Consiliul
Județean Cluj
Heidegger: de la filosofia „ființei” la „metapolitică”
Piesele de rezistență ale filosofiei lui Heidegger – interogarea sensului structurii logice, recuperarea unor abordări clasice ale sensului, readucerea în actualitate a privirii vieții pe linia împlinirii, de către apostolul Pavel, punerea în valoare a metodei fenomenologice a lui Husserl, examinarea existenței umane din „analitica existențială”, reasumarea finitudinii în conceperea sensului vieții, chestionarea istoriei metafizicii, interogarea impactului științei și tehnicii moderne, restabilirea poeziei ca substanță a operei de artă – au devenit repere ale culturii, separat sau ca ansamblu. Impresionează și astăzi reluarea de către Heidegger a proiectului de construire a filosofiei în jurul „ființei (Sein)”, pe care anticii greci au inițiat-o cu Parmenide, pentru a trece apoi, cu Platon, la alte abordări ale lumii.
Mai nou, se discută dacă proiectul similar al chinezului Zhuang Zi, care a pregătit daoismul și a fost publicat în Germania, în 1921, a fost cunoscut sau nu de Heidegger (vezi Reinhard May, Heideggers Hidden Sources. East Asia Influences on his Work, 2005). Sunt diferențe între maniera intuitivă (imagini) a filosofului chinez și cea conceptualizantă a lui Heidegger, dar este important de constatat că filosofia „ființei” a oferit o perspectivă neexploatată, ce precedă intrarea impetuoasă a filosofului în politica vremii.
De ansamblul filosofiei „ființei” a rămas legată, însă, participarea filosofului la o politică ce a vizat destrucția modernității. Heidegger a exprimat idei convergente cu Hitler deja în anii douăzeci. Naziștii l-au instalat ca rector al Universității din Freiburg im Breisgau. Discursul său rectoral, Die Selbstbehauptung der deutschen Universität (1933), își asumă teme ale propagandei acestora. Heidegger a elogiat în termeni exaltați național-socialismul, a făcut campanie electorală pentru Führer și a chemat studențimea și populația să-l urmeze. El a părăsit funcția de rector, la scurt timp, din motivul simplu al nepriceperii administrative. El s-a retras în catedră, dar a pledat continuu pentru național-socialism și a rămas în partid până la capitularea necondiționată din 1945. Când, după război, a fost intervievat, Heidegger a refuzat să retracteze ceva din ceea ce a spus. Și-a retipărit scrieri ale anilor treizeci refuzând notele critice.
Așa stând lucrurile, până deunăzi s-au confruntat două interpretări extreme: una crede că este vorba de un pasaj neglijabil din evoluția unui mare filosof, a cărui filosofie ar fi fost neatinsă de tribulațiile politice, alta consideră că întreaga filosofie a lui Heidegger este străbătută de teme și rezolvări tipice național-socialismului. Am dat mereu (vezi, mai recent, A. Marga, Introducere în filosofia contemporană, ediția a treia, 2016) o ieșire din controversă mai bine așezată pe fapte și am scris: „este probabil ca cercetările de arhivă să aducă într-o bună zi lumină deplină asupra faptelor aflate în litigiu. Un lucru este însă limpede: implicarea lui Heidegger în politica şi ideologia naţional-socialismului a fost mai mult decât «pasageră» şi, în general, mai mult decât au sugerat unele afirmaţii ale sale”. Iată că cercetările de arhivă au venit, odată cu publicarea Caietelor negre ale lui Heidegger, începută în 2014 și află în curs.
Foarte probabil, Caietele negre sunt cea mai amplă scriere a filosofului (ea va ocupa aproape opt volume!) și una dintre scrierile neobișnuite al filosofiei dintotdeauna, în care un autor își explicitează opțiunile, pe parcursul a peste patru decenii! În nici o altă scriere, Heidegger nu a legat mai direct filosofarea sa de ceea ce se petrecea în societate. În niciuna Heidegger nu a prezentat mai net afilierea sa la național-socialism și sprijinirea acțiunii Führerului. În nici o altă scriere nu este mai vastă suprapunerea filosofării sale cu temele propagandei național-socialismului – incluzând, desigur, cartea de căpătâi a acesteia, Mein Kampf (1925), a lui Hitler.
Odată cu Caietele negre, profilul de gânditor al lui Heidegger se lămurește fără echivoc. El capătă relief ca un critic de mare anvergură la adresa slăbirii componentei greco-presocratice, odată cu ascensiunea iudeo-creștinismului în Europa, din perspectiva unei filosofii a scoaterii din uitare a „ființei”, care atacă modernismul, creștinismul, iudaismul și americanismul și elaborează o „metapolitică” ce ia național-socialismul anilor treizeci ca subiect al reorganizării lumii. Dacă, de pildă, Adam Smith vedea în liberalism, Hegel în rațiune, Marx în proletariat, Husserl în intelectualitate, Dewey în cetățeni, Romano Guardini în biserică subiectul capabil să scoată modernitatea din crize, Heidegger îmbrățișează național-socialismul și crede că universitatea trecută prin criteriile acestuia poate juca rolul orientator.
Imediat după apariția acestei scrieri inedite s-a trăit un șoc. Editorul a publicat o carte de explicitare a situației din anii treizeci, când începea scrierea Caietelor negre. Președintele societății internaționale „Heidegger” și-a depus demisia și a luat distanță de Heidegger. La Freiburg im Breisgau se vrea schimbarea denumirii catedrei filosofului. Editura Vittorio Klostermann se simte trasă pe sfoară. Editorii din diferite țări și-au modificat opiniile. În Franța, de pildă, după ce s-a publicat o carte de elogiere a lui Heidegger (Philippe Arjakovsky, Francois Fedier, Hadrien France-Lanord, eds, Dictionaire Martin Heidegger: Vocabulaire polyphonique de sa pensee,2013), autorii sunt stupefiați că filosoful își lua informații din încropelile propagandei. În Germania, Franța, SUA au avut loc reuniuni de urgență. Heideggerienii se simt datori să ia poziție. Iar intervențiile continuă.
Să lămurim mai îndeaproape despre ce este vorba.
La începutul anilor șaptezeci, Heidegger a inițiat ediția scrierilor sale, acum mult citata Gesamtausgabe. Ambiția sa era să aducă filosofia „ființei” în avanscena culturii mondiale. Heidegger însuși a pus reflecțiile sale, consemnate pe cam patru mii de pagini, în caiete de note învelite în mușama neagră, sub titlul Schwarze Hefte și le-a destinat publicării în încheierea ediției. Trei volume de caiete sunt din 1931-1941 și formează materia volumelor 94-96 din Gesamtausgabe. Volumul 97 din Gesamtausgabe conține al patrulea caiet, cu însemnările din 1942-1948. Caietele de după 1948 vor ocupa, foarte probabil, volumele 98-101 din Gesamtausgabe. Nu este deocamdată clarificată situația primului caiet, cel din jurul anului 1930.
Aceste caiete nu sunt, desigur, singura sursă nouă, ce se adaugă șirului de scrieri deja consacrate, cu privire la gândirea lui Heidegger. Nu se mai poate face abstracție de voluminoasa sa corespondență care, la rândul ei, lămurește felul în care a gândit filosoful. Este vorba, până în clipa de față, de volume remarcabile, indispensabile celui care vrea să vorbească la obiect despre Heidegger. Mă gândesc la J. Storck, Hg., Martin Heidegger, Elisabeth Blochmann, Briefwechsel 1918-1969 (1989) – în care filosoful atacă catolicismul; U. Ludz, Hg., Hannah Arendt, Martin Heidegger, Briefe 1925-1975 (1998) – care lămurește un capitol de istorie trăită; Gertrud Heidegger, Hg., Briefe Martin Heideggers an seine Frau Elfriede 1915-1970 (2005) – care aruncă lumină asupra exprimărilor în viața privată, relevante nu doar biografic, ale celebrului autor; Martin Heidegger, Kurt Bauch, Briefwechsel 1932-1975 (2010) – în care Heidegger recunoaște că a folosit uneori termenii filosofici centrali, precum „ființă (Sein)” și „existent (Seienden)”, numai ca „acoperire” a unor conținuturi concrete; Marion Heinz, Geheimen Briefe (în „Hohe Luft”, 3, 2013), care cuprinde scrisoarea în care, în 1931, Martin Heidegger recomanda stăruitor fratelui său să citească Mein Kampf și să creadă în Führer. Caietele negre permit, însă, o privire mai amplă în „laboratorul” gândirii lui Heidegger și înțelegerea mai exactă a tezelor sale.
În cele aproximativ două mii de pagini publicate până acum din Caietele negre sunt conturate multe teze. Fiecare se adaugă sau adaugă ceva deja cunoscutei filosofii a autorului scrierii Ființă și timp (Sein und Zeit, 1927). Socotind cunoscută această filosofie, mă opresc aici doar la tezele care sunt miezul Caietelor negre. Ele fac trecerea de la filosofia „ființei” la „metapolitică”.
În Caietele negre este mai hotărâtă decât oriunde voința lui Heidegger de delimitare în istoria filosofiei. Această voință pleacă de la o diagnoză: „Ce este omul astăzi? El este cât valorează. Iar el valorează atât cât dă suma extrasă din răspunsurile la multe chestionare despre el – omul este rezultatul unui sistem de calculare uriaș, lățit asupra lui – victimă a cartotecii. Poate fi încă împins acest om la un Dumnezeu, sau, mai clar întrebat: se vrea încă să se ajungă la un Dumnezeu în cercul cețos al acestui om?” (GA 94, p.392). Cu această situație critică în care a ajuns omul are a se confrunta filosofia.
Drept consecință, filosofia, se află în fața unor „mari decizii spirituale: confruntarea cu creștinismul și întreaga filosofie occidentală și o clară atitudine față de acestea; confruntarea cu Nietzsche; relația creativă, nu doar organizatoare, cu tehnica; noua lume europeană; lumea Pământului ca atare. Toate aceste cinci decizii sunt una, a ființei (Seyns), care este, în același timp, cea care privește întreaga istorie occidentală” (GA 94, p.178-179). Numai o filosofie care este „disoluția formativă a evenimentelor lumii” (GA 94, p.29) mai este actuală.
Filosofarea are oricum de „rupt” cu tradiția, căci aceasta nu este nicidecum la nivelul noilor nevoi. Heidegger observă că „spunem prea mult despre dezmembrarea neesențialului, spunem prea puțin despre afirmarea puterii (Ermächtigung) esenței” (GA 94, p.76). În fapt, se trăiește în „uitarea ființei” și din această „uitare”.
„Filosofia” ce se face este doar o folosire abuzivă a termenului de filosofie. Ea nu este decât „prelucrarea doctă, epigonală a ceea ce a fost până acum”, „romantică ce slăbește” energiile, „scolastică de partid”, fără aderență la „ființă” și la istoricitatea ființării umane (GA 94, p.405). Filosofia are de oferit acum „gândire (Denken)” pentru un „nou început” – acesta este imperativul sub care stă.
Heidegger leagă de „noul început”, la care vrea să fie coautor, inițiativa elaborării unei metapolitici ca disciplină nouă pe harta filosofării. „Metafizică drept metapolitică” (GA 94 p.116) este linia căutărilor lui Heidegger din Caietele negre. El scrie că „metafizica ființării umane trebuie să fie adâncită conform structurii ei lăuntrice și extinsă într-o metapolitică a poporului istoric (geschichtlichen Volkes)” (GA 94, p.124). Heidegger este de părere că explorarea „ființării umane (Dasein)” duce în mod necesar la „poporul istoric” și la „metapolitică” și că aceasta din urmă este încheierea obligatorie a filosofiei.
În Caietele negre se vorbește dezinvolt despre „sfârșitul filosofiei”. Heidegger afirmă că „trebuie să aducem filosofia la sfârșit și cu aceasta să pregătim ceva cu totul diferit – metapolitica. Corespunzător, trebuie să se petreacă schimbarea științei” (GA 94, p.115). Odată cu „metapolitica” este vorba de o disciplină care-și asumă rezultatele noii abordări a „ființei (Sein)” din cartea Ființă și timp, plecând de la „ființarea specific umană (Dasein)” și de la plasarea acesteia în orizontul temporalității, și care părăsește ceea ce s-a conceput până acum relativ la om.
