Departe de noi ideea de a bagateliza un premiu care, an de an, începe a se bagateliza singur. E ceva lipsit de sens. Alfăm, nu fără oarecare uimire, că în acest an un matematician, filosof, scriitor, psiholog, astronom și filozof a luat premiul Nobel pentru cercetările sale în fizică, care sunt doar modele matematice, asupra găurilor negre, respectiv domnul Roger Penrose.
Desigur, ceea ce ne interesează pe noi este mai ales concepția acestuia despre lume și despre nașterea universului, dar și teza arhicunoscută conform căreia timpul și spațiul dispar fizic (în măsura în care ele nu sunt doar apriorisme, intuiții sensibile pure), pur și simplu se opresc, reținute fiind de respectiva gaură neagră. Teza pe care o afirmă s-ar putea traduce astfel: universul este o entitate care naște și moare la infinit. Aserțiunea ar putea părea interesantă dacă ea nu ar fi fost făcută de Anaxagoras și Heraklit la vremea lor, adică de mai bine de 2500 de ani. Concepția domnului Roger Penrose e atît de nouă încît este cunoscută de orice liceean care se respectă.
Într-o discuție cu eminenta savantă de origine romănă Cătălină Oana Curceanu, care a lucrat cu domnul Penrose, afirmam următoarele:
„Observ ca sunteti foarte convinsă de capacitatea științei de a „descoperi”, fapt asupra căruia științele cunoașterii, metafizica bunăoară, are semnificative și întemeiate dubii. Nu este oare această capacitate de descoperire doar o proiecție imaginativă rațională (nu imaginară) a subiectivității noastre? Nu cumva putem să descoperim doar ceea ce putem dezvolta datorită capacității noastre imaginative ca posibilitate, și nu este acesta răspunsul nesfîrșitelor contradicții dialectice care apar în însuși corpul științei care, la rigoare, nu este altceva decît o metodă, un alt tip de a cunoaște, printre altele? (chiar dacă veți spune că e cea mai exactă dintre toate, lucru cu relevanță relativa, cred eu).”
Răspunsul, la care mă așteptam, dealtfel, a sunat în felul următor:
„Interesantă întrebare. Fizica, într-adevar, descoperă de multe ori ceea ce caută – având la bază teoriile asupra Universului; se poate întâmpla însă – și se întâmplă destul de des – să «descoperim» ceea ce nu am căutat, proces pentru care există minunatul cuvânt «serendipity». Când așa ceva se întâmplă înseamnă că ceea ce descoperim are cu adevărat de-a face cu Universul așa cum este, și nu neapărat cu proiecția imaginativă. Încă nu avem (și poate nu vom avea niciodată) teoria teoriilor, adică cea finală, însă ceea ce avem este cea mai bună descriere a Universului care există în afara noastră și independent de noi, și pe care încercăm să-l intelegem, atât prin teoriile pe care le dezvoltăm cât și, mai ales, și aceasta este marea putere a științei, prin experimentele și măsurătorile pe care le facem. Este un proces fascinant, în care fizica, regina științelor, și filozofia au multe de împărțit și de învățat una de la alta. Rămâne însă faptul că știința, fizica în mod specific, a făcut pași uriași în descoperirea structurii și compoziției Universului și a legilor fizicii care stau la baza acestuia. Știm însă că teoria noastră, în mod specific Modelul Standard al particulelor elementare, nu este nici pe departe cea finală, nefiind, de exemplu, în stare să descrie interacțiunea gravitațională între particule. În plus se pare că Universul este alcătuit în mare parte din materie și energie întunecate – despre care încă nu știm din ce sunt compuse (și dacă într-adevăr există). Însă în viitor, sunt convinsă, vom înțelege mult mai bine Universul tocmai prin noile descoperiri pe care le vom face. Poate teoria noastră în viitor va fi foarte diferită de cea actuală – precum cea a lui Einstein este diferită față de cea galileană, însa acesta este progresul științific și aceasta este importanța descoperirilor în știință. Un pas înainte pentru un fizician, un salt înainte pentru omenire (parafrazând primul om care a pășit pe Lună, ceea ce a fost posibil tocmai datorită descoperirilor științifice). Fizica (știința în general) nu este doar un alt mod de a cunoaște ci, daca ne gândim la Univers, este unicul mod de a-l cunoaște: nu există altul!”
