Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Hermetismul

Hermetismul

Pentru a intra în subiect, este nevoie să lămurim, în prealabil, câteva aspecte referitoare la Hermes Trismegistus1 – tatăl tuturor ezotericilor şi ocultiştilor de mai târziu, fie că sunt aceştia bizantini, arabi, evrei sau europeni occidentali; încă din debutul unei astfel de cercetări vom constata că, de fapt, avem de-a face îndeosebi cu o legendă şi mai puţin cu un personaj istoric. În legătură cu Hermes ca om care ar fi trăit într-o anumită perioadă există numeroase incertitudini; la rândul său, legenda care ni-l prezintă pe acest erou al cunoaşterii şi al iniţierii este şi ea învăluită în mister şi grevată de contradicţii evidente.
Pentru a simplifica lucrurile, un sceptic de serviciu ar putea proclama că totul nu-i decât o simplă plăsmuire a preoţilor egipteni care insinuau, între altele, că înaltul lor ierarh este zeu şi că el era de-a pururi nemuritor. În mod asemănător, supremul Brahman indian sau marele preot Deceneu al geto-dacilor personificau funcţiuni sacerdotale vremelnic îndeplinite de către un om ales, învestit formal cu puteri spirituale dintre cele mai neobişnuite. Când un asemenea mare ierarh părăsea planul fizic al existenţei, un altul, la fel de calificat, era întronizat discret şi astfel, pentru popor, ocupantul celui mai înalt scaun sacerdotal părea a fi acelaşi, pe vecie.
Încercând să-l prezentăm pe Hermes Trismegistus cât mai documentat şi mai exact cu putinţă, ar trebui să menţionăm că acesta apare doar în scrierile din perioada elenistică, sub înfăţişarea care a parvenit Occidentului. Până la momentul respectiv însă, personajul cu funcţiuni sacrale identice era marele zeu egiptean Thot2 pe care, întâmplător sau nu, îl găsim foarte implicat în derularea proceselor inițiatice și în instruirea ocultă, rezervată exclusiv aleşiilor.

 

 

Thot-Hermes

 

 

