Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Imaginativul poietic rațional aprioric și eroarea lui Kant. Sinteză

Imaginativul poietic rațional aprioric și eroarea lui Kant. Sinteză

În Critica rațiunii pure, Kant arată că diversitatea nesfîrșită a reprezentărilor poate fi cuprinsă într-o intuiție sensibilă fiind astfel o pură reprezentare apriorică, dar o consideră ca fiind contraproductivă atîta vreme cît ea nu se aplică empiricului, adică lumii obiectuale care este adusă la unitatea sintezei apercepției tocmai prin posibilitatea ei de a aduce obiectul în reprezentare și a-i putea conferi intelectului tocmai această putere de sinteză și de aducere a diversității reprezentărilor la unitate. Cînd se referă la unitatea reprezentărilor, Kant are în vedere obiectul ca și constituent al realității. El nu face deloc trimitere la posibilitate ca act al sintezei obiectului, al realității și, în cele din urmă, a lumii ca unitate a reprezentării date de capacitatea imaginativă poietică apriorică.
Deși nu neagă explicit această posibilitate, el o consideră ca fiind doar posibilă, ratînd astfel analiza posibilității înțelegerii lumii în devenirea ei, care este o înțelegere a posibilității existenței unei lumi dată de capacitatea imaginativă poietică apriorică, ca fundament al sintezei apercepției.
Astfel, tocmai ceea ce neagă Kant, adică cîmpul unor intuiții in generis, face obiectul cercetării de față atîta timp cît lumea, ca percepere subiectivă a unor experiențe posibile date de capacitatea imaginativă poietică apiorică, ca loc al sintezei apercepției și care are la bază ideea că eu gîndesc, adică eu sunt depozitarul tuturor reprezentărilor mele asupra lumii, se conține în capacitatea imaginativă poietică apriorică, care nu are neapărat un conținut legat numai de experiență ci și de posibilitatea de a crea lumi imaginative poietice raționale din sine însăși. În lipsa acestei posibilități, intelectul nu ar fi decît depozitarul unor reprezentări ale intuițiilor sensibile care ar supune aceste reprezentări judecății, numai că în acest fel este scoasă din ecuație tocmai posibilitatea de a crea lumi imaginative poietice raționale posibile, așa cum este astăzi lumea pe care a proiectat-o știința și tehnica, într-o remodelare a lumii și a exilării ei în cel mai pur virtualism.
Capacitatea imaginativă poietică apriorică este depozitara acestor lumi iar imaginativul poietic aprioric rațional este elementul agens al acestei capacități care aduce lumea la existență, o diversifică și creează reprezentări noi, care sunt fundamentele poiezei unor noi realități și ale unor noi lumi.
Desigur, la o lectură atentă a Criticii rațiunii pure, observăm că Immanuel Kant nici măcar nu se apleacă asupra analizei unei lumi posibile care să poată la un moment dat să substituie lumea, așa cum a fost ea reprezentată milenii de-a rîndul, iar această capacitate de creație rațională posibilă o lasă la îndemîna imaginației care nu ar putea forma un concept logic a priori, lucru pe care devenirea fenomenului cunoașterii l-a arătat a fi fals. Toată tehnologia timpurilor moderne, de la cea mai simplă pînă la complexitatea algoritmilor matematici care fac posibilă lumea imaginativului poietic informațional (care e adevarat că nu are nimic în comun cu imaginația), nu intră în înțelegerea construcției logice a schemei cunoașterii raționale la Kant.
Ceea ce este de negat în concepția acestuia, conform căreia nu există concepte pure apriorice care să nu conțină ceva empiric, întrucît acestea ar trebui să fie exclusiv rodul unor condiții apriorice deci al unei posibilități pure, care nu ar duce la cunoașterea realității, este complet fals întrucît realitatea este doar realitatea mea și realitatea posibilității mele imaginative poietice raționale care, în anumite condiții, se transformă în realitatea cea mai pură, întrucît conținutul ei trece de la posibilitate rațională la act, la obiect și, de aici, la o sinteză aperceptivă care duce la „legarea” unei lumi care astfel își face loc în existență. Ideea kantiană, după care lumea este un loc în care schimbările care survin nu pot modifica cîmpul cunoașterii, este eronată, atîta timp cît în devenirea lumii și a fenomenului și-au făcut loc realități imaginativ-poietice raționale apriorice care au dus la construcția unei lumi paralele lumii așa cum am perceput-o dintotdeauna, fără a avea un reazăm în lumea empirică. Sensul creației este inversat, iar posibilitatea creației nu este o specula a existenței ici-colo disponibile ci o creație ex nihilo, chiar dacă mii de ani de filosofie au afirmat contrariul.