Desigur, acest fanatism al omului de știință a cărui metodă e la fel de inexactă pe cît e oricare alt tip de cunoaștere nu m-a mirat, întrucît două secole de absolutizare a cunoașterii științifice au dus, de fapt, la un adevărat blocaj al structurii și capacității imaginative raționale a cercetătorului contemporan, respectiv la blocarea creativității sale și la stoparea aproape totală, în secolul nostru, a marilor creații (am evitat în mod intenționat cuvîntul „descoperiri” în cercetarea fundamentală). Datorită acestui fapt, savantul și cercetarea științifică devin redundanți, iar „metaanalizele” și alegațiile fantastice și delirante modelate matematic nu sunt decît expresia unei neputințe creatoare în gîndirea contemporană. Desigur, subsemnatul a luat afirmația doamnei Curceanu, după care fizica este unica metodă de cunoaștere, sub beneficiu de inventar întrucît consider că cea mai importantă întrebare se referă la cum e posibilă cunoașterea în general și abia apoi la modele de cunoaștere, așa cum de pildă știința e doar un model, religia altul, filosofia altul și, dealtfel, cel mai general și prin acest fapt cel mai abstract. Logica naturii nu funcționează precum logica umană, de aceea nici nu poate fi descifrată în integralitatea ei. Să nu uităm că teoria heliocentristă a fost descoperită de un individ care se ocupa cu gîndirea și care a imaginat sistemul solar aproape la fel de bine ca și Copernicus, mă refer la Aristarchos din Samos, numai că (la acel timp) a fost luat în derîdere iar sistemul său înlăturat. Fizica actuală nu reușește să demonstreze practic mare lucru și lucrează tot cu proiecții imaginative poietice de tip subiectiv, cum de altfel o recunoaște și Heisenberg. Cutia lui Schroedinger a fost imaginată încă în antichitate de către Platon în dialogul Gorgias(493 a): „Şi poate că în realitate sîntem morţi. Am auzit-o din gura unui înţelept. Spunea că noi acum sîntem morţi, că trupul nu-i pentru noi decît un mormînt”, prin urmare nu e nimic nou sub soare… Totuși, mă întreb, ca să nu părăsim domeniul fizicii, cum se face că savanții maghiari au urmărit comportamentul unui atom de heliu care emitea raze de lumină pe măsură ce era supus descompunerii. Unghiul la care a avut loc diviziunea atomică a fost de 115 grade, un fapt care nu putea fi explicat folosind cunoștințele actuale ale fizicii. Este a doua oară când cercetătorul maghiar Attila Krasznahorkay sesizează noua particulă. El și echipa sa au denumit-o X17 deoarece i-au calculat energia cinetică la 17 megaelectronvolți. „X17 ar putea fi particula care face legătura între lumea vizibilă și materia întunecată”, fiind o particulă căreia îi e frică de lumină. Astfel s-ar putea verifica o ipoteză extrem de veche (cu rădăcini în gîndirea lui Anaximandru) care vorbește despre materia întunecată (apeiron). S-ar descoperi, astfel, a cincea forță, dincolo de cele patru cunoscute pînă în prezent de către fizică. Astfel, ne-am afla în fața unei descoperiri epocale.
Pe de altă parte, nu este aceasta dovada peremtorie că mintea noastră este structurată într-un fel în care îi scapă „logica naturii” care în opinia mea e în afara oricărei logici și că, într-adevăr, multe „descoperiri” se datoresc doar capacității noastre imaginative poietice raționale dar că, în același timp, nu vom putea vreodată surprinde fenomenul care este într-o necontenită mișcare și devenire?
Această problemă nu are nevoie de cercetare de tip științific și, în fond, nici nu este o astfel de cercetare întrucît ține de capacitatea imaginativă poietică, capacitate rațională specifică omului și modalității sale de cunoaștere de tip „mijlocit” așa cum arăta biologul Jakob von Uexküll, respectiv de capacitatea creației și re-creației subiective specifică omului și numai lui.
Acesta este motivul pentru care Anaximandru și Heraklit au reușit să îl pastișeze pe savantul Robert Penrose, om de știință laureat Nobel și profesor la Oxford care consideră că nu a existat un Big Bang și că lumea survine dintr-un indeterminat material cum ar putea fi, bunăoară, o gaură neagră, adică din „materia gea” sau apeironul (indeterminatul) lui Anaximandu. Dar să încercăm să demonstrăm afirmația noastră, astfel încît ea să nu fie considerată tendențioasă și hazardată:
A fost remarcat, încă din vechime, faptul că Indeterminatul avea în concepţia lui Anaximandru mai multe atribute, dintre care nici unul nu era un atribut pozitiv: negenerat, neperisabil, inepuizabil, indestructibil.
Este foarte greu de determinat, din cauza informaţiilor extrem de puţine, ce reprezintă exact ideea de apeiron în gîndirea lui Anaximandru, în ciuda interpretărilor numeroase din epoca modernă (1), care, însă, ne apar de foarte multe ori fanteziste sau hazardate.
Caracterul definitoriu al acestui Indeterminat (apeiron) pare să fie mişcarea, care determină elementele asemănătoare să se apropie, iar elementele contrare să se respingă. În acest fel, asistăm la un proces de constituire a Universului şi de distrugere a sa, în conformitate cu timpul care se generează la infinit şi dă naştere unei infinităţi de lumi, o viziune oarecum apropiată, intuitivă, de ceea ce înțelegem noi prin imaginativul poietic rațional aprioric dar pe care Anaximandru nu avea cum să o emită. Prin urmare, Universul nu este altceva decît o entitate care moare și se naște infinit, cum bine zice laureatul premiului Nobel pentru fizică din anul 2020.
Pe de altă parte, încă din antichitate, Simplicius şi Alexandru din Afrodisia au considerat că apeiron ar fi tot atît cît o substanţă omogenă cu o anumită determinaţie nesesizabilă pentru noi, diferită de cele patru elemente, pămînt, apă, aer, foc, şi doar în acest sens indeterminată, prin urmare indeterminată raportat la cele patru elemente.
Așadar, ceea ce se poate deduce de aici este că apeiron ar fi substanţa comună tuturor lucrurilor (materia neagră?), din care ele apar şi, mai apoi, în conformitate cu timpul, pier. Această idee a vertebrat gîndirea europeană, în variate aspecte și formulări, pînă în contemporaneitate, fiind una dintre ideile fundamentale ale metafizicii occidentale, dar care nu pot fi susținute în afara ideii de substantia sau, în cazul construcției noastre, de imaginativ poietic aprioric.
Tot de aici, referitor la naşterea şi pieirea lucrurilor (vede, Roger Penrose), apare pentru prima oară ideea de necesitate, chiar dacă nu ca principiu, aşa cum crede Abel Rey (2), ci doar ca intuiţie primară, nematerializată într-un concept bine structurat cum va deveni mai apoi. La Anaximandru, această necesitate menţine sensurile mitologice ale lui anagke, adică necesitatea ca fatalitate.
O poziţie mai apropiată de modul nostru de a vedea lucrurile o are W. Nestle (3), care vede în necesitatea anaximandriană un melanj de gîndire conceptuală şi mitologică.
O altă idee, pe care cu oarecare generozitate i-o putem atribui lui Anaximandru, este cea de mişcare eternă, ca principiu al mişcării, intrinsecă lui apeiron, incluzînd astfel mişcarea din şi pentru sine însuşi ca principiu dialectic al re-construirii lumii în perspectiva subiectivității imaginative.
Vom aminti, la sfîrşit, teoria inelară a universului, o mostră foarte frumoasă de inducţie imaginativă, proprie într-adevăr modalităţii ştinţifice primare de a raţiona şi care a rămas pînă în zilele noastre un fel de ciudăţenie pentru epoca în care a fost dezvoltată (4) și care nu este deloc îndepărtată de teoria găurilor negre ale distinsului profesor oxfordian Roger Penrose.
Pentru a extinde informaţiile despre activitatea de gînditor a lui Anaximandru vom aminti aici pe HIPPOLYTUS (5)  Refutatio omnium heresium I 6, 1 care ne spune că: „Anaximandru este discipolul lui Thales. Anaximandru din Milet, fiul lui Praxiades. El a spus că principiul fiinţelor este o anumită natură, cea a Nemărginitului (noi traducem apeiron prin Indeterminat, considerînd inexacte celelalte traduceri. n.n. M. A.), din care se ivesc cerurile şi lumea din sînul lor (asemănarea cu producerea lumii din cosmogonia hesiodică, proprie imaginativului mitologic dar prin aceasta nu nerațional, este izbitoare și vine să susțină teoria imaginativului poietic rațional, dar și lumea nenăscută din Big Bang a lui Roger Pensrose, n.n. M.A.). Adaugă că ea ar fi veşnică şi lipsită de bătrîneţe / fragm. B 2 /, cuprinzînd deopotrivă toate lumile. Pe de altă parte vorbeşte de timp, în sensul că naşterea, fiinţarea şi pieirea ar fi determinate. (2) El a enunţat drept principiu şi element al realităţilor Nemărginitul, folosind cel dintîi numele de «principiu». A mai spus că mişcarea e veşnică, în sînul ei petrecîndu-se naşterea cerurilor. (3) Despre pămînt a spus că e suspendat în văzduh, nefiind sprijinit de nimic, ci menţinîndu-se prin egala distanţare de toate. În ce priveşte forma lui, ea ar fi rotunjită şi curbată, ca o coloană de piatră. Dintre suprafeţele de bază, pe una păşim noi, alta este de cealaltă parte. (4) Despre aştri, spune că se ivesc ca un cerc de foc, desprins din focul cosmic, şi că sunt împresuraţi de aer. Există nişte deschizături de expirat în formă de tuburi, prin care se văd aştrii (găurile negre ?, n.n. M.A.); de aceea se şi produc eclipsele, odată cu astuparea deschizăturilor. (5) Luna ar apărea uneori ca fiind plină, alteori ca fiind în scădere, după cum deschizăturile sunt astupate sau nu. Mai spunea că ciclul soarelui este de 27 de ori mai mare [decît al pămîntului şi de 18 ori cît acela al lunii şi că ciclul soarelui e cel mai înălţat] după care vine ciclul lunii, ciclurile stelelor fiind cele mai scoborîte. (6) Animalele s-ar naşte din umezeala evaporată de soare. În ce priveşte omul, el s-ar fi ivit la început asemănător cu alt vieţuitor, în speţă cu peştele. (7) Vînturile s-ar produce din straturile de aer cele mai uşoare ale văzduhului, ce se desprind şi intră în mişcare atunci cînd se îngrămădesc laolaltă, ploile în schimb se produc din exhalaţia de aer ridicată de soare din pămînt. Fulgerele se nasc atunci cînd vîntul în căderea lui despică norii. Acesta /Anaximandru/ s-a născut către anul 111 al celei de-a 42-a olimpiade (610)/”.
Demne de remarcat ni se par şi alte constructe ale imaginativului poietic rațional de ordin cosmogonic ale lui Anaximandru, mulţi cercetători, printre care Guthrie şi Russel și, mai nou, Roger Penrose, fiind tentaţi să acorde o doză de „realism ştiinţific” acestor aşa-zise „descoperiri.” Noi credem însă că aceste fragmente, de pildă cel referitor la faptul că pămîntul stă suspendat în gol, nu sunt decît fragmente ale unei cosmogonii mai ample, fiind nu atît produse ale observaţiei ştiinţifice şi experimentului, cum era şi firesc, ci produse ale imaginativului poietic rațional care crează o cosmogonie, să-i zicem „filosofică”, spre deosebire de acelaşi tip de creaţie din perioada mitologică şi pe care o întîlnim la Hesiod sau Homer, metaforică şi analogică.
Trecînd la Heraclit din Efes și acesta afirmă că lumea în sensul Universului nu este altceva decît „Un foc care se aprinde și se stinge pe măsură”, lumea – kosmos – „nu este creată de nici un zeu, de nici un om, ci a fost, este şi va fi întotdeauna un foc veşnic viu, aprinzîndu-se şi stingîndu-se după măsură”. Ceea ce Heraklit spune aici, spune și Roger Penrose, iar diferența între stingere și moarte și aprindere și viață nu poate să nu fie făcută. Totuși, cineva ar putea spune că între metoda pe care o foloseau Anaximandru și Heraklit și cea pe care o folosește Roger Pensrose există o diferență uriașă, însă ea nu este chiar atît de uriașă pe cît le-ar plăcea unora să creadă. Căci complicatele modele matematice de care se folosește savantul englez nu suplinesc și nu pot suplini capacitatea imaginativă poietică pe care physiologii greci o aveau și domnul Roger Penrose nu o are. Domnul Roger Penrose, sunt convins, este un strălucit cunoscător și creator al metodei matematice care este, totuși, doar o metodă și nu o știință, întrucît știință este doar cercetarea asupra naturii și, eventual, asupra spiritului. În rest toate sunt doar metode, iar matematica este metoda științei așa cum logosul este metoda științelor spiritului.
Altfel, dincolo de măreția științei fizicii, a astrofizicii și a altor științe aflate actualmente într-o reală criză creatoare, stă la pîndă nebunia scrierilor, studiilor, analizelor, metaanalizelor și tratatelor redundante. Acestea nu vor duce nicăieri, iar actualitatea gîndirii presocratice în astrofizica contemporană pare de necombătut, raportat la lipsa creativității savanților contemporani. Astfel, tot mai mult, teorii și cercetări redundante vor fi socotite sclipiri ale geniului uman, pe cînd, în realitate, ele nu mișcă cu un micron mai departe gîndirea umană. Și mai este ceva de adăugat: nu, nu vom descoperi nimic din ceea ce nu am căutat întrucît lumea omului este echivalența perfectă a capacității sale imaginative poietice raționale care stă la baza tuturor apriorismelor, conceptelor, judecăților, descoperirilor sau teoriilor de orice tip sau natură.

 

 

Note
1 Vede, Mircea Arman, Eseu asupra structurii imaginativului uman, Ed. Tribuna, 2020.
2 A. Rey, Op. cit., p. 83, crede că putem vorbi deja de principiul necesităţii dezvoltat încă de Anaximandru, ceea ce ni se pare prea mult, fiindu-i atribuite milesianului dezvoltări pe care nu le-a intenţionat şi pe care, în opinia noastră, încă nu le putea avea.
3 W. Nestle, Vom Mythos zum Logos, Kröner, Stuttgart, ed. A II-a, 1942.
4 Pentru a avea o imagine clară a acestei teorii vidi, J.-P. Vernant, Géometrie et astronomie sphérique dans le première cosmologie greque, în “La Pensée”, nr. 109, 1963, p. 84-85.
5 Hypp., Op. cit., I, 6, 1, după Diels, Fragm…, trad. rom., p. 113, fr. 11, A.