâne abstractă, să-și dea o existență în fapt” (p. 60). Ea are un scop de fiecare dată, dar și un telos care-i este imanent. Iată tabloul înaintării, redat cu ajutorul celui mai sintetic, mai cuprinzător și mai concludent fragment din Principiile filosofiei dreptului.
Primul material al „voinței libere” în drumul ei în istorie pentru „a-și da existență în fapt” sunt lucruri din lume. „Această primă modalitate a libertății este aceea pe care trebuie să o cunoaștem ca proprietate, sfera dreptului formal și abstract, căreia îi aparțin nu mai puțin proprietatea în forma ei mijlocită, ca contract, și dreptul în lezarea lui, ca crimă și pedeapsă. Libertatea pe care o avem aici este ceea ce numim persoană, aceasta înseamnă subiectul care este liber și anume este liber pentru sine și care își dă existența-în-fapt-în lucruri. Această simplă nemijlocire a existenței-în-fapt nu este însă potrivită libertății, și negația acestei determinări este sfera moralității. Eu nu mai sunt doar liber în acest lucru nemijlocit, ci sunt și în nemijlocirea suprimată, aceasta înseamnă că sunt liber în mine însumi, în ce e subiectiv. În această sferă este vorba de înțelegerea și de intenția mea, de scopul meu, în timp ce exterioritatea este pusă ca indiferență. Binele, care este scopul general, nu trebuie să rămână însă în interiorul meu, ci el trebuie să se realizeze. Voința subiectivă cere anume ca interiorul ei, aceasta înseamnă scopul ei, să primească o existență în fapt exterioară, prin urmare ca binele să fie împlinit în existența exterioară. Moralitatea, ca și momentul anterior al dreptului formal, sunt amândouă abstracții al căror adevăr este abia eticul. Eticul este astfel unitatea voinței în conceptul său, și a voinței individului singular, aceasta înseamnă a subiectului. Prima sa ființă-în-fapt este iarăși ceva natural, în forma dragostei și simțirii, familia: individul a suprimat aici personalitatea sa aspră și se găsește, cu conștiința sa, într-un întreg. Dar în etapa următoare trebuie văzută pierderea propriului etic și a unității substanțiale; familia decade și membrii ei se comportă ca independenți unul de altul, întrucât numai legătura nevoilor reciproce îi reunește. Această treaptă a societății civile a fost privită adesea ca fiind statul. Însă statul este de abia a treia etapă, este eticul și spiritul în care își găsește locul imensa unificare a independenței individualității și substanțialității generale” (p. 60-61).
Hegel a privit, desigur, evoluția formelor în care se realizează voința liberă și a dreptului ca un „progres”, cum o spune nu o dată. Dar el nu a fost nici dogmatic și nici naiv și a vorbit fără ezitare de „dreptul particular”. Mai întâi în înțelesul că dreptul intră în divergență cu anumită „voință particulară”, căreia dreptul nu i se mai pare în sine, ci „drept particular”, și apoi în înțelesul că dreptul însuși poate genera „nedreptatea” (p. 111). O generează nu doar în înțelesul că cineva ar putea resimți aplicarea dreptului ca o nedreptate pentru sine, ci și în înțelesul „înșelăciunii” și „crimei” (p. 112). În „înșelăciune”, pe care Hegel o tratează nu doar ca abatere a unui ins de la lege, ci ca un fenomen mai larg, care poate sta chiar la baza adoptării acelei legi, Hegel apără continuu raportarea la drept, ca o condiție a raționalității omului. El nu ezită însă să includă în discuție și „dreptul particular” ca încălcare a dreptului în sine.
Tradiția dreptului, care ne vine de la anticii greci, nu a făcut separație destul de clară între drept și morală. Nici Kant (Metafizica moravurilor, 1797) nu a făcut-o, încât dreptul apare și în scrierile sale ca un fel de prelungire a moralei. Cu Hegel, însă, distincția devine netă. „În morală binele îmi este scop și eu trebuie să mă determin după această idee. Existența-în-fapt a binelui este hotărârea mea și eu o realizez în mine, dar această existență este cu totul interioară și de aceea nu poate avea loc o constrângere. De aceea legile statului nu pot să voiască să se întindă asupra intenției, căci în ce e moral eu sunt pentru mine însumi și forța nu are nici un sens” (p. 117). Dreptul presupune forța statului, dar aceasta nu îl rupe de morală, căci „voința liberă” este și în drept ceea ce trebuie să fie consacrat și apărat. Hegel era atent la aceste subtilități, care vor căpăta greutate în posteritatea sa, cu toate că exaltarea „statului”, ca treaptă superioară „moralității” și „eticului”, domină vederile sale. Numai că și „statul” are a se verifica în raport cu cerințele „spiritului”, precum o fac „moralitatea” și „eticul” și orice altceva din viața unei comunități.
Hegel a pus insistent exigența „universalității” drept condiție a dreptului. El pleacă de la considerentul că „numai prin aceea că este cetățean al unui stat bun, ajunge individul să aibă ce i se cuvine de drept” (p. 191). Statul bun nu este statul particularist, ci acela care recunoaște în orice om ființa umană din el, înainte de orice alte determinări. Este statul care își asumă universalitatea ființei umane.
Atunci când circumscrie „societatea civilă”, de exemplu, Hegel vorbește de „două principii” ale acesteia: persoana concretă este luată ca un întreg de nevoie și un amestec de necesitate naturală și de voință arbitrară și fiecare este luată în particularitatea ei (p. 216). Principiul al doilea este deschidere spre universalitate în înțelesul că în societatea civilă persoanele își afirmă particularitățile, dar numai în asociere cu alte persoane, cu care urmăresc împreună obținerea de soluții.
Hegel este critic față de acei „profesori de drept” care nu iau în seamă statul decât ca o colecție de cetățeni, neînțelegându-l din capul locului. Aceia nici nu ajung de fapt să soluționeze durabil pretențiile civile. „Particularitatea, limitată prin universalitate, este singură măsura, prin care fiecare particularitate își promovează binele propriu” (p. 217). „Statul”, altfel spus, este mereu mai mult decât „societatea civilă”.
Legile nu sunt sub nici un aspect – nici al elaborării, nici al cunoașterii, nici al aplicării lor – monopolul cuiva. Nu este nicidecum îngăduit ca ele să fie sustrase opiniei cetățeanului – a oricărui cetățean.
Oricare cetățean are dreptul la părere în privința legilor. Hegel a respins energic prejudecata după care „cuiva care nu este de meserie nu îi este îngăduit să-și dea cu părerea. Tot așa fizicienii au luat teoria lui Goethe a culorilor în nume de rău, fiindcă nu era de meserie și pe deasupra era și poet. Dar tot atât de puțin cât are nevoie cineva să fie cizmar, pentru a ști dacă ghetele i se potrivesc, tot atât de puțin are el nevoie, în genere, să fie de meserie, pentru a avea cunoștință de lucrurile de interes general. Dreptul privește libertatea, ceea ce are mai divin și mai sfânt în el omul, aceea ce, devreme ce urmează să devină pentru el obligație, trebuie el însuși să cunoască” (p. 246). Este contradictoriu, chiar din punctul de vedere al dreptului, deci juridic, să ceri unui om să respecte legi asupra cărora el nu a avut permisiunea să se pronunțe.
Ca o concretizare a grijii de a asigura caracterul de drept al însăși elaborării, cunoașterii și aplicării dreptului, Hegel insistă asupra rolului judecătorului în litigii. Opinia sa este net opusă birocratismului care s-a instalat în diferite sisteme juridice, în care rolul judecătorului este supradimensionat, fiind extins la stabilirea faptelor. Hegel a formulat un argument mai mult decât interesant, de fapt epistemologic, împotriva supradimensionării. „Nu există nici un temei să admitem că judecătorul jurist ar trebui singur să stabilească faptele în cauză, întrucât lucrul acesta este de competența oricărei culturi generale și nu numai a unei culturi specific juridice: aprecierea faptelor pleacă de la împrejurări empirice, de la mărturii asupra acțiunii și de la intuiții asemănătoare, – apoi iarăși de la fapte din care se poate conclude asupra acțiunii și care o face probabilă sau neprobabilă” (p. 257). Drept consecință a forțării lucrurilor, în cazul judecătorului care vrea să stabilească faptele de unul singur, se ajunge efectiv doar la „certitudini” empirice, dar nu la adevăruri mai profunde. „Adevărurile înalte” ale justiției aplicate îi rămân acestui judecător inaccesibile.
Evident că Hegel nu a cunoscut noua treaptă atinsă de birocratizarea justiției prin supradimensionarea ponderii procurorului. El subliniază cât de poate de insistent că cetățeanul are a-și dobândi dreptul contestat numai prin intermediul justiției și că respectarea legii este obligatorie. Procurorul poate avea un rost în direcția acestei respectări. Explicit și împotriva abuzurilor, Hegel cere, însă, proceduri de conciliere prealabile (p.253). El subliniază atașamentul inflexibil al justiției la valoarea „dreptății” (p. 254) și continua ei orientare spre „binele particular” (p. 259) al cetățeanului care este fiecare. O ieșire din această orientare este ieșire în afara justiției.
Tabloul evoluției dreptului al lui Hegel este bazat pe cunoștințele de drept de la începutul secolului al nouăsprezecelea și se poate citi ușor ca un compendiu al stării de atunci a dreptului. Nu există un compendiu care să-l concureze ca adâncime și cuprindere.
De fiecare dată Hegel aduce, însă, contribuții proprii, rezultate dintr-o privire a dreptului tehnic impecabilă, dar și comprehensivă, izvorâtă din combinarea explicațiilor cu înțelegerea. În accepțiunea precisă pe care o dă, trebuie menționat, conceptualizarea germană (Verstehen).
Această combinație rară în istoria dreptului face din Principiile filosofiei dreptului scrierea de cotitură spre înțelegerea profundă a domeniului – o scriere ferită de comodități, mode, tendințe pasagere. Poate că nu mai găsim în societățile noastre decât bazele, oricum destul de puțin din dreptul pozitiv al epocii căreia Hegel îi dă expresie în scrierea sa. În plus, de cele mai multe ori, mulți din jur reduc dreptul la o sumă de legi sau la un mănunchi de proceduri, dacă nu cumva la o dogmă elementară bună pentru a face carieră într-un regim politic sau altul, și îl resimt pe Hegel ca străin.
De aceea, astăzi sunt și puțin cunoscători ai lui Hegel printre juriști. Dar sunt și printre filosofii dreptului, care găsesc că este mai ușor să ignori un gânditor, decât să cauți să-l înțelegi. O astfel de înțelegere, fie ea și critică sub un aspect sau altul, mi se pare însă indispensabilă, căci în cazul lui Hegel este vorba de unul dintre puținii care a pus în mișcare gândirea juridică a lumii. Și au pus-o pe direcția de care este nevoie vitală astăzi – a readucerii dreptului la valorile umane de care a fost legat în societatea modernă și, în fond, la dreptate ca valoare conducătoare.