Născut la Ploiești, continuând să trăiască și să creeze în același oraș, Florin Șuțu este un pictor cunoscut mediului artistic românesc și nu numai. Frecventele expoziții în galerii din străinătate, alături de cele din România, dovedesc o expansiune a artei sale dincolo de granițele țării natale. Licențiat în artă, secția pictură a Academiei de Arte București, clasa profesorului Ion Sălișteanu, este membru titular al Uniunii Artiștilor Plastici și profesor la catedra pictură-desen a Colegiului de Artă „Carmen Sylva” din Ploiești. De-a lungul timpului, a fost recompensat pentru arta sa cu numeroase premii și distincții, iar activitatea la șevalet a fost completată cu aceea de publicist. Tablete, eseuri, cronici de artă plastică au apărut sub semnătura sa în diverse ziare și reviste. A susținut mai multe work-shop-uri în domeniul artelor plastice și vizuale, printre care „Artele și lumea contemporană” la Teatrul „Equinox” din Ploiești, sau proiectul Fundației AIESEC „Living Library” la Teatrul „Toma Caragiu”, de asemenea din Ploiești.
Titlul textului de față mi-a fost inspirat de selecția lucrărilor care ilustrează acest număr al Tribunei, două dintre ele purtând chiar însemnele schițate ale unui „blazon princiar”, după cum „explică”, prin însemnări directe pe pânză, artistul. Într-o declarație filmată, la unul dintre recentele vernisaje, Florin Șuțu făcea aluzie la „jocul” de-a blazonul, cu trimitere la rezonanța numelui său de familie. Dincolo de ludicul intenției artistului, lucrările, în ciuda subiectelor obișnuite, cotidiene, se învăluie misterios într-o aură de prețiozitate, de noblețe. Cu alte cuvinte, prin armonia cromatică, tușele apăsate, viguroase, artistul înnobilează cele mai simple obiecte, de la râșnițe vechi, sticle de sifon, ceasornice, până la cărți, jaluzelele ferestrei sau obiecte de mobilier. Cercetându-le, trecând peste obiectele în sine, ne adâncim în taina umbrelor și penumbrelor, în climatul acestor tablouri descoperind o altă lume, al cărei ecou creează o stranie emoție privitorului.
Petrașcu îi considera pictori doar pe aceia, puțini la număr, care reușesc să înnobileze prin arta lor senzații plastice, ceilalți rămânând, în opinia maestrului, simpli ilustratori.
Un întreg arsenal poetic, de la mesajele scrise de artist pe lucrări, adevărate versuri unele dintre ele, până la morbidezza figurilor portretizate, contribuie de asemenea la această receptare a tablourilor semnate Florin Șuțu. Personajele feminine sau cele care ilustrează artiști din lumea circului, ochii lor tonitzieini m-au dus cu gândul la marele pictor român. În unul dintre primele, puținele, rarele și valoroasele albume apărute la începutul anilor ’40 la Editura Căminul Artei, anume cel dedicat lui Nicolae Tonitza, inițiatorul colecției și al editurii, Ionel Jianu, scria: „Tonitza […] a izbutit să aducă un element nou în plastica românească și anume: «morbidezza» cum spune criticul francez Jean Alazard […] o nostalgie adâncă, lancinantă, o oboseală resemnată, o taină dincolo de hotarele vieții, care plutește ca fâlfâitul de aripi al unui destin în pânzele ce alcătuiesc poate cel mai de seamă capitol al operei sale, pânzele cu chipuri de adolescente, de clovni și de copii” (Tonitza, text de Ionel Jianu, Ed. Căminul Artei, București, 1945). Bentița neagră, Instantaneu foto, Arlechin, sau Adam Puslojić (portretul poetului), ca să amintesc doar câteva lucrări ale lui Florin Șuțu, transportă privitorul exact în atmosfera descrisă de Ionel Jianu.
Dar nu doar influența lui Tonitza o regăsesc. Autoportret, singurul desen în creion din selecție, îmi amintește, prin fragmentarismul liniilor, stilul „zdrențuit” cum îl numea Arghezi, de graficianul Eugen Drăguțescu. Și ca să rămân la exemplul titanilor, de data aceasta privind discursul verbal nu plastic, într-un interviu acordat de Florin Șuțu lui Robert Șerban (Banatul azi, 12 decembrie 2020), artistul declara că „[…] naturalețea, spontaneitatea exprimării reprezintă șansa lucrărilor de a ajunge la privitor, chiar de la prima citire […] arta este, înainte de toate, emoție […]”. Mulți ani în urmă, Grigorescu era de părere că „Simfonia aceea de linii, de tonuri, de umbră și lumină, înfrățirea aceea a tuturor elementelor care fac sub raza unei clipe fericite ca un lucru să fie frumos, n-ai s-o mai găsești. Peste un ceas alta e fața lumii și tu ești altul…” (Zambaccian, în Pagini despre artă).
O caracteristică aparte a picturii lui Florin Șuțu o constituie culoarea. Cromatica folosită predilect de artist este una sobră, cu accente de negru, ea nu este vibrație în atmosferă ca la impresioniști, e organică, izvorăște din însăși natura lucrurilor. Cu toate acestea, pânzele sunt învăluite în lumină, o lumină care nu este creată artificial, prin contrastul jocului clar-obscur, ea este însăși climatul tabloului și radiază îndeosebi din nuanțele de alb și griuri luminoase, marca recognoscibilă a artistului. Florin Șuțu pictează cu un gestualism instinctiv și totodată controlat, pasta așezată în straturi onctuoase îmbracă forme pline, masive, care capătă relief prin accentele de alb ce dau luminozitate compoziției (a se vedea aici Candelă pâlpâind sau Utrenie). Împrejurul acestor contraste de alb și negru intervin grupele de policromii care înviorează ochiul. Și mă gândesc la Catedrală, o lucrare inspirat intitulată, unde haina personajului, aflat într-o postură maternă, este neașteptat, puternic și divers colorată, precum un vitraliu.
„O natură statică nu reprezintă inventarul obiectelor din atelier, recuzită așezată, mai mult sau mai puțin regizoral, ci prilejul unor restituiri emoționale, a unei memorii afective găzduite de obiectele din imediata vecinătate” – declara la un moment dat artistul. Cu certitudine, privindu-i și lăsându-i lucrările să „vorbească”, devine evident faptul că pictura pentru Florin Șuțu reprezintă realizarea în formă și culoare a unor senzații și emoții vizuale, cu reverberații din memoria afectivă. Artistul nu este interesat de o redare fidelă a lucrurilor ci de ceea ce ele exprimă, simbolizează. El nu copiază, dar nici nu ocolește realitatea ci o simplifică, înlăturând detaliile sintetizează și reduce mesajul la esență.
Florin Șuțu este un pictor care a dovedit că știe să viseze în fața pânzei albe. El face parte din tagma adevăraților creatori, care își construiesc un stil cu naturalețe, fără sforțări sau pedantism, tălmăcindu-și visul în imagini ce vădesc emoția și intensitatea trăirii artistice. Singurele în măsură să penetreze capacitatea de comprehensiune a privitorului.