„Năucitor de frumoasă și fără leac”… „Năucitor de frumoasă și fără leac”…, îmi repetam întruna. Dondăneam în șoaptă. Cred că de Rusia era vorba și de Esenin. M-am trezit că șopocăi vorbele, pe neștiute. Habar n-aveam de ce fredonam asta fără oprire. Pur și simplu, așa îmi venea. Pe negândite. Simțeam limpede că a pierit vremea lui Hopa Mitică, că nimic, după ce cade, nu se mai ridică. Că lumea toată era acum fără leac? Răsturnată cu susu-n jos?
În căscioară, risipite pe masă și prăfuite, niște fotografii din Veneția, peste care – culmea – dăduse iarna, și „Il Giornale italiano” anunța că laguna și canalele au înghețat pentru prima oară. Mă rog, jurnaliștii de pretutindeni sunt aidoma. Mă îndoiam de acel „prima oară”, dar mă turtise ideea că „s-a produs un efect de refracție a luminii”. Fiindcă gheața venețiană era bizar de strălucitoare și albastră. Ca un murano? M-am trezit că mă simțeam vinovată, eu, cu tâmpita mea de expunere pentru Lăptărița. Să spun că mi-era dor de ea? Nu spun, se simțea prin pereți. Și apoi, m-am pus să recit în surdină: „S-a stins viața falnicei Veneții/ N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri,/ pe scări de marmură, prin vechi portaluri,/ pătrunde luna înălbind pereții…” Da, fetiță-Lăptăriță, ce imagine! Ăsta-i viitorul ce ne așteaptă pe toți. Cât de bine l-a simțit poetul, vezi?
Clar, mi-ar fi fost drag s-o țin pe Fetiță pe genunchi, să-i pieptăn părul îndelung și să i-l împletesc în codițe. S-o sărut pe degețele ei ca niște bețigașe sau pe vârful năsucului și să râdem împreună. I-aș mai spune povești și poezii, iar ea… , ah, nu, de preziceri mă voi feri, nimic nu voi mai întreba. Că era clarvăzătoare mă interzicea. Șămănița! Cât de mult o fi crescut oare?
Încet, încet, am început să pun cap la cap unele șoapte și ziceri și am tresărit. Fetița apăruse aici cu Cipriana. Să fi fost adevărat zvonul cum c-ar fi fost… surori?! C-o chema tot Cipriana de fapt? Așa cică se întâmplă cu tații băuți. Declară noului copil un nume deja pus altuia… Ciprișoara, Ciprinela, Cipriana cea mică, Cipri, Ciprinipri.
Se mai zicea că, în copilărie, cea mare fusese pricina accidentului! Ceasul cu cuc o atrăgea și pe ea de mult. Praful s-a ales, surceluțe. Sub șifonierul pricinos, care zobise fetița. Iar mama lor a murit de supărare?! Se mai spunea că cea mare o ducea după ea oriunde pe cea mică. Și, când s-a măritat, a luat-o să-i crească ploduțul. Ce poveste, din poveste în poveste! Nu le dădusem crezare. Dar…
Afară, nu prea mai ieșeam de lung timp. Mai ales seara, să mi-l pândesc pe Orion, cu Betelgeuse a lui, giganta stea alpha, pe care o iubeam, o doream, o visam. Și aflasem că va exploda. Era deja mult mai roșie. Va fi o supernovă nemaipomenită, curând. Peste o mie de ani. Va rămâne în urma ei apoi o stea neutrinică sau, poate, o gaură neagră… Numai că axa ei de rotație nu e orientată spre pământ și fluviul de raze gamma nu ne va face rău, nu ne va afecta. Voiam să -i dau liniște micuței Lăptărițe, c-o fi auzit și ea de razele gamma, și…
Mai bine-i vorbeam despre steluțele moțate din mijlocul Orionului, cele cărora oamenii le spuneau Cei trei crai sau Trisfetitele, nume pe care-l poartă și o mare biserică a Moldaviei, în cinstea celor trei ierarhi: Vasile, Grigore și Ioan. Mai era și o nebula, o nebuloasă de reflexie, dar în totului tot constelația îmi părea un mare zmeu de hârtie, trapezoidal, pe care orice copil, de oriunde, ar fi fericit să i-l înalțe vântul nopții. Sigur că și Lăptărița mea, că a mea o simțeam. Cipriana Mică nu-mi venea deloc să-i spun, nu. Sau nu încă.