Prin urmare, după Kant, în măsura în care dorim să știm cum devin posibile conceptele apriorice pure ale intelectului, va trebui să cercetăm apriorismele de care depind posibilitățile experienței și care sunt fundamentele sale, chiar dacă, spune el, am putea să facem abstracție de empiricul fenomenelor. Rezolvarea problemei stă în acest negativ fotografic al capacității imaginative poietice raționale, care prin intermediul subiectivității are posibilitatea per se de a crea o sinteză a reprezentărilor și o legare a lor prin intermediul judecăților ca forme ale sintezei primare, judecăți care se leagă într-o sinteză aperceptivă a lumilor posibile raționale prin elementul agens care este imaginativul poietic rațional aprioric și care creează lumile reale care, ca și în cazul contemporaneității, sunt lumi virtuale sau nu. Aceste lumi, prin utilitatea, disponibilitatea, capacitatea de a genera valoare, de a produce și de a ființa prin sine, capătă o ființă a ființării sale disponibile proprii, care are ca fundament voința de putere conținută în însăși esența tehnologiilor informației.
Prin urmare, afirmația lui Kant: „Dacă vrem deci să știm cum sunt posibile concepte pure ale intelectului, trebuie să cercetăm care sunt condițiile apriori de care depinde posibilitatea experienței și care stau la baza ei, chiar dacă facem abstracție de tot empiricul fenomenelor. Un concept care exprimă, general și suficient, această condiție formală și obiectivă a experienței s-ar numi concept pur al intelectului. Dacă am concepte pure ale intelectului, pot gîndi desigur și obiecte, care sînt poate imposibile, poate posibile în sine, dar nu pot fi date în nici o experiență, întrucît în legarea acestor concepte poate fi omis ceva care să aparțină necesar condiției unei experiențe posibile (ca în conceptul de spirit) sau că concepte pure ale intelectului pot fi extinse mai departe decît poate cuprinde experiența (ca în conceptul de Dumnezeu). Dar dacă elementele tuturor cunoștințelor apriori, chiar ale ficțiunilor arbitrare și absurde, nu pot fi împrumutate, ce-i drept, de la experiență (căci altfel ele nu ar fi cunoștințe apriori) ele trebuie să conțină totdeauna condițiile pure apriori ale unei experiențe posibile și ale unui obiect al acesteia, căci astfel nu numai că prin ele nu ar putea fi absolut nimic gîndit, ci ele nici măcar nu s-ar putea naște fără date în gîndire” (Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, trad. rom., p. 129, București, 1969) este eronată atîta vreme cît ramuri întregi ale științei și, mai ales, ale tehnologiei sunt fundamentate în algoritmii matematici care nu sunt un dat al experienței dar pot genera realitate, ba mai mult pot genera lumi virtuale dar și empirice.
Prin urmare, ideea kantiană care stă la baza dezvoltărilor din Critica rațiunii pure, conform căreia logica în ansamblul ei luată ca schelet al întemeierii intelectului nu este un element suficient. Și asta atîta timp cît se pierde din vedere dimensiunea și puterea intelectului de a crea pe fundamentul capacității imaginative poietice apriorice lumi cu conținut, lumi care, în dauna unei reprezentări schematice, au reuși să se ridice la existență din însăși conceptul pur, ceea ce pentru Kant părea o imposibilitate.
