Volumul de debut Hotare al tinerei poete Andreea Iulia Scridon1 e unul care nu poate fi trecut cu vederea. Realizat ca autotraducere a unor plachete apărute în Statele Unite ale Americii (unde locuiește în prezent) și Marea Britanie, Hotare se îndepărtează de tiparul debuturilor feminine din literatura română a ultimilor ani, în special de cel al poeziei laureate cu Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” Opus primum. Venind de departe, Andreea Iulia Scridon este departe de tentațiile unei mode poetice autohtone, posibil de ilustrat ca unde generaționiste, scăzând în amploare estetică și migrând spre carnalitate, depresie sau isterie. Discursul poetic din Hotare e complet diferit. Un calm atipic vârstei, o limpezire a viziunii complet diferită de turbulența poetică a generației biologice căreia îi aparține și o profunzime a vocii care nu ține cont nici de vârstă, nici de spațiul cultural la care se raportează2 sunt caracteristicele acestei poezii de debut. Poeta se raportează critic atât la actul facerii, cât și la cel al traducerii (pe care îl vede ca pe o coacere), evidențiind nuanțele în expunerea în cele două limbi; „Diferențele dintre original și traducere reprezintă doar niște fluxuri subliminale care existau deja încapsulate în poezii și care mi s-au arătat intuitiv abia când le-am transpus dintr-o limbă în alta” (p.10).
Atipică așadar unei maniere poetice, poezia din Hotare e una ludică, întărește Simona Preda, prefațatoarea volumului, dar ludicul este grav la rădăcini și amar ca postgust. E un prim exercițiu al memoriei în probabil un foarte amplu demers al unei opere care se va închega peste ani, în care poeta va așeza strat peste strat amintirea Clujului natal, insolitul adolescenței, tentațiile fiecărei vârste, dar care, în lumina proaspetei perspective, ceea ce se relevă din acest volum de debut, lasă în suspensie vaporii denși ai melancoliei, expuși printr-un filtru prozodic diferit de pattern-ul generaționist, poate și pentru că poezia aceasta e, în definitiv, o traducere: „Pe casa asta/ o iubesc cu aceeași intensitate cu care nu mă suport pe mine,/ iar strugurii care încununează latifundia noastră milimetrică// se lansează în jos într-un botez de adio al verii veșnic târzii” (Clusium, p.20). Melancolia nu are densitatea cețurilor și nici răceala brumelor. E o vagă senzație aproape corporală: „Tristețea, un soi de senzualitate,/ ți se topește peste cap ca miere din ceruri”, care activează senzorii tactili, care păstrează la nivelul sugestiei, fără încărcătura nepotrivită a figurilor de stil și retorice, linia fină a derulărilor în sedimentele memoriei tinere: „Când te vei întoarce,/ vei sta în fața casei/ chiar după miezul nopții/ te vei uita la ea și îți vei spune/ e bine/ ce a fost mai rău a trecut/ și vei șterge furtunile/ care au potopit ultimele zile/ cu degetele minții tale/ și vei urca scările/ vei suna la ușă și bunica ta va deschide ușa/ și bunicul tău va fi în hol, și va spune a venit?/ Și vei mânca și o roșie la cină,/ și totul va crește cu normalitate,/ ca întotdeauna” (Sudul, p.26).
Această umbră melancolică, vag sugerată prin conturul luminos, prin aura afectivă așezată peste lucruri, e dublată, pentru a ieși în relief, de intensitatea de culoare a pierderii, ratării, strivirii: „Așa, se întreabă toată lumea: cunosc dragostea?// Un lucru pot spune:/ cunosc senzația fructului strivit în iarbă”. Un topos nou, modelat pe tărâmul memoriei afective, o cartografiere a unui spațiu recompus, reasamblat și redat în frumusețea stranie a privirii de departe cu ochiul tânăr și impregnat de vagi și suave tristeți pasagere, sau atins de durerea, și aceea constantă, a exilului în acest topos pe jumătate real, pe jumătate imaginar: „București, cea mai lungă iarnă a vieții tale:/ […]/ numai citind și scriind, scriind, scriind/ vei putea să o faci din nou decentă” (Cartografie de București [schiță], p.31), îmbie la un exercițiu de redesenare a biografismului în poezie, servește drept lecție de așezare în pagini a imediatului trăit fără dezbrăcarea textului poetic de funcția poetică (așa cum se întâmplă în poezia generațiilor tinere): „Dincolo de geamul autobuzului: un viitor plin de amanet./ De aceea te-ai rujat în baia Universității,/ unde closetele urlă ca niște cripte.// Ai vrea să-ți treci degetele peste albastrul ceresc/ al Bisericii Kretzulescu timp de ore întregi –/ Irina, chiar ai putea locui aici, cum spuneai?/ Chiar ai putea locui într-o inimă care bate/ dacă ai chiar tu o inimă care bate?” (Cartografie de București [schiță], p.36), adică fără transformarea poeziei în text cu funcție predominant referențială. Prezentul volum e, cu alte cuvinte, o lecție de poezie, o lecție despre cum intensitatea trăirii nu erodează instrumentarul postmodern al scriiturii, despre cum gravitatea nu strică dicțiunii contemporane erodate de diferite forme superficiale de apropriere a imediatului, despre cum ritmul poeziei, atipic și limbii, și generației, nu trebuie să se stingă sub presiunea pașilor în marș forțat al cuvintelor din proza care a inundat poezia.
Există în poezia Andreei Iulia Scridon o continuă și constantă senzație de bucurie, în ciuda tuturor acelor note melancolice, tuturor suspendărilor care contribuie la stratificarea memoriei. Până și uitarea se așază natural peste lucruri, ca mierea, acoperind interstițiile, apropriind spațiile, recartografiind: „și uitarea/ când ajunge pe noptieră/ are ca iubirea/ figura dulce a unui copil” (Sudul, p.27). Și mai există uimirea, surprinderea de sine, după hălăduirea prin interioarele aceste memorii în lumina piezișă de amurg, în ora de aur a fotografierii senzațiilor și obiectelor din copilărie: „Ah, iar mă deranjează Călcâiul lui Ahile –/ să mă mai mir,/ acum că acest corp prematur/ e din nou atât de dezacordat?/ ca o mandolină stricată/ într-un sătuc înfundat în Ardeal// Să mă mai mir,/ acum că am crescut în acest corp prematur/ intensitatea emoțională a unei mătuși rămase domnișoară bătrână/ (o dată măritată și repede abandonată)/ căreia îi strălucesc ochii după bunurile materiale?// Acea senzație aerisită de copilărie,/ de parcă geamurile ar fi fost larg deschise,/ și cearșafurile proaspăt spălate.// Acea senzație aerisită de copilărie/ de a găsi pe malul Someșului o casă în copac/ și de a intra în ea/ nu știi unde ești dar îți place unde ești –/ asta înseamnă să trăiești, deci, să citești/ destăinuiri tatuate pe zidul băii publice/ sau pe lemn://Andreas dacă vezi asta vreodată să știi că te-am iubit mult iar tu nu ai apreciat asta. Ți-ai bătut joc de mine. Te urăsc acum.// sau// Eduard și cu mine vom fi din nou împreună într-o zi!!!// Iar eu mă întind pe spate și mă chiorăsc cam timidă către Dumnezeu/ prin crăpăturile dintre scânduri:/ mă tem să pierd și mă tem să am,/ viața e totul sau nimic,/ nu poți îngriji pe cineva fără să stai cu ea mereu-mereu/ nu/ poți/ pierde/ clipa” (Imn, pp.41-42).
În această poezie delicată, gata să se ridice precum un balon cu heliu peste asfaltul și betoanele orașului zugrăvite de congeneri, gravitatea salvează și înalță. Ca un fir cu plumb legat de propria poezie în înălțare, ca o piatră în buzunar, gravitatea menține legătura cu solul, cu orașul, cu toposul modelat de memoria afectivă peste care privește din nacela fictivă atașată balonului: „Ce greutate aduce zilelor prezența ta:/ pietricele în buzunarele mele,/ perfecte pentru palmele mele/ perfecte pentru a mă duce în jos” (Despre durere, p.45). Această suspendare peste lucruri, peste interioare pe care le privește de la înălțimea tavanului sau ferestrei, peste străzi, piețe și orașe scrutate de la înălțimea necesară cuprinderii tuturor ingredientelor remodelării, permite o redare precisă a imediatului, a stărilor, a faptelor derulate și extrase din memoria afectivă, care nu pierd nici valențele reflexive, nici pe cele tranzitive ale poeziei, luând în discuție clasificarea lui Gheorghe Crăciun. Pe parcursul volumului se produce o migrare spre tranzitiv prin temperarea stării lirice, prin reținerea mirării și transformarea contemplării, perspectivei pasive în observație participativă prin coborârea la suprafața cotidianului redat și în adâncimea unor fapte readuse la suprafață prin memoria afectivă.
Andreea Iulia Scridon e o voce sigură – o rarisimă voce atât de sigură la debut –, care a confirmat prin poezia (și proza) ei atât în Statele Unite și Marea Britanie, cât și în Româniaw. Cu plachete de versuri publicate în engleză și bine primite în spațiile de adopție, cu două prestigioase premii în afară, Oxford Review of Books Short Fiction Prize (2019) și University of Oxford’s 2020 STAAR Editorial Prize, cu numeroase și prestigioase colaborări la publicații de prim rang, tânăra poetă, reprezentând filiala Brașov a Uniunii Scriitorilor din România, a obținut locul I la ediția din 2023 a Festivalului Literatura tinerilor de la Neptun și a fost nominalizată scriitorul lunii septembrie la Premiile Scriitorul Anului de la Iași.

 

 

Note
1 Andreea Iulia Scridon. (2021). Hotare. Prefață de Simona Preda. București: Editura Universitară. 54p.
2 spre deosebire de poezia generaționistă al cărui epicentru al mișcării tectonice a fost activat în anii ’70-’80 prin mișcarea poetică americană din urmă cu peste douăzeci ani și care nu s-a desprins încă de acea raportare la o realitate poetică în oglindă atât de îndepărtată în timp, poeta trăiește într-o actualitate a poeziei americane, care dă o nuanță diferită dicțiunii