Dar Orion – continuam eu, ca și când micuța m-ar fi ascultat – a fascinat pe mulți, mulți. „Rege al constelațiilor din Septentrion,/ Mereu lunecând peste lumi înghețate,/ Așa străbate noaptea Marele Orion,/ Corabie legănată de Eternitate,” i se închina un poet… Tare aș fi vrut să-i recit Fetiței șamancă. „Nici o corabie nu s-a întors vreodată,/ Din Mările Sudului sau de la Capricorn,/ Atât de pură și elegantă fregată/ Cum se întoarce toamna Orion.” Unde era Lăptărița însă, ca să-i pot vorbi despre astă „corabie de lumini și înaltele-i catarge cu vârfuri de platină”? Nu știam. Oare a fost adevărată toată acea întâmplare cu ea? Nu cumva, de la o vreme, o țineam în vise peste vise?…
Eram captivă în căscioară, de nu mai ieșeam? Nici vorbă. Numai că afară, pe poteci, mișunau oameni mascați. Din ce în ce mai mulți. Și, firește, m-am retras. Întâi câte unul, doi. Apoi câte un grup și iar apoi altul. Ca un carnaval cu măștile pe gură, nu peste ochi. O Veneție pocită… Nu știu dacă mă temeam, dar de ferit, mă feream. Mi-am amintit de puseul meu de frică. Acela de mai demult. Intrase pe sub ușă. Îl respirasem. I-am simțit mirosul.
M-am hotărât năvalnic să urc în munte. După cimbrișor, anghinare și obligeană, coada calului și revent, sclipeți și șofran, pojarniță și odolean, mai ales după rizom de gențiane. Să rup cu lumea asta.
Mi-am luat traista pentru flori și am pornit în sus.
Pe nesimțite, cei rămași în urma mea s-au rânduit într-un fel de șiruri. Oamenii mergători. Și nu se mai opreau. Ceva îi alungase de la șes și din orașe. Mai mult tăcuți, cu botnițele lor, urcau și urcau. Simțeai cum gâfâie. Bineînțeles că nu se vedea asta, dar o simțeai. Ca pe pielea ta. Mă întrebam pe unde coboară apoi, că pe aici nu se întorc, nu i-am mai văzut la înapoiere. Nu cumva nu mai coboară? Nu se răsucesc iar spre văi? Nu se poate. Poate vin jos doar când e ceață, de nu i-am zărit. De fapt, unde se duc? Că doar nu trec vârful pe partea cealaltă.
Ca un amuzament strâmb, mi-am imaginat că intră în avenul de sus, din munte, al cărui afund nu-l putusem zări vreodată. Și? Și unde merg, doar nu-s acolo, sub creastă, tuneluri. Căi misterioase, ce ar putea duce spre Agartha, orașul subteran. Din lumea aia de sub pământ, unde se zice că s-au refugiat atlanții și lemurienii, când s-au pus să se distrugă unii pe alții. De acolo ar țâșni și ar pluti peste noi farfuriile lor zburătoare. Povești stranii, cu aer de… actual în acest moment. La naiba! Poate, totuși, sunt. Tunelurile.
Fantome cu aer de recluziune. Asta erau. Le zisesem hoarde, dar greșeam. Erau cohorte. Nu năvăleau, nu cotropeau, nu prădau, nu pustiau, ci înaintau metodic. Ram-ram-ram. Ca furnicile roșii. Oameni-furnici conduși de supușenie și de frică. De frica aia pe care o pipăisem și eu. Noaptea și Orionul m-au izbăvit atunci. Pare ciudată metoda, dar a funcționat de nu se poate. Am s-o recomand.
Gândul spre Cosmos e salvator, chit că el, universul, de fapt, e total indiferent și rece. Afurisit de rece, chiar înghețat. Și bântuit de radiații nocive. Cum dar îmi dădea mie pace?! Fiindcă, da, îmi dădea. Poate tocmai acea indiferență mă echilibra pe mine cu mine. Nu știu. Sau, mai curând, nemărginirea. Am vegheat să nu-mi revină frica. Veghez și acum. Asta fac.
Pentrucă, deodată, noi toți, fără s-o știm, dar cu aprobarea noastră, păream închiși în propriul corp. Și ostili celorlalți. Unii altora. Între oamenii din șirurile umblătoare se păstra, clar, o anume distanță. Plus că erau cârduri cu botnițe albastre și altele cu verzi. Și destui cu măști negre. Am bănuit că-i deosebea vaccinarea. Unii o făcuseră, alții, nu. Eram înfricoșată.
Fugeau de virus, nu-l pricepeau, n-aveau explicații clare, ce și cum, poate și cine e în spate, dar ceea ce le scăpa de fapt era sensul vieții lor. Asta le scăpa… Ceva îi smintea. Condiția umană începea să fie post-umană. Lucruri de acest fel afirmau acum niște filosofi francezi. Poate și alții. Cred că nu prea mai înțelegeam nici eu nimic.

Am băgat de seamă, într-o zi, deunăzi, înainte să ies din casă, că ceva s-a schimbat. Ușoara devălmășie s-a organizat, s-a cristalizat, a dispărut orice urmă de posibilă întâmplare. Totul mergea ceas. La deal, la deal. Și, cu adevărat pe deal, se zărea o superbă siluetă de femeie în negru, cu aer de conducător. Ferm. Cipriana!
