Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Imaginativul poietic transuman, homo oeconomicus și postumanul (II)

Imaginativul poietic transuman, homo oeconomicus  și postumanul (II)

Se face, în continuare, o mare confuzie între cercetarea științifică genuină și dezvoltarea tehnologică. Acestea două s-au despărțit de mult timp și modalitățile de atac asupra societății și a omului al noilor guru ai tehnologiilor informatice se fac din ce în ce mai vizibile și devin din ce în ce mai periculoase, deviante. Au apărut, în ultimii 30 de ani, din ce în ce mai multe inovări în cîmpul tehnologiilor informației și din ce în ce mai puține contribuții la cercetarea științifică fundamentală. Acest lucru demonstrează o preocupare a societății care merge strict spre funcționalitate și profit și lasă deoparte spiritualitatea și cunoașterea fundamentală, respectiv nevoile reale ale omului și societății. Învățămîntul ultimilor 30 de ani a fost profund tehnologizat și destructurat și a scos pe bandă rulantă indivizi tot mai puțin apți să gîndească autonom, să iși formeze o cultură care să le îngăduie libertatea opțiunii și luciditatea situării opozitive față de realitate și societate.
Există, așa cum spunea Jakob von Uexküll și, în urma lui, Martin Heidegger, pericolul uriaș ca percepția triplu intermediată a lumii virtuale să înlocuiască, treptat, lumea reală. Același Elon Musk, în elucubrațiile sale, vorbește de o metisare a omului și a robotului în încercarea de a găsi unealta perfectă, deci tot o entitate care să asigure funcționalitatea perfectă și profitul nelimitat. Funcționalitatea este o formă a manifestării puterii prin primatul economicului iar înlocuirea adevărului ca fundament al existenței umane cu profeți ai minciunii și propagandiști plățiți ai ei nu poate duce decît la forme de nazism care, de orice culoare ar fi, de la negru la verde sau roșu, tot nazism se cheamă și este o intreprindere în dauna omului și umanității. Există o latură malefică în tehnica planetară pe care o întrevedea încă Martin Heidegger și care tinde să înlocuiască adevărul ființei cu adevărul puterii și a bogăției nelimitate.
Acest lucru este extrem de periculos și el este deja manifest în societatea umană globalizată, mai funcțională, mai deschisă, cu o bunăstare materială mai accentuată, dar care tinde să înlocuiască adevărul ca și concept fundamental al ființei cu puterea, bogăția și minciuna, ultima dintre ele, numită pompos: postadevăr. Această dislocare a adevărului în folosul puterii și a lui homo oeconomicus nu poate să nu lase serioase urme asupra personalității individului, a raportării lui la lume și a relațiilor încă, dar din ce în ce mai puțin, controlate de un sistem de reguli și precepte ale dreptului pozitiv. Mai mult, acest tip de drept care domină actualmente lumea și este profund marcat de mentalitatea tehnologică nu mai este, poate de la Karl Schmidt încoace, un drept care să se constituie pe principiul esențial al aflării adevărului de tip normativist kelsenian, ci un drept al puterii și al resetării relațiilor sociale așa cum îl vedea Karl Schmidt.
Aceste aspecte au grave implicații în structurarea societății actuale care nu mai este una democratică în sensul deja statuat de filosofia greacă și de idealurile Renașterii și a Revoluției franceze ci este o societate oligarhică, autoritară și ohlocratică(întotdeauna după democrație a urmat ohlocrația) a tehnologiei informației care tinde spre funcționalitatea supremă inclusă în mai multe concepte: cel de digitalizare completă, cel al emisiilor de carbon zero (concept care este unul fără sens ontologic dar și de factură„postumană”) și cel al supunerii ființei de către mașină. Desigur, la aceste trei mari deziderate s-ar mai putea adăuga cîteva: dezculturalizarea – în opinia unora cultura nu face obiectul nevoilor primare și, prin urmare, nu este necesară, ba chiar trebuie distrusă, anulată – îngrădirea libertății de gîndire (lumea virtuală a informaticii care devine o lume a cenzurii și a „cancel culture”) și anularea libertății de mișcare (motoarele cu emisii zero care nu pot fi susținute și care poluează mai mult decît cele clasice), culmea, tot prin intermediul tehnologiilor de tip informatic și în numele unor concepte care pot fi inoculate doar unor oameni care nu cunosc atît istoria planetei cît și pe cea a omului și spiritului dar care pot fi împinși ușor spre idei care nu au legătură cu situarea Dasein-ului în lume.
În toată această structurare aparent matematică a lumii își face loc o altă modalitate, veche de cînd lumea, de exprimare a imaginativului poietic rațional uman. Cea vizionară (științifică sau tehnică) sau cea profetică, religioasă și oraculară.
Există două feluri de profeții: unele profunde şi adevărate, altele superficiale şi mincinoase însă cu capacitatea intrinsecă de a mima veridicul, de a disimula adevărul. Nu de puține ori suntem obtuzi la a sesiza autenticul, în aşa fel încît, dincolo de aparențe, să putem decela între gîndirea augurală a unui I. Kant, H. Bergson, O. Spengler sau M. Heidegger şi falşii profeți ai „lumii noastre”, „maeştrii gîndirii economice” (foarte la modă în ultimul timp), cîntăreți ai globalismului economic și a „Green deal”, universitari debilizați, profeți ai nihilismului spiritual, pentru care orice valoare națională sau general-etnică, fie ea filosofică, istorică, literară sau de altă natură trebuie topită în creuzetul indeterminat al lipsei de identitate, al vidului etnic și biologic și al progresismului digital.
Este, în mod vădit, un uriaş defect, o falsă raportare la valoare, o detaşare aparentă de la realitatea istorico-culturală dar şi cea imediat-existențială prin care aceşti falşi profeți vestesc cu hidoase trîmbițe apocaliptice sfîrşitul a tot ce este valoare consacrată de la tot ceea ce a dat măreț filosofia la ceea ce este sublim în arta umanității. Aceștia sunt, cum spuneam, profeții Cancel culture și Green Deal, ai peșterii digitale ca atare, ai transumanismului, postadevărului și postumanului.
În cazul nostru particular, anularea culturii naționale ( şi a oricărei dimensiuni culturale în genere), a oamenilor de valoare, prăbuşirea estetismului, inutilitatea filosofiei (pentru care nu au avut, nu au şi nu vor avea niciodată „organ”) sunt pentru ei tot atîtea „semne” ale hegemoniei actualității, ale dominației integratoare a eonului economic și digital de tip nou. Aceşti falşi profeți anunță triumfător suverana stăpînire a lui homo oeconomicus și al peșterii digitale. Însă, în mod bizar, îmbrăcînd mantia atotacoperitoare a filosofiei neomarxiste și progresiste.
Această idee care domină începutul de secol XXI nu face altceva decît să inverseze ierarhia valorilor specific umane „cocoțînd” în vîrful piramidei, printr-o lipsă de pudoare şi conştiință valorică revoltătoare, economicul și vidul specific al tehnologiei informației dar și pe cei mai puțin apți indivizi în ceea ce privește meritocrația.
Aşezarea infrastructurii economice și a tehnologiei informației, care nu este altceva decît un simplu mijloc, pe planul superior al suprastructurii spirituale, a devenit mitul realității noastre culturale. Aşa-zişii intelectuali naționali, fie ei epigonii penibili ai lui Noica, fie autori ai unor cărticele care mai curînd sunt forme fără fond, Siegfrizii care călăresc puternicele motoare bavareze în fața cărora cad muți de admirație, nu sunt altceva decît „potentați ai zilei” slugi ai intereselor care nu aparțin valorilor umanității, vînători de recompense şi adevărați Iuda a valorilor naționale. Aceştia sunt, în ciuda tuturor aparențelor, arhanghelii spiritului practic care se confundă astăzi cu puterea și digitalizarea.
Generația noastră, străină de lichelismul celor care condamnau lichelele şi în al căror portret se regăseau ei înşişi, trebuie să lupte pentru afirmarea unor alte valori, pentru impunerea virilă a spiritului creator scăpat de mlaştina stătută a arghirofiliei.
Există, aşa, o socoteală proastă, conform căreia economicul dictează spiritualul iar epoca noastră a ridicat această idee la rang de dogmă. Nimic mai fals. Tot ceea ce a creat umanitatea cu adevărat valoros s-a creat în epocile în care a predominat spiritul și nu spada, poiesis-ul și nu banul.
Elinii îşi cîntau limba şi, de acolo, a răbufnit cu fantastică forță gîndirea greacă, miezul şi mugurul gîndirii europene. Cine creează cîntă, fie că o face în cuvînt, în culoare sau în piatră. Astfel, acest cîntec devine cîntecul existenței, al ființei dar şi al neființei, al metafizicii vieții dar şi al marii morți. Totul se tranfigurează, lumea şi viața devine artă, searbăda existență devine gîndire. Iată de ce Nietzsche, în ultima scrisoare către Gast, scrisă dincolo de cumpăna vieții, spunea: „Chante-moi un chant nouveau: le monde est transfiguré, et tous les cieux se réjouissent… que je t’aie enjoit de chanter, ô mon âme, vois, ce fut mon terme”.
De aici pornind, de la această preamărire a frumuseții şi a spiritului creator, afirmate de această dată de un autentic profet, Nietzsche, pînă la lipsa de înțelegere a chiar fenomenului economic şi exacerbarea unor aspecte ale unei crize economice cu vădită intenție declanşată şi susținută , şi pînă la negarea valorilor spirituale autentice este mai puțin decît un pas.
Desigur, economicul, alături de alte valori umane, îşi are locul lui bine determinat şi nu ne îndoim nici un moment de binefacerile şi utilitatea lui. Falsă este însă absolutizarea sa. Valorile spirituale sunt independente şi, de aceea, absolute. Nu cred ca un popor, indiferent de mărimea lui, de rolul său la un moment dat în ghemul evenimențial-imediat, poate să dăinuie în istorie în afara valorii spirituale. Cine mai ştie ceva cu adevărat despre hitiți sau mitani? Ce au lasat în urma lor marile civilizații nedublate de mari culturi? Nimic. Un popor este atît cît este geniul său. Geniul său este istoria sa spirituală şi asta va dăinui, dincolo de toate globalismele şi visurile comunarde ale unei unități abstracte debitate de „gînditori” și „savanți” tembelizați sau vînduți.
Orice viziune sintetică a lumii şi a vieții, cu alte cuvinte orice abordare sistemică a lumii, de la abordarea filosofică la cea ştiințifică, presupune o autonomie, un fel de „prin sine însuși”, care scapă atitudinii păstoase şi uniformizatoare a globalismului economic, prin urmare, a formei eminamente practice a spiritului. Benedetto Croce, un hegelian în ultimă instanță, spune că orice sistem filosofic presupune o ierarhizare a realității, o adevărată ierarhie a valorilor între care există raporturi analoage. Acest fapt presupune că, însăşi B. Croce o spune, formele spiritului sunt distincte şi nu separate. În opinia lui, acest lucru se întîmplă atunci cînd spiritul se întrupează în una din formele sale manifestîndu-se în ea la modul explicit şi celelalte forme se regăsesc în aceasta, însă la modul implicit. În esență, B. Croce arată că universul spiritual se împarte în forma teoretică şi în forma practică, iar atunci cînd una dintre ele se manifesta la modul explicit, cealaltă subzista în ea la modul implicit.
Astfel, forma teoretică implică gîndirea intuitivă şi tot ceea ce derivă de aici, adică estetismul (nu în sensul wildean) şi cunoştințele logice de tip universal. În ceea ce priveşte însă forma practică, aceasta cuprinde atît gîndirea economică cît şi cea etică. Sunt însă aceste atitudini spirituale pur divergente? Atomizează ele realitatea? Nicidecum. Autonomia lor, în mod paradoxal, este atît relativă cît şi absolută, în sensul că se completează şi se limitează una pe alta. Între ele există „raporturi de relație organică” cum ar spune Hegel. Aceste forme organice se întregesc prin raporturi dialectice în ghemul abscons al vieții unde începutul şi sfîrşitul se îngemănează şi se întrupează pentru un răstimp : „Dichtung ist der Anfang und das Ende der Philosophie” cum profetic exclama Hölderlin.
Desigur, această limitare şi afirmare dialectică se referă la ceea ce E. Spranger numea Lebensformen. În ceea ce priveşte afirmarea spiritului autentic şi al geniului fiecărui popor lucrurile se simplifică substanțial. Eternitatea ființei priveşte spiritul în puritatea şi autonomia sa suverană.
Ar fi o adevărată impietate față de spiritul creator dacă am ignora aici marea masă a celor ce opun spiritul practic celui teoretic. Omul economic, cel căruia practica, adică acțiunea și funcționalitatea, îi este adevăratul călăuzitor şi „constructor” neagă cu vehemență spiritul intuitiv şi cunoaşterea de tip universal, adică filosofia. Ceilalți văd în homo oeconomicus doar un alter ego decăzut. Nu ştim dacă de această dată adevărul se află la mijloc.
Falşii profeți vin îmbracați în mantia filosofiei, dar propovăduiesc în ascuns arghirofilia și „postumanismul”. Sunt cei care au drept Zeu BMW-ul, emblema cocalarilor, cei care, în spatele aparenței spiritului autentic, al cîntului, duc în cîrcă povara umilitoare şi profeția dezintegratoare ale lui Homo Oeconomicus. Al lor va fi „ rodul pămîntului” dar şi uitarea.

 

 

(fragment din lucrarea Imaginativ și adevăr, în curs de apariție)

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg