Teodor Vidam îmbină, în cărţile sale, poezia şi reflecţia moral-filosofică. Volumele sale de poeme (Un fel de a fi, Popas în grădina iubirii, Peninsula uitării, Ceasul care bate peste vreme) recompun, în expresie eliptică şi în tonalitate elegiacă, un traseu existenţial particular, dar şi o sumă de sugestii etice pe care autorul le sublimează în vers, încorporându-le în efigia metaforelor şi simbolurilor. Cu o conştiinţă de sine limpede, poetul îşi descifrează propria condiţie, propriul demers liric, definind poezia ca pe o „încercare de a recupera momentele irepetabile din ceea ce este provizoriu sau mai degrabă din ceea ce este esenţial”. Sensul unei astfel de poezii se transformă, oarecum, în exerciţiu ritualic, în oficiere solemnă a unei taine, sau într-o iniţiere hierofanică în misterele lumii. Percepţia realităţii îşi asumă un orizont mai larg, marcat de semnificaţii filosofice, prin care autorul ridică, în „mântuitul azur” al poeziei faptul banal, lucrul în aparenţă nesemnificativ. Poemele lui Teodor Vidam circumscriu, în dinamica lor integratoare, efortul omului spre desăvârşire de sine, prin explorarea unei geografii cvasimitice, prin tălmăcirea vocilor sale interioare sau prin restaurarea rădăcinilor arhetipale ale fiinţei: teritoriul de mit, vrajă şi taină al obârşiilor. Exploatând sensuri şi sonuri ale unui filon blagian, versurile lui Teodor Vidam îşi asumă însă şi resorturile unei afectivităţi marcate de ispita rememorării, a evocării nostalgice; evocarea şi invocarea sunt cele două componente ale lirismului care îşi dispută întâietatea în generarea efectelor poetice. Austeritatea frazei poetice se conjugă cu solemnitatea oraculară ori cu ţinuta alegorică, precum în Povestea unui prinţ stingher: “Pesemne ceru-ntreg se frânge/ În clipa-n care ne sfârşim/ Uitarea-nstrăinată ninge/ Şi noi ne ducem… nu murim.// Pesemne pinul ne aşteaptă/ Ne arde blând la căpătâi/ Când noi urcăm treaptă cu treaptă/ Spre ceea ce a fost întâi”. Copilăria, dimensiune edenică a iluziei şi mitului, spaţiu al unei realităţi cu contururi fragile, tremurătoare, e evocată în versuri învestite cu reflexe de mister şi de solemnitate latentă, elegiacă: „O uliţă mijeşte din somn şi din uitare/ Îmi văd părinţii singuri cum se topesc în zare/ Tata citeşte cartea naturii fără rost/ Mama se-ntreabă dacă vreodată el a fost.// Şi uliţa coboară spre Mureş lin, în pantă,/ Aşa cum vezi abisul prin licărul de fantă,/ Iar iarba amintirii pluteşte peste râu./ Noi rătăceam ca macii prin holdele de grâu” (O uliţă mijeşte). Pentru Teodor Vidam poezia e rezultatul unei percepţii a realului din perspectivă filosofică. A căuta în nesemnificativ, în aparent şi banal anvergura universalului, deschiderea spre absolut – constituie o ambiţie şi o probă totodată, pentru actul poetic în sine, pentru creaţie, o ambiţie pe care poetul şi-o asumă cu dramatism al expresiei şi gândului.
Cărţile de filozofie ale lui Teodor Vidam sunt consacrate, cu consecvenţă, eticii (Introducere în filosofia moralei, 1994, Moralitate şi comunicare, 1995, Teoria culturii morale, 1996, Incursiuni şi prefigurări în filosofia moralei, 1997, Moralitatea ca fenomenologie a tipurilor de morală, 2000, Tematizări ale gândirii etice actuale, 2001, Orizonturi şi mize ale gândirii etice contemporane, 2009, Repere esenţiale ale gândirii etice europene, 2012, Filosofia moralei încotro?, 2014, Teritoriul moralităţii, 2014).
În cartea sa Revirimentul eticii în gândirea filosofică românească (2016), Teodor Vidam resituează reflecţia morală într-o traiectorie diacronică, conceptele filosofice fiind expuse într-un edificiu hermeneutic în care sunt subliniate şi ilustrate rădăcinile româneşti ale filosofiei moralei, dar şi principalele trasee ale originalităţii filosofiei de la noi, în raport cu gândirea europeană. Interpretări aplicate sunt consacrate unor filosofi importanţi (Max Scheler, N. Hartmann, D. D. Roşca, Anton Dumitriu), relevându-se, totodată relaţiile ideatice dintre sentimentul iubirii şi sensurile sacrului, dar şi specificitatea valorilor etice, prin recursul la semnificaţiile existenţei tragice (D. D. Roşca), la tematizările lui homo universalis (Anton Dumitriu) sau la virtuţile morale interpretate în eseurile sale de Petru Creţia („analiza permanenţei luminilor din «catedrala luminii» ne dezvăluie clipele şi momentele unice care l-au marcat şi l-au făcut să aibă trăiri care l-au dus la ekstasis, care l-au păstrat în turnura fiinţărilor umane autentice şi relevante”).