Cipriana!
Cu costum suplu de călărie, cizme moi, și o cravașă nervoasă în mână. Total schimbată? Și da și nu. Era ființă cravașa ei, așa părea. Zvâcnea singură, plesnea peste carâmbi, în ritmul pașilor celor ce înaintau. Ram-ram-ram… Uneori indica ușor să se mărească… distanțarea între nevoitorii cu urcușul. Erau departajați, așa părea, și după genul de vaccin făcut. Că, bineînțeles, erau de mai multe feluri vaccinurile.
Doar își îndrepta vârful nuiaua, arăta neregula, și lucrul se făptuia. Încremenisem și respiram prost. Până la gâtuire, la sincopă. Mă gândeam că bolile sociale au tot cauze spirituale, ca cele personale. Ce fior!
Din fericire, după apnee, mă trezeam și mă luminam ușor. Vis, fusese doar vis! Însă, ce vis! Rămâneam înăuntru totuși, deși realizasem c-a fost numai viziune halucinantă. Nu putea fi adevărat.
În jurul căscioarei mele, se ridicaseră de la o vreme vile și vilișoare, case de vacanță, că era din ce în ce mai bătută-n cuie mutarea aici. Oamenii părăseau orașele și-și cumpărau parcele de pajiște. Se bocănea, se înjura, se prăbușeau cu huiet materiale, cherestea – bietele păduri -, veneau și plecau cifaroame pentru turnat ciment. Unde să te mai fi retras?
De pe munte, de sus, am zărit-o însă pe Verra, cu o mulțime de câini în lesă. Erau ațintiți spre ceva ce nu pricepeam. Încordați. Fata părea să fie în serviciile Ciprianei. O străjuia? Câinii se răsfirau în jurul finlandezei celei dârze, de arăta ca o fantastică, ciudată caracatiță. Rămâneai cu suflul în gât. Neapărat, locul trebuia ocolit.
Pe un deal se afla și popa scrutând cu un binoclu zările. De neînțeles ce urmărea. Era atât de concentrat…
Ba, în apropiere, răsărea și profa de mate-română cu un catastif uriaș, în care nota, nota… Ce?
Și, Dumnezeule, Carol conducea spre vale turme peste turme de capre. Se călcau aproape în picioare, săreau unele peste altele. De behăituri ce să mai spun! Le gonea o mare spaimă? Ce se întâmpla? Oamenii urcau, animalele coborau. Spectacolul mă covârșea.
Am rămas țintuită și, deodată, pe lângă ureche, pe obraz, m-a atins o răsuflare puternică. Pielea mi s-a încrețit. Părul dădea să se ridice. Aveam deja simțurile la pândă și mare lucru că n-am țipat. S-a prelins pe lângă mine făptura aburoasă. Și l-am simțit… pe cerb. Cu nasul în florile culese de mine.
M-a privit în ochi, a pufnit spre Cipriana, cea care-l ținuse de gât atâta timp înainte, iar acum părea s-o respingă, să nu-i mai vrea apropierea și energia. Oare? De parcă știa că devenise toxică… Și a țâșnit în pădurile nesfârșite superbul rege-animal… Bănuiam că nu va mai ieși din adâncul lor cerbul… Sau nu acum.
Un băiețandru cam țeapăn a arătat spre mine, cea oprită-n loc cu un buchet în mâini. Cerea îndrumare, de fapt voia să mă încoloneze. Nici nu-l zărisem de la început. Era aproape lipit de femeia acerbă, de acum fără cerb. Cipriana a avut un rictus și-a zis:
— Nu, pe doamna, nu, Iohan. N-o băga între noi. E recalcitrantă, nu vezi că n-are mască? Zice că aici, la munte, nu e nevoie… Fals, fals, fals!
O cunosc binișor, de pe când o priveam pe geam…
E diferită și indiferentă. Nouă ne pasă, ei nu. Noi suntem gravi, ea e șugubeață. Ia lucrurile în ușor. Mai sunt destui ca ea, dar au grijă să nu ne iasă în cale.
Mai bine, condu-o acasă și încui-o pe dinafară. Ăăăă…, bate-n ușă zdravăn, cât se poate de zdravăn, și niște scânduri. Multe. Va fi pe voia ei, oricum la geamuri deja are gratii.
La revedere, Doamnă!
Cipriana s-a înclinat ironic și lucrurile chiar au prins să se făptuiască. Acum nu mai era vis. Iar numele băiatului m-a împietrit. Crezusem că n-am auzit bine, însă el și-a pocnit călcâiele și-a zis:
— „Jawohl, mein mutter-kommandant!”
Asta a fost. Atât a fost.
Bum-bum-trosc-bum-trosc…