Consiliul
Județean Cluj
Immanuel Kant – Încercare de a introduce în filosofie conceptul de mărimi negative (III)
TRADUCERI
3. Am observat deja că este greu de recunoscut uneori, dacă anumite negări ale naturii sunt simple lipsuri datorate absenței unui principiu, sau privațiilor rezultate din opoziția reală a două principii pozitive. Pentru aceasta aflăm deseori exemple în lumea materială. Părțile coerente ale fiecărui corp se împing unele contra altora cu veritabile forțe (de atracție), iar urmarea acestor eforturi ar însemna reducerea volumului, dacă tot la fel de veritabile activități nu le-ar rezista în același grad prin repulsia elementelor, care au ca efect principiul impenetrabilității. Repaos există aici, dar nu pentru că lipsesc forțe motrice, ci pentru că ele acționează unele împotriva altora. Greutățile rămân la fel la ambele extremități, chiar dacă sunt aduse la levier după legile echilibrului. Aplicarea acestui concept se poate extinde mult dincolo de limitele lumii materiale. Nici nu este necesar ca atunci când credem că sunt în mod spiritual inactive, ca suma cauzelor reale ale gândirii și dorinței să fie mai mică decât în starea în care, în câteva grade, această activitate se relevă conștiinței. Cereți omului celui mai instruit, în momentul în care el este inactiv și liniștit, să vă povestească ceva, și să lase să auzim ceva despre gândurile sale! El nu știe nimic, și îl găsim în această stare gol, fără reflecții determinate sau aprecieri. Dar dați-i numai o ocazie să audă propriile voastre judecăți, furnizați-i un pretext! Atunci știința sa se va manifesta într-o serie de activități, în așa fel dirijate că ele fac posibilă, și vouă, și lui conștiința acestor idei ale sale. Fără îndoială, s-ar fi putut deja descoperi în ea principiile reale ale acestor idei, dar, cum consecința în vederea conștiinței era zero, trebuia, cu atât mai mult, să-i fi fost puși la distanță. Astfel, arma de foc, pe care iscusința (Kunst) umană a inventat-o pentru a distruge, rămâne liniștită în arsenalul unui prinț în așteptarea unui viitor război, până când o scânteie perfidă o atinge, și în fulgerul ei pustiește toate locurile din jur. Resorturile, în mod continuu gata a se declanșa, erau reținute în ea printr-o putere de atracție și în așteptarea de a se elibera la prima scânteie. Există ceva măreț, și, după părerea mea, deplin just în gândirea Dlui Leibniz: Sufletul cuprinde, cu puterea sa de reprezentare, întregul Univers, dar numai o infinit de mică parte a acestor reprezentări este clară. În fapt, toate genurile de concepte trebuie să se sprijine pe activitatea internă a spiritului nostru, ca pe principiul lor. Anumite obiecte exterioare pot conține condiția sub care ele se prezintă într-un fel sau altul, dar nu și forța care realmente le produce. Facultatea de a gândi a sufletului trebuie în modul ei natural, să conțină toate principiile reale ale tuturor gândurilor sale, iar fenomenele de cunoaștere care apar și dispar, trebuie să fie atribuite, după toate aparențele, numai acordului sau opoziției întregii acestei activități. Aceste judecăți pot fi considerate ca niște explicitări (Erläuterungen) ale primei propoziții din numărul precedent.
În chestiuni de morală, zero nu este de considerat totdeauna ca o negare a lipsei, iar o consecință pozitivă de mai mare grandoare ca probă a unei mai intense activități, depuse în vederea acestei consecințe. Insuflați unui om zece grade dintr-o pasiune care, într-un anumit caz, se opune regulilor datoriei, de exemplu, avariția! Faceți-l să-și forțeze de douăsprezece grade dragostea de aproapele lui; ca urmare, el va fi binefăcător și întrajutător cu două grade. Imaginați-vă un alt om, avar de trei grade, și capabil de șapte grade de a acționa după principiile îndatoririi! Acțiunea lui față de altul va fi cu patru grade mai mare decât ar fi vrut el să fie util altuia. Este însă incontestabil că, în măsura în care pasiunea presupusă ar putea fi considerată ca naturală și involuntară, valoarea morală a acțiunii celui dintâi este superioară celei a celui de al doilea; deși, dacă s-ar vrea o estimare după forța vie, se va stabili care consecință a celor două grade este mai mică decât cea de patru grade. Este așadar omenește imposibil de a judeca sigur gradul intențiilor morale ale altuia după acțiunile sale; are dreptul de a face, și acesta și acela care vede mai profund ceea ce îi este cel mai intim în inimă.
4. Dacă cineva încearcă să aplice aceste concepte la cunoașterea fragilă pe care o au oamenii despre Divinitatea infinită, ce dificultăți nu vor asalta atunci cele mai mari eforturi ale noastre? Cum noi nu putem scoate decât din noi înșine fundamentele pentru aceste concepte, ne este neclar în cele mai multe cazuri, dacă ar trebui să transpunem această idee în mod direct, sau prin intermediul unei anumite analogii, la acest obiect inconcevabil. Simonides2 rămâne pentru totdeauna un înțelept, care, după multiple șovăieli și întârzieri, a dat prințului său răspunsul: Cu cât mai mult reflectez asupra lui Dumnezeu, cu atât mai puțin pot să-l întrezăresc, îmi scapă. Nu așa sună limbajul plebeului instruit. El nu știe, nu înțelege nimic, dar vorbește despre toate, și ceea ce spune, despre aceasta se prevalează el. În Ființa supremă nu pot avea loc nici un fel de principii ale privării sau ale unei opoziții reale. Căci întrucât în ea și prin ea este dat totul, atunci atotstăpânirea în existența ei proprie a tuturor determinărilor face imposibilă orice distrugere internă. De aceea sentimentul de neplăcere nu este un predicat care să convină Divinității. Omul nu dorește niciodată un obiect fără să deteste efectiv opusul său, adică nu numai vizatul voinței sale și nu numai opusul contradictoriu al dorinței, ci și opusul său real (aversiunea) este o consecință a unei neplăceri pozitive. Dorința unui stăpân de bine de a educa elevul său are ca opus pozitiv orice rezultat neconform cu această dorință, și care devine prin urmare o sursă a neplăcerii. Raporturile obiectelor la Voința divină sunt de o natură cu totul diferită. În Dumnezeu nici un lucru exterior nu este ca atare un principiu de plăcere sau neplăcere; căci el nu depinde nici în cea mai mică măsură de un altul, și această plăcere pură nu o are ființa fericită prin ea însăși, căci binele există în afara ei, ci, dimpotrivă, acest bine există pentru că eterna reprezentare a posibilității sale și plăcerea legată de aceasta constituie principiul dorinței împlinite. Dacă se consideră la acest stadiu reprezentarea concretă a naturii dorinței oricărei ființe create, se adeverește că voința necreatului are cu aceasta puțină asemănare; ceea ce pentru celelalte determinări nu este ceva neașteptat; ceea ce înseamnă că trebuie să fie o deosebire de calitate, dacă se compară lucrurile care nu sunt nimic prin ele înbsele și cele unice, prin care totul există.
Remarcă generală
Cum numărul filosofilor «profunzi», cum se consideră ei înșiși, crește în fiecare zi, și cum ei pătrund atât de profund în toate lucrurile, astfel că lor nu le mai rămâne nimic ascuns, care să nu se poată explica și înțelege, eu presupun deja că conceptul de mărime negativă și conceptul de opoziție reală, căruia i-am asigurat un fundament la începutul acestui studiu, lor le va părea fragil, iar conceptul de mărimi negative, care a fost construit pe acestea, nu suficient de fundamentat. Eu, cel care nu fac nici un secret din slăbiciunea vederilor mele, după care sesizez cel mai puțin ceea ce toți ceilalți cred a fi înțeles cu ușurință, mă flatez prin incapacitatea mea de a considera că am dreptate în privința faptului că aceste mari spirite, în înalta lor înțelepciune, ar putea umple lacunele, pe care în viziunea mea deficitară a trebuit să le las în afară.
Înțeleg foarte bine cum o consecință este pusă într-un principiu după regula identității, pentru că am găsit-o conținută aici prin analiza conceptelor. Astfel, necesitatea este un principiu al imutabilității, ansamblarea un principiu al divizibilității, infinitatea – un principiu al omnipotenței etc., și pot să apreciez clar această legătură a principiului și a consecinței, întrucât aceasta din urmă este realmente identică cu o parte a conceptului de principiu și, întrucât ea este deja cuprinsă în el, este pusă și aceasta după regula acordului. Cum însă ceva ar decurge din altceva, dar nu după regula identității, aceasta e ceva pe care eu nu aș putea să mi-l fac clar. Numesc prima specie a unui principiu, principiu logic, pentru că regula identității permite să considerăm ca logic raportul său la consecință; dar principiul de a doua specie, îl numesc principiu real, deoarece, deși această legătură aparține conceptelor mele adevărate, dar natura acesteia nu se lasă judecată în nici un fel.
În ce privește acest principiu real și raportul lui cu consecința, chestiunea mea se prezintă în această formă simplă; cum ar trebui să înțeleg eu, că, întrucât ceva există, există și altceva? O consecință logică este ca atare pusă numai întrucât ea este identică principiului. Omul poate să greșească; temeiul acestei posibilități se află în finitudinea naturii sale; că dacă eu descopăr prin analiză conceptul unui spirit finit, atunci văd că posibilitatea erorii se află în acesta, adică, ea este tot una cu ceea ce este conținut în conceptul de spirit finit. Numai Voința divină conține principiul real al existenței lumii. Voința divină este ceva; lume care există este cu totul altceva. Și totuși, una este pusă prin cealaltă. Starea în care eu aud numele Stagiritului, este ceva, prin care este pus altceva, anume gândul meu despre un filosof. Un corp A este în mișcare, un altul B, situat pe aceeași linie, este în repaos. Mișcarea lui A este ceva, cea a lui B este altceva, și totuși, prin unul este pus celălalt. Analizați acum, atât cât vă va plăcea, conceptul de Voință divină, și nu veți întâlni aici niciodată o lume existentă, ca și cum prin aceasta ar fi conținută aici ca pusă de dragul identității; și este la fel în celelalte cazuri. Nu mă mai plâng de cuvinte precum cauză și efect, forță și acțiune. Căci atunci când consider ceva drept o cauză a altceva sau că îi atribui conceptul unei forțe, am conceput deja în el raportul principiului real la consecință, și atunci este ușor de întrezărit poziția consecvenței după regula identității. De exemplu, prin Voința atotputernică a lui Dumnezeu se poate înțelege foarte clar existența lumii. Numai că aici puterea semnifică acel ceva în Dumnezeu prin care sunt pure alte lucruri. Dar acest cuvânt desemnează deja raportul unui principiu real la consecința, pe care eu aș încerca să mi-o explic de îndată. În mod incidental am remarcat că împărțirea Dlui Crusius3 între principiul ideal și cel real este în întregime deosebită de a mea. Căci al său principiu ideal este efectiv identic principiului cunoașterii, și de aici este ușor de întrezărit, că, din moment ce eu consider ceva ca pe un principiu, pot să desprind de aici consecința. De aceea, după propozițiile sale, vântul de seară este un principiu real al norilor de ploaie și totodată un principiu ideal, pentru că, pornind de aici, eu îmi permit să le recunosc dinainte. După conceptele noastre însă, principiul real nu este niciodată un principiu logic, și ploaia nu este pusă de vânt în virtutea regulii identității. Deosebirea introdusă de noi mai sus între opoziția logică și opoziția reală este paralelă cu cea pe care o recunoaștem acum între principiul logic și principiul real.
Principiul contradicției îmi permite să sesizez clar pe primul, și să concep cum, punând infinitatea lui Dumnezeu prin aceasta eu suprim predicatul mortalității, care o contrazice pe cea dintâi. Dar cum prin mișcarea unui corp se distruge mișcarea altui corp, fără ca acesta din urmă să fie în contradicție cu cel dintâi, aceasta este o cu totul altă chestiune. Dacă presupun impenetrabilitatea, care se află în opoziție reală cu a unei alte forțe, care caută să pătrundă în spațiul ocupat de un corp, eu pot deja să înțeleg destrucția mișcărilor; dar atunci am redus o opoziție reală la o alta. Să încercăm dar acum a explica în general și de a face inteligibilă opoziția reală: cum, prin faptul că ceva există, un altceva este el însuși distrus? Și dacă acum se poate spune ceva mai mult decât am spus mai înainte, adică de a ști că aceasta nu se petrece prin principiul contradicției. Am meditat asupra naturii cunoașterii noastre în vederea judecăților noastre despre principii și consecințe, și voi expune pe larg rezultatul acestor considerații. În fine, raportul unui principiu real la altceva care prin aceasta a fost pus sau distrus, nu se poate exprima nicicum printr-o judecată, ci numai printr-un concept, care, prin analiză, se poate aduce la un concept mai simplu, de principii reale, astfel încât în cele din urmă, toată cunoașterea noastră despre acest raport să se sfârșească în concepte simple și inanalizabile de principii reale, al căror raport la consecință nu se mai poate face nicicum clar. Până atunci, așteptăm că aceia al căror spirit îndrăzneț nu cunoaște nici un fel de bariere, să utilizeze metodele filosofiei lor atât de departe, pe cât ele vor putea să avanseze în cercetarea unei astfel de probleme.
(Traducere de Alexandru Boboc)
Note
1 Immanuel Kant, Versuch den Begriff der negativen Gröβen in die Weltweisheit einzuführen, in: KANTS-WERKE, Akademie-Textausgabe, II: Vorkritische Schriften, II (1757-1777), Berlin, 1968, p. 184-204.
2 Simonide de Céos (556-467 î. Chr.), poet grec (nota trad.).
3 Christian August Crusius (1715-1775), filosof german, opus școlii leibnizo-wolffiene, a respins teoria armoniei prestabilite și a susținut teza că nu toate efectele decurg ca necesitate din cauze date, a relevat totodată limitele aplicării metodei matematice la obiectele reale (nota trad.)