Spaţiul eticii este circumscris din perspectiva unei relaţii cu desen lămuritor, în care conduita umană e determinată de „structura triontică” a fiinţei: „Noi am stabilit într-o manieră certă premisa că analiza comportamentului uman nu se poate porni dacă nu are în vedere structura triontică a fiinţei umane (corp, suflet, spirit) ale cărei interferenţe şi suprapuneri parţiale pot fi în acelaşi timp convergente şi divergente”. Raporturile dintre individ şi contextul social exprimate de gândirea scheleriană sunt coerent puse în scenă de autor: „Scheler accede la ideea că nucleul fiecărei etici rezidă în ierarhizarea valorilor în ce priveşte organizarea şi funcţionarea raporturilor dintre «eu» şi «altul», dintre individ şi societate, dintre varietatea şi diversitatea comunităţilor umane”. Teodor Vidam consacră analize pertinente „omului de omenie”, perceput ca reper ideal al civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti, în jurul căruia se coagulează un sistem axiologic şi praxiologic coerent. Examinarea ethosului românesc are ca punct de plecare o definiţie a ethosului în sens larg: „Ethosul unei culturi cuprinde zăcămintele şi simţămintele adânci, irigările şi vasele comunicante din subsolul acestora. […] Ethosul provine din sentimente profunde precum sentimentul valorii şi cel al iubirii”. În acest sens, „Ethosul românesc nu poate fi conceput în afara victoriei repurtate de monoteismul iudeo-creştin asupra religiilor şi metafizicii antice”. În concepţia lui Teodor Vidam, revirimentul eticii în gândirea filosofică românească are ca sursă paradigmatică „omul de omenie”, ce poate să suporte crizele morale prin „întoarcerea la zăcăminte pitite în arhetipuri, zăcăminte ale însufleţirii şi simţirii proaspete a psihismului uman”, pentru că e necesar „să acţionăm potenţele libertăţii creatoare, libertate ce ne poate debloca din procesul degradării şi decăderii umane”, cu scopul de a a reuşi „să trans­cendem fragmentarismul vremelnic şi răvăşitor al timpului nostru”.
O carte consistentă este Eseuri etice (2018). Primul capitol din carte, Profanul şi sacrul expune o diferenţiere netă între cele două concepte („profanul este lumea în care trăim şi ne afirmăm, pe când sacrul este un izvor inepuizabil, care creează, menţine şi reînnoieşte profanul”). Începutul cărţii este şi un prilej, pentru autor, de a exprima temeri, avertismente şi accente etice tari asupra civilizaţiei umane actuale, marcată de primejdia anihilării identitare, de nihilism şi de surparea demnităţii ca model al umanităţii: „Ne cutremurăm de teamă din pricina pasivismului generalizat, care pare să fi frânt orice fărâmă de omenie şi demnitate umană. Chiar dacă înţelegem, nu putem aproba starea de lehamite (acedie), ce a cuprins toate straturile şi nivelurile societăţii româneşti. Acum, când primejdiile anihilării noastre ca identitate naţională, la mai bine de un secol de la Marea Unire, s-au înmulţit, trezirea, deşteptarea şi conştientizarea acestora reprezintă antidotul cel mai potrivit. Însă, dacă e nevoie de o asemenea ripostare, antidotul cel mai puternic îl constituie activismul, îndelunga cumpănire asupra alternativelor implicate de limbajul faptelor.” Capitolul Repere necesare pentru o conduită etică rezonabilă e consacrat unor diferenţieri şi distincţii între moralitate, morală şi etică, clarificându-se unele ambiguităţi semantice şi filosofice. Diferenţa dintre etică şi morală e subliniată cu tact şi luciditate: „Comparativ cu morala (de la cuvântul latin mos, mores = moravuri), etica este o cercetare sistematică de ordin secund, dar nu secundar, asupra judecăţilor de existenţă şi valoare, asupra intricaţiei lor în ce priveşte conduita umană. În cultura elenă, termenul de etică provine de la termenul «ethos», care circumscrie simţămintele adânci şi profunde ale unui popor. De aici suprapunerea nefericită între cei doi termini, morală şi etică.”
Reflecţiile morale ale lui Teodor Vidam au, nu puţine dintre ele, o detentă afectivă aparte, determinată de accentele şi irizările prezentului, cu timbrul său amar şi acut: “O guvernate democratică trebuie să evite orice derapare între extrema dreaptă sau stângă, orice surogate ideologice, care duc la fanatism religios sau politic, la intoleranţă şi terorism. Revine în parte intelectualilor creştini să coopereze cu necredincioşii, să găsească valori în comun cu celelalte religii, să cultive toleranţă între limite rezonabile”.
Sceptic şi tonic, reflexiv şi atent la detaliu, Teodor Vidam e înclinat spre expresia cu alură şi deschidere lirică, dar şi spre dezbaterea morală din care se compune, de fapt, fibra identitară a fiinţei umane.