Universitatea însăși este chemată să exprime această schimbare de proporții istorice (GA 94 p.126), care este sinonimă cu denunțarea fără ezitare a două linii de gîndire: cea care „a trivializat” deja „înțelegerea antică a ființei” în concepția creștină și secularizarea acesteia și cea care a matematizat cunoașterea sub pretextul certitudinii, al demonstrabilității și obiectivității. „Amândouă sunt legate lăuntric și doar filosofia le poate arunca în aer din temelie și înlocui în mod productiv” (GA 94, p.55). Ora este a unei conceperi a „ființei” ca potențare, a „afirmării ei ca putere (Ermächtigung)” (GA 94, p.39-47).
Programul conceput de Heidegger este de fapt formularea filosofică a ceea ce național-socialismul promitea să facă după preluarea puterii din ianuarie 1933: o afirmare energică a propriei națiuni trecând peste orice diferențe și considerente (GA 94, p.136). Filosoful leagă conștiința istorică, „unitatea cu pământul” și reflecția într-un întreg pe care îl opune modernității. El acuză „lipsa conștiinței istorice (Geschichtlosigkeit)”, „absența legăturii cu pământul (Bodenslosigkeit)” și „amputarea reflecției (Besinnungslosigkeit)” (GA 96, p.131, 159 ) ca tot atâtea lacune antrenate de „istorie (Histoire)”, mai ales în epoca modernă.
Grave sunt fiecare, dar Heidegger insistă în Caietele negre asupra „legăturii prin naștere cu pământul (Bodenständigkeit)” – a „celui care vine din acel pământ, se hrănește și stă pe el” (GA 94, p.38). El folosește termenii „sânge (Blut)” și „pământ (Boden)” din limbajul național-socialismului și pune filosofia din Ființă și timp în slujba unei revelări a „adevărului ființei” ce merge până la a face temă din „sânge” și „pământ” drept componente ale „poporului istoric”. Ocazional, el este ironic la adresa folosirii celor doi termeni, dar fundamental și-i asumă.
Tot ocazional Heidegger ironizează excesele biologiste (GA 94, p.233), dar nu iese din considerarea „rasei” drept „condiție necesară și exprimată nemijlocit a ființării umane istorice” (GA 94, p.189). El susține că popoarele trăiesc inexorabil după „principiul rasial” (GA 96, p.56), după ce leagă „rasa” de „sânge”, de „pământ” și de „istorie (Geschichte)” și caută să o repereze în decizii politice. Preocuparea lui Heidegger este sesizabil să lege „ființa (Sein)”, „ființarea umană (Dasein)”, „voința de putere” și „istoria (Geschichte)”.
Un termen nou, cu mai mare pondere în caracterizarea modernității este, însă, odată cu Caietele negre, „mașinația (Machenschaft)”, „făcătura”, „trocul”, „combinația nefastă”, am mai putea spune. Sub acest termen, Heidegger are în vedere rezultatul abordării lumii din jur doar ca material pentru prefacere și obținere a ceva. „Mașinația” este fără „memorie” și fără „amintire” (GA 94, p.296) și stă pe dubla ignorare: a diferenței dintre „existent” și „ființă” și a faptului că „istoria își are temeiul în ființarea umană (Dasein)” (GA 94, p.331). Ea presupune „uitarea ființei”. „Tehnica” este, în concepția lui Heidegger, „ultima și extrema formă a mașinației” (GA 96, p.274).
Heidegger contrapune apelului la „ființă”, „mașinația”, ca un fel de aranjament global pentru a submina un popor. În ton cu distincția lui Carl Schmitt dintre „amic“ și „dușman“, Heidegger arată cu degetul spre „dușmanul interior (innerer Feind)”. El a citat într-un loc falsele Protocoale ale înțelepților Sionului și, după cum arată cei care s-au ocupat complet de acest aspect al manifestărilor sale, nu a încetat să le ia ca adevăr. În Caietele negre, el pune „evreimea mondială (Weltjudentum)” (GS 96, p.243) la originea acelei „abandonări a ființei (Seinsverlassenheit)” ce ia forma „mașinației”. Aceasta ar fi efectul „capacității de calculare” a „rasei evreilor” (GA 96, p.46), respectiv al caracterului de „veniți” din altă parte a lumii. În concepția lui Heidegger, „puterea temporară pe care evreimea a dobândit-o în lume … își are temeiul în aceea că metafizica Occidentului, cel puțin în desfășurarea ei din epoca modernă, a oferit puncte de sprijin pentru extinderea unei raționalități și capacități de calculare altfel goale” (GA 96, p.46). Reluarea filosofică a propagandei timpului este sesizabilă.
Chiar după ce a fost îndepărtat din Rectorat, în Caietele negre (1938) Heidegger considera că, dincolo de persoanele și politicile care l-au reprezentat, național-socialismul rămâne inexorabil. El vorbește de „necesitatea afirmării lui (die Notwendigkeit seiner Bejahung (GA 95, p.408). Valabilitatea național-socialismului transcende, în orice caz, epoca apariției sale. Soarta practică a național-socialismului depinde, după Heidegger, de capacitatea de „a elibera și pregăti un adevăr originar” (GA 94, p.190) și de a fi „național-socialism spiritual” (GA 94, p.136).
Pe parcursul anilor treizeci, Heidegger a exprimat așteptarea ca național-socialismul să nu se oprească la exercitarea puterii preluate la Berlin, în ianuarie 1933: „acesta trebuie ca el însuși să cunoască devenirea și să dea formă viitorului” (GA 94, p.114 și urm), drept condiție a înaintării sale. Heidegger a prevenit contra alunecării în biologism, care, scrie el, „este din temelie negerman” (GA 94, p.233). Schimbarea de după preluarea puterii este cea care contează și are amploare fără precedent. „Național-socialismul este un principiu barbar. Acesta este esențialul său și măreția lui posibilă. Pericolul nu este el însuși – ci ca el să devină trivializat într-o predică a adevărului, binelui, frumosului (ca la o seară de școlire). Și ca acela care vrea să facă filosofia lui să nu pună în joc altceva decât logica moștenită a gândirii comune și a științei exacte, în loc să înțeleagă că acum tocmai logica intră iarăși în situația de nevoie și de necesitate și din nou trebuie să se formeze” (GA 94, p.194). Heidegger cere explicit recunoașterea nevoii unei logici noi – a național-socialismului.
În Caietele negre, Heidegger salută preluarea puterii de către Hitler: acesta ar fi „potrivit (ver-kommen)” (GA 97, p.150) situației. În 1933, Heidegger nota „marea experiență și norocul ce a venit prin aceea că Führerul a deșteptat o nouă realitate, care îi oferă gândirii noastre calea dreaptă și propulsia” (GA 94, p.111). După opinia sa, „toate învățăturile despre om (creștin-iudaice, de exemplu) … sunt antropologice” (GA 95, p.322) și, deci, „uită ființa”.
Din capul locului, Heidegger a împins responsabilitatea pentru crimele nazismului spre victime: opoziția la regim ar fi cea care a provocat replica nazismului (GA 97, p.20). Iar după 1945, când au devenit tot mai evidente lagărele de exterminare și întregul Shoah al evreilor, Heidegger a schimbat subiectul. El a acuzat aliații și a vorbit de „fascismul mare (Grossfaschismus)” al puterilor învingătoare în politica lor europeană, care ar depăși „lipsa de esență iresponsabilă cu care Hitler a îngrozit Europa” (GA 97, p.247-249). Iar la urmă, Heidegger proferează aceeași acuzație: „sistemele moderne ale dictaturii totale provin din monoteismul iudeo-creștin” (GA 97, p.438), care ar fi umbrit, în geneza europenității, lăsământul presocraticilor.
Vinovățiile istorice nu se opresc, însă, aici pentru Heidegger. În opinia sa, evident lipsită de probe, americanii ar fi „co-organizat” de fapt național-socialismul în intenția de a „deșertifica Germania” (GA97, p.148). Iar readucerea Germaniei printre democrații, după 1945, nu ar fi decât tot prin violentare. „Să observăm că acum poporul german și țara este un unic lagăr de concentrare, așa cum lumea, în orice caz, nu a văzut încă și nici nu va vedea – această ne-voință care este mai plină de voință decât lipsa noastră de voință contra sălbăticirii național socialismului” (GA 97, p. 100). „Sălbăticirea național socialismului (Verwilderung des Nationalsozialismus)” este ceea ce Heidegger recunoaște după 1945, dar trimite săgețile în cu totul altă parte!
Începând cu 1944, Heidegger a schimbat și alte plăci. El s-a opus clișeului care îi asimilează pe ruși cu „cei veniți din stepele Asiei” (GA97, p.37). Pentru Heidegger, „odată cu Rusia vine nu ceva străin, ci noi înșine în forma epocii moderne depline și necondiționate și a europenității conformă cu ” (GA 97, p.53). El distinge acum între Rusia și bolșevism, între Europa și Occident și suprapune conceptual America și „evreimea mondială”.
În Caietele negre puse în circulație, atunci când vine vorba de crimele nazismului, Heidegger mută discuția în două direcții. Pe de o parte, spre politica aliaților de după capitularea Germaniei hitleriste. Pe aceasta o vede în consecința „iudeo-creștinismului”, ca „voință de nimicire (Vernichtungswille)”. Pe de altă parte, spre acuzarea abandonării eforturilor de punere în chestiune a „existentului (Seiende)” spre a regăsi „ființa (Sein)” și de „scoatere din uitare a ființei”. Uneori, el încadrează tot ceea ce s-a petrecut în repercursiunile „tehnicii determinate planetar”. Heidegger nu numai că pune tragediile celui de Al Doilea Război Mondial în seama victimelor, dar impinge discuția dinspre fapte spre interpretări și îi vede vinovați chiar pe cei atacați de Hitler.
La nivelul anului 1948, în Caietele negre, Heidegger afirma că, în Discursul rectoral (1933), a avut dreptate să cheme la o „deșteptare a poporului” (GA 97, p.98) și că greșeala sa consta în aceea că discursul s-a produs „prea devreme” (GA 97, p.130). Lumea nu era încă pregătită (GA97, p.127). Așa se întâmplă, de altfel, în istorie, spune Heidegger, când „gândirea cuprinzătoare a istoriei universale (weltgeschichtliche Denken)” întâlnește împrejurări neprielnice (GA 97, p.148). Dar vine o zi în care această gândire va inspira o „mare politică”. Heidegger sugerează că „gândirea ființei” este de fapt o abordare a lumii căreia îi aparține viitorul.
Profund inovativ în filosofia „ființei”, care reprezintă neîndoielnic o cotitură a filosofiei, Heidegger se dovedește extrem de fragil în metapolitică. Nu ideea metapoliticii este fragilă – căci, la drept vorbind, sunt vechi tentativele de a lua politica în regia teologiei (Toma), moralei (Kant, Jefferson, Dewey) sau filosofiei (Hegel, Husserl), sau de a-i adăuga o conștiință de sine critică (Vico, Nietzsche), ca să amintim doar câteva momente. Fragilă este legarea metapoliticii, de la bază, de teme ale propagandei național-socialismului – „legătura cu pământul”, „legătura cu istoria”, „sângele”, „rasa” – și, așa cum atestă Caietele negre, perseverarea în acest cadru.
După publicarea Caietelor negre a devenit clar că identificarea lui Heidegger cu felul de a gândi al național-socialismului nu a fost o naivitate, ci o convingere profundă, pe care Heidegger a căutat să o elaboreze filosofic. Așa stând lucrurile, se ridică întrebarea: este vreo parte a operei lui Heidegger care să nu fie tributară în vreun fel național-socialismului lui Hitler și, desigur, aripii mai „populare”, care era cea a lui Ernst Röhm, repede suprimată de Führerul însuși? Sunt de părere că există asemenea scrieri. Numai că Heidegger însuși s-a preocupat, în Caietele negre cu deosebire, să arate că deja prin scrieri majore, începând cu Ființă și timp (1927) și trecând prin Discursul rectoral (1933), s-ar afla pe aceeași lungime de undă cu Führerul.
Este uimitoare, apoi, fragilitatea abordării istoriei de către un filosof care a făcut, ca puțini alții, caz de istorie. Heidegger l-a luat în serios pe Richard Wagner (Das Judentum in der Musik, 1850), apoi pe alții care au lucrat la demonizarea evreilor în epocă (inclusiv pe cel mai virulent dintre aceștia, Hans Blüher, cu Die Erhebung Israels gegen die christlichen Güter, 1931). Neașteptat pentru cititorii care așteaptă de la un filosof cuprinderea diverselor experiențe istorice și privirea dincolo de ele și de clieșee, Heidegger a ajuns să ia ca sursă de informare Protocoalele înțelepților Sionului, demult denunțate de un cercetător turc, ca text confecționat de Ohrana țaristă prin falsificarea unui pamflet la adresa lui Napoleon al III-lea. Că deja în anii formării lui Heidegger cercetările de istorie a culturii germane spuneau altceva, de pildă că nu se pot separa nicidecum filoanele german și evreiesc din cultura germană, ele fiind în simbioză, nu a mai contat. Nu a mai contat nici faptul că Heidegger s-a declarat îndatorat lui Emil Lask, lui Husserl, căruia i-a și dedicat, la apariție, scrierea sa rămasă principală, Ființă și timp.
Istoriografia germană a infirmat demult sursele istorice pe care s-a bazat Heidegger. Nu doar noua generație de istorici, cu Martin Broszat, Eberhard Jäckel, Hans Mommsen în frunte, a atras atenția asupra ireductibilității istoriei germane la schemele simpliste puse în aplicare de național-socialism. Chiar antecesori favoriți au pledat contra simplificărilor. Nietzsche, spre ilustrare, a considerat că în iudaism și creștinism subzistă un filon etic de chestionat, dar nu a ascuns admirația pentru personalitățile pe care cele două le-au etalat pe scena istoriei universale. Mulți contemporani ai lui Heidegger au rămas, totuși, lucizi. Marele său prieten, Rudolf Bultmann, spre exemplu, a dovedit cât de inextricabilă este unitatea dintre creștinism și iudaism și cum s-au articulat benefic moștenirea greacă și moștenirea Ierusalimului în cultura europeană. La Heidegger, nu găsim nici măcar menționarea acestui dosar istoric extraordinar, care nu a încetat să crească în importanță pe scena culturii universale.
Fixația pe stigmatizarea evreilor s-a dovedit a fi, ca orice fixație propagandistică, o înfundătură. Germania național-socialismului este numai un exemplu. Nu altcineva decât Carl Schmitt părea să-și dea seama de aceasta – e drept că abia în fața procurorilor de la Nürnberg! Istoria trebuie discutată, desigur, dar deformarea ei se plătește până la urmă. Deja din generația lui Heidegger s-a dat, însă, prin Nahum Goldmann (Mein Leben als deutscher Jude, 1983), de pildă, o abordare a dosarului germano-evreiesc opusă simplificărilor, care dovedește cât de fecundă poate fi examinarea fără prejudecăți a istoriei.
Vizibil pornit, Heidegger scrie, la un moment dat, că evreii nu ar fi adus pe scena istoriei decât economie și biologie, ca unghiuri de abordare a vieții. Nu cred că autorul Caietelor negre ar avea răspuns în fața observației că un idealism sănătos – prin creștinism, dar și prin Maimonide, Montaigne, Mendelssohn, Herzl, Husserl, Rosenzweig, Einstein, într-o măsură prin Newton, Max Weber, Niels Bohr și mulți alții – este un alt unghi de abordare a vieții ce vine tocmai dinspre cei pe care îi denigrează. Pe de altă parte, dacă sunt „aranjorii lumii”, cum spune un alt mit pe care Caietele negre îl îmbrățișează – sau, în exprimarea prelucrată filosofic de Heidegger, dacă evreii ar practica opusul „legăturii cu pământul”, „mașinația”, aranjamentul global – atunci cum se face că evreii au plătit mereu oalele sparte, în lunga diasporă la care i-a silit cucerirea Ierusalimului de către Titus (anul 70)?
Dincolo de toate, un filosof nu are voie să se înșele atât de ușor asupra istoriei. Nici să treacă pe lângă evidențe de neatacat!
(Din volumul Andrei Marga,
Filosofi și teologi actuali, în curs de publicare)