O definiție a capacității imaginative poietice apriorice și a caracteristicilor specifice sintezei aprehensiunii constituie o rețea de raporturi în care co-există percepții, trăiri, reprezentări, judecăți, concepte, raționamente care, într-o anumită combinație și numai prin intermediul elementului agens care este imaginativul poietic rațional aprioric, pot construi lumi specifice raționale. Aceste lumi nu sunt doar concepte pure și abstracțiuni ci reprezintă deja o realitate generală care tinde să substituie realitatea obiectivă, dacă așa ceva există cu adevărat sau doar subzistă, fapt ce pare mult mai plauzibil. Ceea ce este specific capacității imaginative poietice raționale este că în fenomenul sintezei apercepției este capabilă să pro-ducă relații care să constituie lumi factuale.
Pe de altă parte, capacitatea imaginativă poietică apriorică este asistată în procesul cunoașterii de către imaginativul poietic rațional aprioric care produce, la rîndul lui, reprezentări, relații, judecăți, raționamente, valorizări primare prin intermediul subiectivității și care sunt aduse apoi la unitatea sintezei apercepției în capacitatea imaginativă poietică apriorică. Prin urmare, întreaga existență, posibilitățile lumii obiectuale, ființa ei, sunt aglutinate la nivelul sintezei apercepției apriorice ca facultate a capacității poietice imaginative apriorice. Numai așa se explică diferențele care survin în înțelegerea lumii, în valorizarea, percepția și raportarea ei la ființa care sunt eu și la posibilitatea, prin această gîndire diferențiată, existenței creației, a posibilității existenței lumilor imaginative poietice raționale. În aceasta constă lipsa sistemului kantian, respectiv lipsa lui de maleabilitate în ce privește posibilitatea reală de a crea lumi posibile raționale prin intermediul capacității imaginative poietice raționale apriorice și a agens-ului ei care este imaginativul poietic rațional aprioric. Este, pentru metafizicianul profund ancorat în realitatea clasică a filozofiei, aproape o imposibilitate de înțelegere, dar lumea virtuală a algoritmilor matematici îl pune în dificultate și îl forțează să admită această construcție duală a imaginativului poietic uman care cuprinde, de la intuițiile sensibile pure, la judecăți, categorii, concepte și raționamente, întregul cîmp al cunoașterii. Ceea ce este de subliniat aici este lipsa modelului kantian în ce privește posibilitatea intelectului de a crea din sine lumi raționale care sunt, în același timp, și lumi reale, lumi cu conținut. Acest fapt contrazice crezul lui Kant după care nimic nu poate fi gîndit în afara fenomenului și în lipsa empiricului în general. Această eroare persistă în gîndirea occidentală încă din „zorii filosofiei grecești” și a rămas împietrită în proiecțiile lumilor metafizice pînă în gîndirea lui Heidegger.
Noi credem că gîndirea științifică și tehnică modernă a schimbat dramatic această paradigmă, inclusiv modelul kantian al sintezei apercepției, și a pus în vedere o nouă abordare care, departe de a fi doar analitică, este o abordare ce ține de imaginativul poietic pur, lucru pe care gîndirea clasică metafizică nu a putut să îl observe deoarece a rămas, așa cum spunea Heidegger, „încremenită în proiect” încă de la începuturile sale.
Însă această legătură dată de posibilitatea sintezei judecăților care nu sunt legate de experiență, sunt puse pe seama unei capacități de sinteză a simțului interior care se află în conștiința de sine. Aici este cheia filosofiei lui Kant care afirmă că gîndirea este un în sine concret aprioric iar judecățile nu sunt extrase din percepție. Numai că, ceea ce lasă neexplicat Kant este tocmai acest în sine care luat ca atare este un ceva lipsit de conținut și, în esență, supus oricărui tip de interpretare, fiind, în fond, o noțiune goală de sens. De aceea, pentru acest în sine care determină apriorismul și sinteza gîndirii noi propunem termenul de imaginativ poietic rațional apriori. Opoziția transcendental– transcendent, universalitate, cauză și efect nu sunt pentru noi, așa cum nu erau nici pentru Kant, determinări transcendente, obiectuale. Poieza lumii vine de la imaginativul poietic care este fundamental transcendental și care nu are nevoie, pentru a se determina pe sine, de concepte goale de sens precum ființa-în-sine sau lucrul-în–sine.
Pe de altă parte, spre deosebire de Hegel, noi nu percepem rațiunea ca fiind o facultate regulatoare a intelectului ci ca pe una constitutivă, așa cum spațiul și timpul nu sunt determinații ale empiricului ci tot o construcție a imaginativului poietic rațional aprioric, care el însuși creează lumi posibile raționale. Faptul că rațiunea este constitutivă și nu regulativă pentru intelect este demonstrabil prin aceea că ea face posibilă existența oricărei lumi inteligibile. Afirmația lui Hegel că „tot ceea ce este real este și rațional și tot ceea ce este rațional este real” își poate găsi sensul nesofistic tocmai în acest imaginativ poietic aprioric a cărui rațiune constitutivă face posibilă o lume. Căci dacă ar fi altfel, așa cum fizica cuantică nu reușește să demonstreze, a treia dimensiune a spațiului ar fi obiectiv inexistentă? Răspunsul este simplu și la îndemînă: modelul imaginativ aprioric care stă la baza acestui sistem al fizicii moderne care este fizica cuantică nu reușește, în logica umanului, să demonstreze nici măcar la nivelul abstract, nicidecum fizic, acest deziderat. Tridimensionalitatea spațiului și, inerent, a timpului.
Acest fapt duce la concluzia că orice proiecție a lumii, filosofică, poetică, științifică, are ca fundament imaginativul poietic rațional aprioric cel care creează lumi posibile raționale.
Astfel, dacă am determinat că sensibilitatea în genere, recte timpul și spațiul ca intuiții sensibile pure, sunt doar categorii imaginative poietice prinse undeva în însăși gîndirea umană și, astfel, nu aparțin obiectualului transcendent, la fel, și intelectul ca fiind diferit de sensibilitate este suma unor facultăți mai degrabă psihologice pe care le dezvoltă Kant, însă necesitatea și cauzalitatea dezvoltării acestor facultăți intelective lipsește cu desăvîrsire. Ca facultate de a gîndi obiectul intuiției sensibile intelectul kantian are doar gînduri goale, forme, întrucît intuițiile fără aceste forme sunt lipsite de orice fel de conținut. Desigur, luînd ca susținere doar „spontaneitatea gîndirii”, termen pe care Kant îl preia de la Leibniz, toată teoria intelectului este lipsită tocmai de conținutul imaginativului poietic rațional aprioric care conține atît partea sensibilă, simțul intern, categoriile, cît și judecățile și rațiunea. Aceasta este deosebirea fundamentală a viziunii noastre asupra cunoașterii de cea kantiană, iar în cele ce vor urma vom aplica in concreto această construcție numită imaginativ aprioric rațional aprioric asupra gîndirii.
Timpul și spațiul gîndite în filosofia elină și pînă la Kant au fost gîndite în element factual, material. Acest lucru a făcut imposibilă înțelegerea re-creerii pur subiective a lumii și a apriorismelor sensibilității pure, respectiv timpul și spațiul așa cum sunt văzute ele în Critica rațiunii pure. Imaginativul poietic rațional aprioric ca facultate esențială a omului prin care acesta re-creează lumea din pură transcendentalitate nu putea fi definit în epocă și însuși Kant și cei care l-au urmat au ratat acest sens. În imaginativul poietic rațional aprioric este cuprins omul și lumea cu tot ceea ce a fost este și va fi produs atît în sensul spiritual care este primar, dar și în sens material care vine ca și o consecință a acestei creații imaginative poietice raționale apriorice. Nimicul ca non-obiect dar ca atribut esențial al subiectivității pure creează realitatea. Această creație este rațională, întrucît intelectul uman nu poate gîndi decît în termenii categoriilor, judecăților și ai rațiunii.
Acest fapt duce la concluzia că orice proiecție a lumii, filosofică, științifică sau artistică are ca fundament imaginativul poietic rațional aprioric, cel care creează lumi posibile raționale.
Acest lucru a fost sesizat parțial, pentru prima dată, de către Leibniz și, așa cum am arătat, de Kant, iar apoi de către existențialiști și a avut ca punct de plecare, în cazul celor din urmă, arta, așa cum era și firesc. Analiza lumii nu poate porni decît de la capacitatea re-creativă, de la imaginativul poietic rațional aprioric și de la plăsmuirea lumilor posibile raționale. În același fel procedează și filosofia sau știința, mecanismul de re-creație imaginativă poietică rațională apriorică și de analiză rațională nu diferă decît sub aspectul metodei și nu al esenței în oricare dintre activitățile spirituale specifice omului. Acest lucru se datorează percepției originare a timpului și spațiului care este comună speciei umane și aparținînd ei și numai ei. Aceasta nu este una de tip material-fizicalist și nu are legătură cu teoriile uneori rizibile ale fizicii contemporane, în special ale celei cuantice care, cum spuneam, nu poate demonstra decît două dimensiuni spațiale și care, în viziunea sa imaginativă poietică rațională apriorică pur presocratică, consideră omul o hologramă.
Iar din punctul nostru de vedere, nu imaginația este ceea ce îl face creativ și inovativ pe om ci capacitatea imaginativă poietică rațională apriorică. Acest concept care, repetăm, ne aparține în exclusivitate și nu a mai fost dezvoltat în filosofia mondială (cel puțin atît cît o cunoaștem noi) implică acea capacitate specifică numai omului de a crea lumi posibile (nu de tipologie leibniziană care sunt de „tip model”). Această creație autentică specific umană este dată de structura intelectului uman așa cum o descrie, la bază, Kant și de posibilitatea de a percepe cele două așa-numite intuiții sensibile pure, respectiv timpul și spațiul. Capacitatea imaginativă poietică rațională apriorică, spre deosebire de schimbătorul și nestatornicul imaginației luat în derîdere, oarecum, de către Sf. Augustin creează lumi care se nasc din nimic, așa cum Dumnezeu a făcut lumea din nimic. Toate descoperirile științifice, toate sistemele filosofice, tehnica, informatica, robotica, miturile, inclusiv toate religiile sunt rodul acestei capacități imaginative poietice raționale apriorice care are posibilitatea de a crea ex nihilo. Singura ființare capabilă de această creație și care este clar și de netăgăduit existentă este omul. Această capacitate imaginativă poietică rațională creează din nimic așa cum Dumnezeu a creat din nimic, însă creația sa este una care stă pe de o parte pe cele două constante constitutive ale imaginativului poietic aprioric (timpul și spațiul care nu sunt nicidecum date fizice și nu au o consistență materială, o spunem fără să clipim în ciuda uimirii fizicienilor sau matematicienilor) și mai ales pe rațiune, pe ceea ce e posibil rațional a se realiza prin această capacitate imaginativă poietică rațională apriorică care este și capacitatea esențială în cercetarea științifică fundamentală. Ce implică acest lucru? Nimic altceva decît faptul că lumea nu este doar creația lui Dumnezeu, că Dumnezeu nu a creat perfect și singular ci că lumea, așa cum nu a mai gîndit-o nimeni (nici măcar Dumnezeu n.n. M.A.), poate fi creată de mintea umană. Ce om sănătos la cap ar putea astăzi să conteste zborurile spațiale, rachetele, lumea paralelă realității care este cea virtuală, dezvoltată din nimic, cu ajutorul informaticii, pe criterii strict raționale, logico – matematice. Argumentul că „așa a vrut Dumnezeu” îl lăsăm în seama dogmaticilor și habotnicilor, însă realitățile pe care le-a creat știința și care, inclusiv la nivelul subzistenței umane, înlocuiesc realitatea fizică, sunt lumi noi, creații ex nihilo! De aceea, în spațiile acestor lumi noi create (tehnică, informatică, robotică, etc.) există alte raporturi de necesitate și alt tip de adevăr decît adevărul ontologic așa cum îl cunoaștem dezvoltat de către metafizica occidentală. Ce este însă mai mult decît discutabil este faptul dacă adevărul ontologic poate fi substituit la modul autentic acestor noi adevăruri ale lumilor posibile, în ciuda apariţiei evidente a unui alt tip uman, a unui alt tip de raportare la lume, a unor altor valori şi adevăruri, într-o dezvoltare şi dinamică uluitoare şi care, încet, încet, tind să descopere şi să se confunde cu o altă realitate şi o altă morală decît cea percepută și acceptată de om milenii de-a rîndul.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg