Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Îmi place să-i ghidez pe dansatori la început de drum”

„Îmi place să-i ghidez  pe dansatori la început de drum”

 

Maestru de balet şi coregraf, Pavel Rotaru (n. 1 octombrie 1946 la Bujoreni, Teleorman) are o activitate creatoare, interpretativă, dar și pedagogică impresionantă. După absolvirea Școlii de balet clasic din București în 1966, Pavel Rotaru a fost angajat ca prim-solist balerin la Opera Națională Română din București, activând în timp și peste hotare, la Teatrul de balet Kirov din Sankt Petersburg (1971-1972), Baletul Regal Wallonie (Belgia, 1976-1977), Teatrul Național din Zagreb (1979-1981), Școala de balet Noëlla Pontois & Kudo din Paris și la Centrul de dans clasic Rosella Hightower de la Cannes (1980-1981). Emigrat în SUA, este angajat ca prim-solist balerin la Pacific Northwest Ballet din Seattle/Washington (1982-1984) și este numit maestru de balet al aceleiași companii și la Școala de Balet din San Francisco / California, Compania Atlanta Ballet în statul Georgia (1984-1986) și Școala de Balet din Atlanta (1984-1985). În 1986 și-a fondat, în același oraș, propria școală de balet, Rotaru International Ballet School, pe care a coordonat-o, în calitate de director artistic, maestru de balet și coregraf, până în 2005, iar în 1988 a pus bazele companiei de balet International Ballet Rotaru care va avea un puternic impact în viața muzicală și artistică a Atlantei.
A revenit pe teritoriul european în 2006, fiind angajat ca maestru de balet al Teatrului Național Sloven din Maribor (2006-2008) și Teatrul Național Croat „Ivan Zajic” din Rijeka (2008-2010). Apoi, după aproape trei decenii, Pavel Rotaru s-a reîntors în România, la Sibiu, unde în 2010 a fost angajat ca maestru de balet și coregraf al Teatrului de Balet, funcție pe care o va păstra până în 2013. A desfășurat același tip de activitate la Opera de Stat Ruse din Bulgaria (2016-2017), înainte de a deveni, în luna martie 2017, maestrul de balet al Operei Naționale Române Cluj-Napoca.
Pentru deosebita activitate artistică desfășurată pe teritoriul țării noastre, dar și în SUA, Pavel Rotaru a fost răsplătit cu premii și distincții importante. În 1964 a fost laureat al Competiției Naționale de Artă de la București. Anul 2001 i-a adus Premiul Național de excelență în artă, o Diplomă de onoare pentru rezultate deosebite în artă din partea președintelui Emil Constantinescu. Un an mai târziu, Ion Iliescu i-a conferit Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler. În Atlanta, Pavel Rotaru a fost nominalizat pentru titlul „Man of the Year / Omul anului 2006”, în timp ce primăria orașului i-au acordat distincții pentru contribuțiile extraordinare aduse în domeniul artei. Nu în ultimul rând, Majestatea sa Regina Anna a României și-a exprimat în scris, în 1997, aprecierea pentru contribuția maestrului Pavel Rotaru la sporirea fondurilor Fundației Principesa Margareta din cadrul programului de sprijinire a copiilor orfani.

RiCo: – Domnule Pavel Rotaru, sunteți în Cluj de un an. Ce considerați că lipsește acestui oraș?

Pavel Rotaru: – Orașului nu-i lipsește nimic, e un oraș foarte frumos. Îmi place Cluj-Napoca.

– De unde și de când aveți pasiunea pentru dans?

– De când eram mititel; când eram mic mi-a spus mama că eram pasionat de muzică și dansam. Legam elastice de cutii de chibrituri și mă prosteam și cântam la ele ca la un instrument muzical… Am intrat la școala de coregrafie la nouă ani… în același an m-au luat și la Operă, pe scena scenelor din România.

– Care a fost, dacă a fost, șocul cultural pe care l-ați avut când ați ajuns la Teatrul Kirov din St. Petersburg?

– Am mai fost înainte în Rusia. Am participat la niște competiții la Moscova… Am fost în străinătate din 1966, în Bulgaria la Varna, apoi la Moscova. Am ajuns la Leningrad în anii ’70. Noi am avut schimburi culturale cu St. Petersburg de mult. Magdalena Popa, Sergiu Ștefanschi și Grigore Vintilă au făcut şcoala la St. Petersburg, erau mai mari ca mine cu vreo patru ani. Aveau loc schimburi culturale și veneau la Opera din București ruși care predau, pe vremea aceea școala noastră era formată după cea din St. Petersburg. Există o diferență între școala de la Moscova și St. Petersburg, cea din St. Petersburg fiind mai tradițională. Cea de la Moscova este mai revoluționară, mai altfel. Șocul a fost că am văzut acolo… veleități. La vremea aceea era student acolo Mikhail Barișnikov, chiar ne întâlneam dimineața în autobuz, se plângea tot timpul că este persecutat pentru faptul că e prea mic de statură – în viziunile lor trebuia să fie înalt.

– Don Basilio din Don Quijote a fost primul rol al dumneavoastră ca prim balerin. Aveți un rol preferat?

– Basilio l-am adoptat chiar în școală, în clasa a zecea, pentru recitaluri. Un alt rol care îmi place enorm este Albert din Giselle, dar rolul care mi-a plăcut cel mai mult, pentru că mi-a dat voie să mă exprim cu temperamentul meu, a fost Otello… Deci vedeți cam ce gamă am, între romantism și tragedie.

– Ați lucrat în Franța și în Belgia. De ce ați ales să emigrați în SUA?

– Înainte să mă duc în America am fost angajat la Zagreb, în Croația, pentru doi ani și ceva și am cam făcut o revoluție acolo prin felul în care eram pedagog, dansator și coregraf iar unii au fost deranjați. Am zis, „lăsați-mă în pace” și am plecat. La teatrul din Zagreb eram foarte apreciat pentru tehnică… De Crăciun am fost chemat la poliție, unde mi s-a zis, „teatrul nu mai are nevoie de Dumvneavoastră” și mi s-a cerut pașaportul. Mi-au zis că trebuie să părăsesc țara în 48 de ore și am spus că nu pot să fac asta pentru că sunt aici de peste doi ani şi intenția mea este să continui colaborarea ani de zile. Au zis atunci că mă lasă să mai stau două săptămâni, să am timp să îmi adun lucrurile. M-am dus înapoi în teatru și m-am întâlnit întâmplător cu secretarul de partid din trupa de balet, care se ocupa și de administrație. I-am zis, „bine că te-am întâlnit, că trebuie să îmi faci lichidarea”… „Ce lichidare?”, a replicat el. „Faci pe nebunul că nu știi? Vin de la poliție, mi-au luat pașaportul.” Nu știa absolut nimeni de situația aceasta. S-a făcut o petiție semnată de tot teatrul ca eu să rămân. Am fost chemat din nou la poliție, unde am primit pașaportul înapoi, nu aveau ce să îmi facă. Am vorbit apoi cu un prieten de la teatru care îmi spusese cândva că dacă am nevoie, mă poate ajuta să ajung în America. M-am dus la ambasadă și mi-au dat viză… Ăsta a fost destinul.

– Ați fost studentul lui Oleg Danovsky și ați studiat metoda de dans Vaganova. Când ați început să predați baletul și care este metoda pe care o folosiți?

– Metoda mea se bazează pe Vaganova, dar s-a schimbat mult de atunci, de când am început. Am început la 25 de ani, când eram prim balerin la Operă, începusem să avansez și s-a întâmplat că maestrul Gelu Matei a făcut un infarct și a murit chiar în Operă. Am avut repetiție cu el până la trei după-masa. Seara era premiera cu Liliacul și trebuia să vin mai devreme. Pe la 18 când am ajuns la teatru, era lume multă adunată… Atunci am aflat că a murit Gelu Matei. El preda și făcea coregrafie şi a urmat o perioadă în care tot încercau și pe unul și pe altul să îl înlocuiască. Şi într-o zi m-am enervat și am zis: „predau eu astăzi!”. În clasă era Magdalena Popa și alte celebrități… Şi am predat, și le-a plăcut – și așa am început să avansez cu activitatea mea.

– Care este ponderea dintre baletul clasic și baletul contemporan în coregrafiile realizate de dumneavoastră?

– Baletul clasic îl relevă Giselle. Baletul contemporan… Nu știu dacă ați văzut Carmen, este bazat pe clasic, dar într-o altă exprimare a mișcărilor, mai liberă. Dansul clasic este precis și nu se poate schimba, în sensul că: „acesta este pasul, acesta trebuie să îl facem”. Prin brațe, prin expresia feței, se exprimă povestea pe scenă, dar pe baza dansului contemporan pot să adaug mai multă mișcare, mai multă libertate în mișcare…, nu știu cum să vă explic…

– Prin improvizație?

– Improvizație este și în dansul clasic, dar mai rigidă, mai strictă. Acesta, contemporană, este mult mai liberă, are o gamă mai largă, ceea ce îmi place mult.

– Din experiența dumneavoastră, care este durata medie de evoluție a unui balerin pe scenă?

– Eu m-am lăsat, m-am decis să mă las de dans la 37-38 de ani, dar asta a fost experiența mea. Sunt balerini, spre exemplu partenera mea din Zagreb, care au dansat până la 45-46 de ani. Depinde de construcția și mentalitatea fiecăruia, pregătirea psihică și așa mai departe.

– Unde ați fost și ce emoții ați avut când ați aflat de lovitura de stat din 1989?
– Eram în America, am fost șocat. Eram în SUA din 1982. Aveam afacerea mea, școala mea, începusem chiar compania de balet care mi-a purtat numele, cu care am venit la Festivalul „George Enescu” în 1990.

– Ce ați simțit când ați aflat de decesul Regelui Mihai?

– Mi-a părut foarte rău. Pe el nu l-am cunoscut, dar am cunoscut-o pe Anna. Majestatea sa a venit la Atlanta și mi-a cerut sprijinul să fac un spectacol pentru Fundația Prințesa Margareta, pentru copiii orfani. Am invitat-o pe scenă, a fost un moment foarte emoționant, mi-a vorbit despre ce intenți are cu copiii, cu Fundația.

– În Atlanta ați înființat şcoala de balet „Rotaru International Ballet School” și compania de balet „International Ballet Rotaru”. De ce ați închis aceste instituții după o activitate de invidiat de 20 de ani?

– Din cauza banilor, economia scăzuse. Erau din ce în ce mai puțini elevi serioși. Acolo costă să ții un elev, părinții trebuie să plătească și este extrem de scump, aşa că am închis porțile. Nu că nu puteam să o duc mai departe, dar nu mi-a plăcut ideea să fac numai business. Mi-a plăcut să creez valori și am avut dansatori în toată America: și la Boston Ballet, și în San Francisco, dar erau serioși. Dar cine venea la școala mea în ultima vreme avea bani, dar nu avea talent și nu lua treaba în serios. Şi atunci am zis că mai bine decât să mă prostesc așa, închid. M-am întors în Europa, la Maribor, în Slovenia.

– Sibiul s-a dezvoltat mult pe plan cultural după ce a fost Capitală culturală europeană în 2007. Cum v-ați decis să vă întoarceți în țară în 2010?

– Eram la sfârșitul contractului cu Rijeka (Croația) și m-au chemat la Zagreb în comisia pentru o competiție de balet. Acolo m-a căutat domnul Ovidiu Dragoman, director la Casa de Cultură din Sibiu, și m-a întrebat dacă sunt interesat să vin la Sibiu. Am fost invitat la un festival în aer liber, m-am dus acolo, am predat la o clasă și am dorit să-i ajut. Am luat-o așa, ca ajutor… Şi aici, la Cluj, la fel, încerc să îmbunătățesc lucrurile. Asta a fost de fapt viața mea, mi-a plăcut pedagogia foarte mult, cred că o am în sânge, îmi place să-i ghidez pe dansatori să pornească la drum. Eu mi-am încheiat cariera și nu mai am ambiții.

– Ce aveți în plan pentru stagiunea 2018-2019?

– Înainte de a mă angaja, am vorbit cu domnul Florin Estefan, directorul Operei Naționale Române din Cluj, și i-am propus Romeo și Julieta. A acceptat, însă din cauza bugetului s-a tot amânat punerea în scenă a acestui spectacol…

– După 50 de ani în lumea dansului, care este cea mai importantă lecție de viață pe care ați învățat-o?

– Nu este diferență între meserie, arta în speță: baletul, și viață. Sunt atât de multe similarități, este fantastic, și pe baza asta cream dansatori, dar nu toți devin prim balerini. De la cei care au fost sub îndrumarea mea și s-au reprofilat, am primit foarte, foarte multe scrisori de mulțumire pentru disciplina și educația pe care au primit-o. Au înțeles că de fapt ce le predam eu îi ajuta în viața lor, era un „bagaj” cu care s-au dus mai departe și au avut succes.

 

Interviu realizat de
RiCo

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg