Galeria „Dana” din Iași, aniversând zilele acestea primul deceniu de viață artistică… Afară – ploaie, vânt și tunete; înăuntru – beznă, atmosferă încărcată, inspirând groază, ca într-un film de Hitchcock. Încă din prag, vizitatorii își strâng grijuliu umbrelele și înaintează pe un traseu prestabilit, flancați de pereții înnegriți cu premeditare, de tablouri compuse în tușe cernite și înscrisuri supradimensionate. Ambianță de… peșteră, ai spune, aidoma peșterii lui Platon, în care prizonierii, lipsiți de experiența alterității, iau umbrele proiectate în fața lor (simulacrele, așadar) drept unica realitate. Cum să te descurci în bezna galeriei? Ajutați de un mic accesoriu, oferit de organizatori. La intrare, privitorii primesc o lanternă cu care pornesc în căutarea „sensului” ascuns. În întuneric, bineînțeles. Folosind lumina pală a lanternelor, aceștia se deplasează precaut, ferindu-se de întâlniri intempestive sau de posibile obiecte contondente, pentru a focaliza din mers lucrările agățate pe simeze. Sarcasm? Ironie? Umor… negru, ca și scenografia de ansamblu?
Cu un titlu înșelător (Practici. Politici. Efecte), rezonând mai degrabă cu temele favorite ale artiștilor militanți de stânga, hrăniți din ghiveciul ideologic marxist, Dorin Baba izbutește încă o dată să surprindă. Statement-ul jutificativ anunță o discuție despre artă și tehnologie, pentru a ilustra cum aceasta din urmă ar fi contribuit la „falsificarea” constantă, adică la îndepărtarea de starea naturală. Care este miza propunerii? Să arate, oarecum redundant, că arta însăși a devenit… artificiu, intervenție contra-naturii. Genurile tradiționale (pictura, sculptura, grafica) pot fi mixate cu invenții tehnologice tot mai sofisticate, producând mutații în dispozitivul perceptiv al privitorului. Computerul a ajuns să fie integrat în bună măsură mediului pictural, creând un spațiu interactiv. Imaginea virtuală (realitatea sintetică) tinde să devină realitatea însăși – avertizează artistul. Realul sintetic estompează și dizolvă naturalul, adică lumea adevărată. De aici posibilitatea manipulării prin imagini sau prin imaginar. Grație tehnologiei, roboții sunt proiectați ca „modele” antropologice supreme, din constituția cărora programatorii evacuează și conștiința, și morala. Într-un ev al eficienței și productivității crescânde, artistul abandonează visarea, devenind unealtă, instrument, silit să lupte din greu pentru propria supraviețuire.
Nu știu dacă în expoziția de la „Dana” Dorin Baba a convins asupra nocivității tehnicii sau a caducității simulacrelor. Până și lectura critică a condiției artistului este o temă relativ banalizată în discursul plastic actual. Artistul însuși se află în plin paradox; deși stigmatizează tehnica, ajunge să se folosească de ea, atât în confecționarea lucrărilor (apar portrete în care personajele au ochii strălucitori ai becului electric), dar și în accesoriile necesare pentru a nu orbecăi în noapte. Ineditul proiectului trebuie căutat în altă parte. Artistul propune un alt mod de a accesa spațiul galeriei. Receptarea pasivă și contemplativă (de regulă, cea familiară, în care imaginea sau tabloul se oferă distant privitorului, iar acesta o receptează facil, fără efort) este substituită de receptarea ca experiență nemijlocită. Percepția operei de artă capătă astfel intensitatea unei căutări care ne îmbogățește ontologic; este „voiaj” vizual, călătorie edificantă, descoperitoare de sensuri și semnificații. Plimbarea „de plăcere” prin galeriile artei oferă ochiului doar satisfacții superficiale. Pasionatul însă „ia urma” lucrărilor, tatonează mesajul, bâjbâie cu premeditare în beznă, căutând să-l „surprindă”, să-l aducă spre lumina înțelegerii. Adevărata experiență perceptivă este, deopotrivă, perseverență, înaintare ezitantă, urcuș inițiatic, efort compensat doar la final. „Cunoscătorul” va ști să discearnă falsul de adevăr, simulacrele de realitate. Anticul „mit al peșterii” este astfel resemnificat și îmbărăcat în haine postmoderne.
Inventiv și imprevizibil, Dorin Baba dovedește o dată în plus că resursele imaginației sunt inepuizabile, că reflexele și inerțiile artistice pot fi bulversate prin formule curajoase și inteligente. Fără doar și poate, există zone de indeterminare în economia oricărui proiect. În cazul de față, surprinde o anume asimetrie între intenții și realizare, în sensul că aceasta din urmă, augmentată cu mulțimea interpretărilor posibile, pare să fi depășit cu mult așteptările. Morala întâmplării de la „Dana”? Cine nu are experiența întunericului nu va prețui cum se cuvine valoarea luminii. Poate de aceea, Dorin Baba ne-a lăsat – pentru o seară, cel puțin – în beznă. Dar, cu siguranță, a meritat.