Spuneam în altă parte că timpul și spațiul gîndite în filosofia elină și pînă la Kant au fost gîndite în element factual, material. Acest lucru a făcut imposibilă înțelegerea re-creerii pur subiective a lumii și a apriorismelor sensibilității pure, respectiv timpul și spațiul așa cum sunt văzute ele în Critica rațiunii pure. Imaginativul ca facultate esențială a omului prin care acesta re-creează lumea din pură transcendentalitate nu putea fi definit în epocă și însuși Kant și cei care l-au urmat au ratat acest sens. În imaginativ sînt cuprinși omul și lumea cu tot ceea ce a fost, este și va fi produs atît în sensul spiritual care este primar, cît și în sens material care vine ca și o consecință a acestei creații imaginative. Nimicul ca non-obiect dar ca atribut esențial al subiectivității pure creează realitatea. Această creație este rațională, întrucît intelectul uman nu poate gîndi decît în termenii categoriilor, judecăților și ai rațiunii.
Acest fapt duce la concluzia că orice proiecție a lumii, filosofică, științifică sau artistică are ca fundament imaginativul poietic rațional aprioric, cel care creează lumi posibile raționale din interiorul capacității imaginative apriorice. Ele sunt date pure ale subiectivității umane și însăși baza funcționării intelectului uman.
Acest lucru a fost sesizat parțial, pentru prima dată, de către Leibniz și, așa cum am arătat, de Kant, iar apoi de către existențialiști și a avut ca punct de plecare, în cazul celor din urmă, arta, așa cum era și firesc. Analiza lumii, spunem noi, nu poate porni decît de la capacitatea re-creativă, de la imaginativ și de la plăsmuirea lumilor posibile raționale. În același fel procedează și filosofia sau știința, mecanismul de re-creație imaginativă și de analiză rațională nu diferă decît sub aspectul metodei și nu al esenței în oricare dintre activitățile spirituale specifice omului. Acest lucru se datorează percepției originare a timpului și spațiului, care este comună speciei umane și aparține ei și numai ei. Aceasta nu este una de tip material-fizicalist și nu are legătură cu teoriile uneori rizibile ale fizicii contemporane, în special ale celei cuantice, care nu poate demonstra decît două dimensiuni spațiale și care, în viziunea sa imaginativă pur presocratică, consideră omul o hologramă.
Aceasta este și a fost, încă începînd cu anii 1950-1960, o idee a așa-numiților futurologi și filosofi transumaniști grupați pe lîngă Universitatea din California și ale căror plăsmuiri asupra „omului nou”, jumătate mașină, numiții cyborgi, corespundeau unei viziuni imaginare, nu imaginative și raționale, în care știința capătă dimensiune demiurgică. Această dimensiune a fost gîndită de un Nick Bostrom, Marvin Minsky, Hans Moravec, Erik Drexler sau de geneticieni, la fel de futuriști, precum Julian Huxley sau J.B.S. Haldane, care își revedendicau descendența de la Picco della Mirandola, Decartes și Marchizul de Condorcet, ceea ce este absolut rizibil, precum rizibil este transumanismul, și nu putea fi gîndit decît de o mînă de „filosofi” americani. Pe de o parte, filosofii europeni amintiți adineaori nici măcar nu puteau gîndi asemenea aberații și nici nu acordau științei valențe mitologice, pe de altă parte, în acea perioadă abia se năștea conceptul modern de știință odată cu Kant și Descartes. De altfel, cît de demiurgică și de complexă este înstăpînirea științifică asupra omului și naturii s-a putut vedea recent, odată cu epidemia Covid. Desigur, nu vom confunda aici știința cu tehnologia și cu înstăpînirea sa malefică asupra realității și relațiilor sociale.
De altfel, această malignitate a tehnologiei sesizată încă de Martin Heidegger își pune din ce în ce mai pregnant amprenta asupra imaginației unor „baroni și teoreticieni ai tehnologiei informației” care, datorită lipsei de reglementare juridico-fiscală, au ajuns să se creadă adevărați dumnezei capabili de resetări digitale ale lumii, dar și ale societății, tinzînd spre un comunism desuet pe care unii dintre noi îl cunosc deja. Aici nu mai este vorba de creația imaginativă, ci de un imaginar deviant, nerațional și criminal, pe care diversele utopii ale unor indivizi inculți, dar plini de puterea dată de anvergura economică încearcă să prindă contur într-o cultură europeană ajunsă de multă vreme la nivelul „postuman” al delirurilor transumaniste și al postadevărului, adică al minciunii vehiculate insistent și agresiv în media mainstream și nu numai.
Toate aceste coșmaruri ale imaginației își găsesc originea încă în gîndirea comunistului Antonio Gramsci, a lui Georg Lucaks și a „criticiștilor” Max Horkheimer, Herbert Marcuse, Th. W. Adorno sau a nihilistului Saul Alinsky, ca să enumăr, în treacăt, doar cîțiva dintre ei.
Însă din punctul nostru de vedere, nu imaginația este ceea ce îl face creativ și inovativ pe om, ci capacitatea imaginativă (1). Acest concept care ne aparține în exclusivitate și nu a mai fost dezvoltat în filosofia europeană (cel puțin atît cît o cunoaștem noi) implică acea însușire specifică numai omului de a crea lumi posibile (nu de tipologie leibniziană care sunt de „tip model”). Această creație autentică specific umană este dată de structura intelectului uman așa cum o descrie, la bază, Kant și de posibilitatea de a percepe cele două așa-numite intuiții sensibile pure, respectiv timpul și spațiul. Capacitatea imaginativă, spre deosebire de schimbătorul și nestatornicul imaginației luat în derîdere de către Sf. Augustin, creează lumi care se nasc din nimic, așa cum Dumnezeu a făcut lumea din nimic. Toate descoperirile științifice, toate sistemele filosofice, tehnica, informatica, robotica, miturile, inclusiv toate religiile, în măsura în care țin de autenticul uman, sunt rodul acestei capacități imaginative care are posibilitatea de a crea ex nihilo. Singura ființare capabilă de această creație și care este clar și de netăgăduit existentă este omul. Această capacitate imaginativă creează din nimic, așa cum Dumnezeu a creat din nimic, însă creația sa este una care stă, pe de o parte, pe cele două constante constitutive ale imaginativului poietic aprioric (timpul și spațiul care nu sunt nicidecum date fizice și nu au o consistență materială, o spunem fără să clipim în ciuda uimirii fizicienilor sau matematicienilor) și, mai ales, pe rațiune, pe ceea ce e posibil rațional a se realiza prin această capacitate imaginativă care este și capacitatea esențială în cercetarea științifică fundamentală. Ce implică acest lucru? Nimic altceva decît faptul că lumea nu este doar creația lui Dumnezeu, că Dumnezeu nu a creat perfect și singular, ci că lumea, așa cum nu a mai gîndit-o nimeni (nici măcar Dumnezeu, n.n. M.A.), poate fi creată de mintea umană. Ce om sănătos la cap ar putea astăzi să conteste zborurile spațiale, rachetele, lumea paralelă realității care este cea virtuală, dezvoltată din nimic, cu ajutorul informaticii, pe criterii strict raționale, logico-matematice. Argumentul că „așa a vrut Dumnezeu” îl lăsăm în seama dogmaticilor și habotnicilor, însă realitățile pe care le-a creat știința și care, inclusiv la nivelul subzistenței umane, înlocuiesc realitatea fizică, sunt lumi noi, creații ex nihilo! De aceea, în spațiile acestor lumi noi create (tehnică, informatică, robotică, etc.) există alte raporturi de necesitate și alt tip de adevăr decît adevărul ontologic așa cum îl cunoaștem dezvoltat de către metafizica occidentală. Ce este însă mai mult decît discutabil este faptul dacă adevărul ontologic poate fi substituit la modul autentic acestor noi adevăruri ale lumilor posibile, în ciuda apariţiei evidente a unui alt tip uman, a unui alt tip de raportare la lume, a unor altor valori şi adevăruri, într-o dezvoltare şi dinamică uluitoare şi care, încet, încet, tind să descopere şi să se confunde cu o altă realitate şi o altă morală decît cea percepută și acceptată de om milenii de-a rîndul, respectiv morala și drepturile postumane, ale mașinilor și ale inteligenței artificiale. Totuși, nivelul la care sunt acestea dezvoltate în prezent este departe de a pune probleme omului, așa cum afirmă tot felul de „guru” ai tehnolgiilor și peșterii informației. O simplă penurie energetică, o greșeală de calcul sau o revoltă „consrvatoare” îi pot lăsa făra „obiectul muncii” mai repede și mai dramatic decît se așteaptă.
Aşadar, problema nu se pune dacă filosofia sau știința trebuie sau pot să ignore adevărul ca veridicitate, ci într-un mod încă mai originar, sensul fiind acela de a considera filosofia și implicit celelalte domenii ale spiritului ca produs al imaginativului şi scop al adevărului, ca deschidere originară. În acest sens, precum filosofii presocratici, filosofii dar și cercetătorii naturii, în speță cei care se ocupă de cercetarea fundamentală, sunt „deținători de adevăr” în sensul în care modalitatea lor de accedere spre acesta este una originară, iar metoda se găsește în metaforă cum, bunăoară, metoda științei este matematica. În fond, pornind de la cele afirmate pînă în prezent, vom încerca să determinăm atît conceptul de adevăr al științei și tehnicii planetare, al cunoașterii și nu numai, de creatoare de lumi posibile raționale, cît şi caracteristica imaginativului de conţinător şi păstrător al adevărului, respectiv vom determina și conținutul factic al imaginativului poietic rațional de tip european.
Și ca să fim mai aplicați, citeam, nu cu mult timp în urmă, despre halucinațiile pline de umor negru ale unui guru al tehnologiei. Acesta se numește Elon Musk și a lansat aberația, pe care doar imensa lui lipsă de cultură o poate vedea ca fiind veridică, a lumii ca joc tehnolgic al unor ființe extraterestre dotate cu o inteligență superioară umanului. Prin urmare, noi trăim într-o lume virtuală și existența noastră este pură virtualitate, iar oamenii nu sunt decît virtualități mișcate de o superinteligență dintr-o altă lume. Precum arătam anterior, aceste halucinații ale imaginarului malefic nu sunt deloc noi. Ceea ce este macabru și a fost deja sesizat de diferite foruri și entități competente este experimentul Neuralink, o simplă cretinie ce își află rădăcinile în același transumanism și care a făcut deja victime printre animalele pe care s-a încercat metisarea biologie-tehnologie.
Desigur, asemenea afirmații și experimente nu pot fi luate în serios decît de niște matematicieni, profesori unde altundeva decît la Oxford, care, uzînd de formalizări matematice, s-au străduit să-i demonstreze contrariul. Ceea ce frapează aici nu este deloc prostia lui Elon Musk, cît mai ales lipsa de luciditate, cultura precară și infantilismul gîndirii unor profesori de matematică de la o universitate care pînă nu demult nu își permitea să se facă de rîs cu asemenea îndeletniciri. Asta pe de o parte.
Pe de altă parte, lipsa de viziune istorică, ca să vorbim în sens hegelian, a profesorilor respectivi și naivitatea care arată multă incultură a patronului Tesla, dar și a „oxfordienilor” care l-au luat în serios duc cu gîndul la ideea halucinantă, proprie unor pseudogînditori și pseudosavanți, a unei resetări a lumii, a cărei istorie se vrea ștearsă din inconștientul colectiv al umanității. Această utopie este legată, pe de o parte, de o alta, respectiv de povestea unui Green Deal, a cărui necesitate stringentă este debitată de aceiași pseudosavanți care văd lumea ca un joc virtual al extratereștrilor. Că problema „carbonizării” este un fals ordinar au demonstrat-o destui cercetători probi și nu tot felul de lichele mari consumatoare de fonduri puse la dispoziție de imensele corporații informatice. Probabil că înțelegerea acestui fapt a făcut-o pe Angela Merkel să se întrebe, la Davos, pe bună dreptate, dacă este într-adevăr nevoie de o mare resetare. Răspunsul se afla în întrebarea însăși.

 

 

(din lucrarea Imaginativ și adevăr, în curs de apariție)

 

 

Note
1 Vidi, Mircea Arman, Eșecul gîndirii calculatoare și reafirmarea metafizicii, Tribuna, 2022.