Datele și informații pe care le deţinem în prezent cu privire la Thot sunt fie referiri târzii şi insuficiente, fie deducţii aproximative, mai mult sau mai puţin plauzibile şi, astfel, totul devine de un persistent clar-obscur cum numai în poveste se poate întâmpla; cert este însă că au rămas numeroase semne ale trecerii lui Thot prin istorie, toate acestea având însă un vag parfum de imaginar şi o superbă aură de legendă. Aflăm din lecturi diverse, că Thot ar fi fost originar din Atlantida, contemporan cu Moise, sfetnic al lui Osiris3 sau chiar Osiris, însuşi. Lui Thot îi sunt atribuite acţiuni fabuloase în beneficiul umanităţii şi o cunoaştere supra-umană în domenii dintre cele mai diverse cum ar fi alchimia (lucrarea soarelui), astrologia (lucrarea lunii), teurgia, divinaţia etc. Toate acestea sugerau stăpânirea cunoşterii metafizice şi o capacitate excepţională de a intra în interacţiune cu zeii şi aceasta nu doar prin simpla elevare a intelectului uman ci, îndeosebi, prin practicarea de ritualuri menite să amplifice eficacitatea demersului.
Legenda vorbește despre mai mulți Thot-i, mai precis de trei personaje distincte: primul, care ar fi trăit înainte de potop – reperul central al vechii istoriei a omenirii –, cel de-al doilea, contemporan cu marele diluviu, în timp ce ultimul ar fi trăit după ce apele s-au retras şi uscatul a devenit din nou locuibil. Întâiul Thot avea certitudinea că un sfârşit al lumii era iminent dar nu știa cu exactitate dacă acesta se va produce prin Foc sau prin Apă și atunci a pus să fie dăltuită întreaga cunoaștere a omenirii pe două coloane, una rezistentă la Foc, cealaltă rezistentă la Apă, pentru ca astfel să fie salvată învăţătura acumulată până la acel moment. După potop, cele două stele au fost găsite, una de către cel de-al doilea Thot, cealaltă de către Pithagora. Legenda coloanelor astfel recuperate este redată de istoricul Josephus Flavius (37-100 e.n.) dar versiunea sa nu pare să provină din aceiaşi sursă cu cea consemnată în manuscrisul Cooke datând de la finele secolului al XV-lea. (Mackey, 2017, pp. 85-96; Mead, pp. 62-66)
Pentru a înţelege cine a fost Thot-Hermes şi care-i erau competenţele vom trece în revistă câteva dintre cele mai uzuale titluri atribuite, aşa cum rezultă acestea din vechile scrieri. Astfel, vom constata formule precum: Stăpânul înţelepciunii şi adevărului, Sufletul devenirii, Mintea universală rânduitoare, Gândirea cosmică, Mesagerul voinţei lui Ra,4 Măsurătorul pământului,5 Domn al cuvintelor sacre,6 Stăpânul zeiţei Maat (justiţia), Izvorul vorbirii, Stăpân / Vehicul al întregii cunoaşteri şi înţelegeri, Dezvăluitorul tainei, Zeu al cumpătării / echilibrului etc. Simbolul lui Thot era misterioasa pasăre ibis reprezentând, se pare, Centrul fiinţei, inima ca loc sacru unde sălăşluieşte eterna Lumină dătătoare de viaţă şi nemurire. (Mead, pp. 10-15)
Thot era considerat Logos-ul lumii (Lumina / Raţiunea / Rostirea vie) fiind, în acelaşi timp, prezent şi activ în sufletul omului, dar şi în egregorul celor care alcătuiau o comunitate; astfel cârmuia acest zeu suprem întreaga fiire (existenţă) şi astfel pătrundea el în străfundurile realităţii menţinînd-o ca entitate unică (non-duală), de sine stătătoare, căreia îi dirija eterna devenirea. În acest context, sălaşul zeului, templul în sine, era privit ca un model al lumii şi, de aceea, înălţarea acestuia a fost, de-a pururi, un act de imitatio dei, o copie a zidirii lumii şi universului, deopotrivă. Asemenea legendarului Thot,7 maestrul care avea responsabilitatea edificării unui templu trebuia să aplice, în lucrarea sa, regulile geometrice consacrate decurgând din cercetarea kosmos-ului şi din metafizica primordială. (Mackey, 2017, pp. 41-42; Mead, p. 11)
Thot-Hermes era patronul iniţierii / palingenezei.8 (Mead, p. 12) După Stobaios, revelaţia urmată de ocultare ar constitui particularitatea metodei iniţiatice egiptene: Hermes vede întregul lucrurilor; văzând, înţelege; înţelegând, el are puterea de a revela şi de a arăta. Lucrurile pe care le-a cunoscut le întipăreşte şi după aceea le ascunde, preferând ca asupra celor mai multe dintre ele să păstreze tăcerea decât să vorbească, pentru ca generaţiile următoare să le caute. Caracterul profund iniţiatic al hermetismului decurge aşadar, din însăşi natura revelaţiei / iluminării prin care este marcat un prag distinct şi, astfel, se sugerează o renaştere, o re-începere a vieţii pornind de la o înţelegere mai propundă asupra realităţii. (Bonardel, pp. 29-30)
Potrivit tradiţiei cele trei atribute speciale ale lui Thot-Hermes erau Înţelepciunea, Iubirea şi Puterea.9 Prima dintre puteri, Înțelepciunea, era strict spirituală (mentală) şi rezulta din înțelegerea corectă a realităţii (tot ceea ce este); o astfel de comprehensiune poate fi reflectată doar de o mintea care a trăit întâlnirea cu Lumina lăuntrică. Sub aspect comportamental, Înțelepciunea înseamnă proporţionalitate şi armonie cu întregul. Intermediind între prima şi a treia putere, cea de-a doua, Iubirea10 ca meta-sentiment, era de natură sufletească. Aceasta ar fi, aşadar, o putere ce se revarsa din sufletul lui Thot-Hermes, locul unde se dă bătălia dintre spirit și materie; întreg universul psihic se naște în urma acestei bătălii dintre adevăr şi iluzie, dintre lumină şi întuneric. Cel de-al treilea atribut, Puterea ar fi capacitatea de a înfăptui în plan fizic, acțional, forţa de a determina evenimentele concrete, aflate în derularea lor firească. Iată cele trei puteri descrise aici succint, pentru a ilustra, măreţia şi înalta calificare a lui Thot-Hermes. Şi pentru că aducea împreună cele trei verbe constitutive (a ști, a vrea, a putea), el avea, prin aceasta, capacitatea efectivă de a zămisli realitatea. Thot-Hermes vedea cu ochiul minții11 schimbările ce urmau să vină, avea elanul animant12 prin care mobiliza energiile necesare şi manifesta suficient dinamism şi determinare ca să pună în mişcare forţele concentrate în jurul proiectului său, pentru ca, în final, să obţină ceea ce tot el proclama ab initio cu deplină şi de neclintit convingere.
Despre caduceul lui Hermes – ornament sacru, distinct şi definitoriu – s-a spus de nenumărate ori că seamănă frapant, ca simbolistică şi reprezentare, cu Sushumna indiană pe care stau încolăciţi cei doi şerpi gemeni, Ida şi Pingala. S-a mai spus, de asemenea că acest caduceu ar fi, nimic altceva decât un simbol pentru creierul uman (cu cele două emisfere ale sale) care se continuă în jos prin măduva coloanei vertebrale, sugerându-se astfel atributele arhetipale ce asigurau reuşita iniţierii, transmiterea mesajelor consacrate şi, mai ales, călăuzirea sufletului pe drumul cel bun către iluminare şi mult râvnita nemurire, mântuire, izbăvire.

 

 

Scrierile hermetiste

 

 

Există, în prezent, trei mai categorii de izvoare originare privind problematica vastă şi complexă pe care o denumim generic şi puţin impropriu, hermetism. Prima grupare de lucrări o reprezintă cărţile lui Thot (egiptene), aşa cum au fost acestea recuperate din papirusurile antice; acestea se regăsesc, îndeosebi, sub forma unor fragmente mai mult sau mai puţin consistente şi / sau reprezentative, presărate în literatura alchimică europeană. Există, apoi, scrierile hermetiste sau trismegiste, cele provenind din epoca alexandrină când, în mod ritualic, Thot era asimilat cu Hermes şi, astfel, cei doi vor fi luminat ca unică persoană sacră întreaga spiritualitate a vremii respective. În jurul lui Thot-Hermes se va circumscrie, în acele timpuri de referinţă, nucleul doctrinei sapienţiale ce viza nu doar o cosmologie proprie, ci şi un instrumentar ritualic distinct. În fine, mai există şi alte numeroase referiri la Thot-Hermes în unele texte ale Sfinţilor părinţi ai creştinismului13 şi în cele ale filozofilor neo-platonicieni, toate acestea întregind tabloul unei reprezentări mai largi care poate contura o concepţie cuprinzătoare despre hermetism ca cel mai pregnant curent iniţiatic al elenismului. (Mead, p. 5)
Cu privire la aceste trei mari izvoare istorice menţionate, pot fi identificate, de asemenea, numeroase studii semnate de cercetători celebri în materie, între care vom menţiona pe Valentin Weigel (1533-1588), Jacob Böhme (1575-1624) Johanes Albertus Fabricius (1668-1736), Richard Ludwig Peitschumann (1851-1923), Richard August Reitzenstein (1861-1931), George Robert Mead (1863-1933), Carl Gustav Jung (1875-1961), Frances A. Yates (1899-1981), Mircea Eliade (1907-1986). Întreprinse la aproape două milenii după ce ecourile hermetismului prim se vor fi stins, toate aceste studii scot în evidenţă, fără excepţie, imensul potenţial iniţiatico-sacramental al acestui viguros curent ezoteric din antichitate şi sugerează, pe cale de consecinţă, descendenţa doctrinei masonice speculative constituită firesc în prelungirea hermetismului elenistic şi a alchimiei ca aplicaţie târzie a acestuia. (Mead, p. 7)
Din categoria denumită scrieri trismegiste, se impune a fi amintită în mod deosebit o carte antică fundamentală, Poimandres, acesteia adaugându-i-se Asclepios şi câteva fragmente din Ioan Stobaios, un erudit din secolul al V-lea e.n.; textele există acum şi în limba română, reunite lor într-o singură lucrare intitulată Corpus Hermeticum14 (Corpus, în cele ce urmează). În mod miraculous, primele două cărţi menţionate au traversat întunericul spre a fi redescoperite cu adevărat abia în perioada Renașterii. Ca să ajungă la noi, Corpus-ul va face un uriaş salt capricant din Alexandria elenismului în vremurile înnoitoare ale perioade numite quattrocento.
În anii de după căderea Constantinopolului, un călugăr venit din Bizanţ ajunge la Florența cu un manuscris de provenienţă incertă, pe care intenţiona să-l valorifice; l-a cumpărat, Cosimo de Medici, un potentat al epocii care și-a dat seama imediat de valoarea lucrării. În mare grabă, el a dat la tradus manuscrisul achiziţionat, lucrarea fiind dusă la bun sfârşit către un erudit15 al acelor timpuri. Astfel, în anul 1463, Corpus-ul apare ca ediție princeps, în versiunea sa latină şi intră definitiv în patrimoniul cultural european; la scurt timp, cartea iniţială a fost urmată de circa treizeci de ediții şi, una după alta, acestea se vor fi epuizat rapid, semn că lumea dorea să se schimbe şi să părăsească veşmântul rigid şi dogmatic ce-i fuseseră impus timp de un mileniu.
Prima carte din Corpus este un dialog pe care Hermes îl are cu Poimandres – Mintea supremă care a conceput universul, lumea şi fiinţa umană; cealaltă carte este un dialog pe care Hermes îl poartă cu Asclepios – zeul medicinei la greci. Cele două cărțile proclamă principii, axiome şi aforisme, în baza acestora, fiind formulate îndemnuri de viaţă, clarificări etice şi numeroase reguli de conduită. Toate aceste formule sapienţiale proclamate sibilinic în urmă cu peste două milenii dau şi astăzi, putere şi utilitate Corpus-ului; de la Renaştere şi până în prezent, ştiinţa a verificat, a clarificat și a explicitat multe dintre enunţurile antice pe care le găsim în scrierile trismegiste, astfel că pornind de la acestea, limitele cunoaşterii au putut fi împinse înspre noi orizonturi printr-o mai corectă înţelegere a realităţii.
Doctrina hermetistă vorbește explicit despre cele patru elemente (Foc, Apă, Aer și Pământ) şi despre legile universului ca întreg (Unul pithagoreico-platonician); este menţionată, de asemenea, așa-zisa lege a mentalismului (totul este spirit ce se transpune în realitate), precum şi legea corespondenței (precum sus, așa și jos, precum jos, așa și sus sau precum în cer, așa și pe pământ, cum spunea Iisus). Doctrina trislogistă proclamă, totodată, faptul că minţile oamenilor sunt interconectate şi că lumea este parte din natură, universul fiind un întreg unitar.

 

 

Motivarea sincretismului alexandrin

 

 

În virtutea evenimentelor istorice, elita elenistică era alcătuită, în marea ei majoritate, din grecii care exercitau actului de conducere societală, aceştia fiind oarecum îndreptăţiţi la iniţierea în tainele artei regale. Aşadar, chiar dacă zeul Hermes exista în spiritualitatea Eladei încă de pe vremea lui Homer,16 despre legenda celui supranumit Trismegistus – ca prezenţă istorică volatilă şi persistentă –, se poate vorbi doar de la momentul când Ptolomeu I a fost proclamat întâiul faraon elen al Egiptului. Dintr-o altă perspectivă, realizăm că la conducerea statului egiptean din secolul III î.e.n. au venit pithagoreicii (neoplatonicienii) care erau şi ei profund ezoterici; aşa s-a întâlnit la Alexandria, învăţătura lui Thot (credința sacerdotală egipteană) cu doctrina cutezătoare a ordinii universale. În acest mix spiritual intervin, la un moment dat, subtilitățile iudaice şi astfel va rezulta o primă împletire a celor trei credinţe într-o unică formă tradiţional-iniţiatică – dominantă şi fecundă pentru tot ceea ce a urmat în continuare.
Mai târziu, în plină Renaștere, putem constata o a doua împletire a formelor tradiţionale europene, când aşa-numita masonerie operativă,17 descendentă din pithagorismul italic, se reîntâlnea cu hermetismul în varianta sa alchimică18 şi cu ezoterismul iudaic reprezentat de kabbalah acelor timpuri. Din toată această combinaţie de forme diafane în curgerea sa spaţio-temporală s-a consolidat ceea ce numim aici tradiţia iniţiatică; aşa se justifică interesul celor ce studiază doctrina masonică pentru înțelepciunea hermetistă (în variantă gnostică sau alchimică) şi kabbalah iudaică, aceste curente ezoterice reprezentând rădăcinile francmasoneriei speculative din zilele noastre.
Apostolul tradiţiei primordiale, nimeni altul decât René Guénon, acordă şi el un spaţiu considerabil hermetismului şi revine, ori de câte ori are prilejul, asupra acestui subiect delicat care, de-a lungul timpului, a dat naştere la numeroase confuzii şi devieri. (Messadié, pp 325-335) Într-o apreciere mai generală şi, cumva introductivă, Guénon spune că …hermetismul […] aparţine domeniului a ceea ce este desemnat ca iniţiere regală. Insistând apoi asupra termenului şi explicându-i mai detaliat conţinutul şi înţelesul subtil, Guénon precizează că …doctrina astfel denumită este, chiar prin faptul acesta, raportată la Hermes, pe care grecii îl considerau identic cu Thot egiptean; acest lucru recomandă […] doctrina ca derivată în mod esenţial dintr-o învăţătură sacerdotală, deoarece Thot, în rolul său de păstrător şi transmiţător al tradiţiei, nu este altceva decât însăşi reprezentarea sacerdoţiului antic egiptean sau, mai curând, […] a principiului de inspiraţie supra-umană din care provenea autoritatea sa şi în numele căruia formula şi comunica cunoaşterea iniţiatică. Aparent, cele două axiome guénoniene menţionate par a fi diferite şi vag contradictorii, pe fond însă, calea regală şi cea sacerdotală sunt una în prelungirea şi susţinerea celeilalte pentru că ele vin dintr-o tradiţie unică, menită să confere ambele iniţieri, deopotrivă, tot aşa cum …puterea temporală nu-şi poate primi legitimitatea decât printr-o consacrare din partea autorităţii sacerdotate. (Guénon, SPAI, pp. 281-283)

 

 

Bibliografie
Bonardel, Françoise – Hermetismul, Ed. de Vest, 1992;
Eliade, Mircea – Yoga, nemurire şi libertate, Ed. Humanitas, 2006;
Faivre, Antoine – Căi de acces la esoterismul occidental, Ed. Nemira, 2007;
Guénon, René – Scurtă privire asupra iniţierii, Ed. Herald, 2008/SPAI;
Iniţiere şi realizare spirituală, Ed. Herald, 2008/IRS;
Mackey, Albert – Istoria francmasoneriei, Ed. Herald, 2017
Mead, George, Robert – Hermes Trismegistus. Gnoza şi originile scrierilor trismegiste, Ed. Herald, 2007;
Messadié, Gerard – Patruzeci de secole de esoterism, Ed. Nemira, 2008;
Novak, Peter – Dincolo de moarte, Ed. Nemira, 2010;
Plutarh – Despre Isis şi Osiris, Ed. Herald, 2019;
* Corpus hermeticum, Ed. Herald, 2019.

 

Note
1 Numele a dat termeni care sugerează o abordare ocultă, sofisticată, precum, hermetic, de pildă, care înseamnă abscons, închis, secret, etanş sau hermeneutica presupunând o ştiinţă a interpretării textelor vechi etc.
2 Numele este o transliteraţie elenă târzie şi vine de la originalul egiptean Teh / Tehu / Tehut / Tehuti (Mead, p. 10).
3 Osiris este cel mai important zeu reprezentând funcţiunea regală; ritualul care-l avea ca principal personaj este cunoscut şi, din perspectiva mesajului iniţiatic, acesta seamănă izbitor cu ritualul de la gradul de maestru mason.
4 Zeul Soare la egipteni, Lumina supremă.
5 Aluzie la calificarea sa de geometru / arhitect, căci geometria era, pe atunci, ştiinţa sacră a măsurării spaţiului.
6 Cuvântul sacru era o mantră – o rostire (vibraţie) vie, un fonem neobişnuit şi vag neinteligibil. (Eliade, p. 221)
7 Considerat a fi demiurgul care a rânduit ordinea din univers, cu măsură (proporţionalitate) şi cumpătare.
8 Renaşterea spirituală ce urmează, cu necesitate, după o moarte iniţiatică, a doua naştere.
9 În templul masonic, cele trei puteri sunt simbolizate prin cele trei colonete aşezate pe pasajul mozaicat.
10 Iubirea aproapelui, dar şi iubirea dușmanului, o iubire ce presupune armonia, compasiune, iertare, îngăduință, empatie, toleranță etc.; în ritual, Iubirea mai este denumită uneori şi Frumuseţea.
11 Avea darul profeţiei (înainte-vedere), era vizionar ca Prometeu (vedea înainte), în contrast cu Epimeteu – fratele său care vedea împrejur, adică în planul strict orizontal al realităţii.
12 Capacitatea de a concentra forțele divergente pentru a duce la îndeplinire un plan, o construcţie, un proiect.
13 Dionisie Areopagitul (a trăit în secolul I e.n.), Clement din Alexandria (150-215 e.n.), Sfantul Cyril (376-444 e.n.), Sfântul Augustin (354-430 e.n.) etc.
14 Lucrarea Corpus Hermeticum a fost reeditată de Editura Herald în anul 2020.
15 Marsilio Ficino (1433-1499) – influent filozof renascentist, traducător al operei lui Platon în latină şi fondator, la Florenţa, a celebrei Academii platonice.
16 Iniţial, Hermes este menţionat într-un imn homeric pentru subtilitatea / ingeniozitatea sa; el este prezentat, în acelaşi timp, ca fiind deosebit de viclean, seducător, stăpân al răspântiilor, având sandale înaripate sugerând zborul, un caduceu specific şi o baghetă de aur fermecată etc.
17 Compagnonnage-ul francez, steinmetzen-ul german şi ghildele zidarilor din Anglia sau Scoţia, toate aceste organizaaţii iniţiatice fiind păstrătoare ale vechilor cutume pithagoreico-platoniciene.
18 Un hermetism mai aplicat (direcționat îndeosebi către obținerea unor rezultate concrete) fiind, în acelaşi timp, preocupat de problematica spirituală ce viza căutarea de Sine şi metamorfozarea adeptului.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg