Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Inachis Io nu respiră, dar se salvează

Inachis Io nu respiră,  dar se salvează

Motto: „Suntem mereu o călătorie deschisă, una din care oricine poate ieși. Și oricine poate intra. Oricând. Pentru că noi mișcăm locul, iar locul ne trimite mai departe sau ne reține.

Acest citat este unul dintre multele exemple pe care le-aș putea folosi din romanul Claudiei Albu, Inachis Io nu știe să respire, apărut la Editura Eikon, în 2017, pentru a face legătura cu interviul pe care l-am realizat împreună cu autoarea, interviu sociologic publicat în numărul precedent al Tribunei. Și nu pot să nu mă raportez la interviu în compunerea acestui text analitic, pentru că discuția mea cu Claudia Albu a început datorită romanul ei, pe care l-am citit fără să știu nimic despre autoare, iar interviul s-a conturat și a curs extrem de firesc tocmai datorită faptului că eu citisem inițial cartea. Așadar un cerc închis, o experiență completă, spun eu acum. Din care ambele texte au avut de câștigat: interviul și această recenzie, inseparabile pentru mine.
Răsfoind volumul, pentru a alege citatele potrivite argumentației mele, am dat peste rândurile folosite acum ca motto. Imediat mi-am amintit de răspunsul prozatoarei la una dintre întrebările interviului, a cărui temă coincide cu cea a romanului, respectiv condiția femeii (românce) aflată în exil. O întrebam: Unde este, acum, acasă pentru dumneavoastră? Iar răspunsul a venit simplu, firesc, chiar sec aș spune, extrem de eliberat de orice încărcătură emoțională: Peste tot. Acasă sunt oriunde. Și dacă în completare adaug o altă afirmație a autoarei, tulburătoare și aceasta, când, întrebată fiind ce i-a lipsit din țară, în toată perioada petrecută departe de ea, a spus, dureros, ca o tăietură de pumnal: Nimic. Nu mi-a lipsit nimic, cu excepția câtorva oameni. – cred că am conturat deja planul analizei mele, unghiul din care intenționez să privesc acest roman.
În primul rând, titlul este unul neobișnuit. Inachis Io nu știe să respire – un nume straniu, aparent inexplicabil, mai ales dacă citești subtitlul: Un roman al exilului. Abia la final înțelegi metafora, pentru că e clar că avem o metaforă aici, și asta nu neapărat pentru că autoarea face, în sfârșit, referirea într-un paragraf. Fragmentul e oricum insuficient pentru lămurirea cititorului, care e lăsat să gândească, să caute legături, să-și formuleze propriile variante. Inachis Io este o specie de fluture cu o largă răspândire în Europa, cunoscut și sub numele de fluturele ochi de păun, datorită desenelor sub formă de ochi pe care le are în colțurile aripilor. Ceea ce este însă foarte interesant la acest fluture, aparținând unei specii cunoscute pentru efemeritatea exemplarelor ei, mulți fluturi nu trăiesc mai mult de o zi în acest spectaculos stadiu al evoluției lor, este faptul că el are capacitatea să reziste, să treacă iarna, adăpostindu-se în cotloane întunecate, intrând într-o hibernare totală, uitând să trăiască, să respire, iată, dar fiind capabil să-și revină primăvara, să-și continue existența. Așa se explică faptul că primăvara devreme apar uneori fluturi cu aripile rupte care se încălzesc la soare, și care au reușit incredibila performanță de a se salva din iarnă. Dacă la informația aceasta adăugăm trimiterea pe care autoarea o face în finalul romanului, avem, cred eu, explicația alegerii titlului. O frumoasă metaforă pentru tenacitatea de care dau dovadă toate modelele feminine care au stat la baza personajului principal Astrid din roman, un subiect multiplu, în opinia mea, în care se adună mai multe tipologii, pentru a contura cât mai amplu paleta profesiilor și serviciilor în care activează femeile românce (dar nu numai) plecate să muncească în străinătate. „Un lucru mă apăsa. Să știu câte Inachis Io las în urmă, pe acele pământuri mediterane. Un roi feminin? Deghizate în sleita îngrijitoare de bătrâni, în zâmbăreața barmaniță, în istovita care deretică prin hoteluri, în risipitoarea propriei tinereți, pe-o margine de caldarâm, toate la un loc, femei cu visul de a-și întâlni Sinea, cu care să îmbogățească mai apoi Sinele, un sine pentru ele. Sau nu.” (p.424) Mai mult, Astrid este un personaj fără istorie personală, nu știm nimic despre trecutul său, prea puține detalii despre locul de unde vine, despre familie, sau alți apropiați lăsați în urmă. Practic ea este deja, în momentul existenței în care o surprinde acțiunea romanului, o dezrădăcinată, fără prea multe regrete pentru ce a fost, preocupată nu atât să se integreze în noua societate, cât să-și trăiască viața cu bărbatul de care se îndrăgostește acolo, în țara care i-a devenit casă.
Firul călăuzitor așadar, de importanță majoră în închegarea oricărui roman, care leagă toate aceste întâmplări, este o poveste de dragoste. De fapt romanul e construit pe acest schelet, ulterior „carnea” care s-a adăugat, respectiv experiențele exilului, căpătând un ascendent asupra poveștii de bază. Tommaso, sau Tomi cum îi spune Astrid, este întruchiparea italianului care a venit și în România după 1989, a bărbatului cu aer exotic, atractiv pentru tinerele românce, dar cu nevastă și copii acasă, în peninsulă. Doar că aici Tomi lucrează în același loc cu Astrid, dar evident, italian fiind, nu pentru același salariu. Plasa de minciuni în care o învăluie pe tânăra venită din România, pentru a câștiga mai mulți bani decât putea să obțină muncind acasă, în țară, dar, mai ales, pentru a-și câștiga o libertate mult visată, se mărește de la o zi la alta, acesta reușind o vreme, lungă vreme, să-și amăgească iubita, să o determine să aștepte, în zadar, o viață împreună. Promisiune neonorată, desigur, tânăra, contrar aspirațiilor sale, supunându-se de bună voie, în mijlocul unei societăți deschise, libere, unui sclavagism sentimental asumat. Așteptându-l pe Tomi, mereu așteptându-l pe Tomi, acest Godot al zilelor noastre, se scurge viața lui Astrid, trecând prin slujbe, clandestine de cele mai multe ori, istovitoare, suportând rasismul și uneori chiar disprețul unei societăți conservatoare, care privește cu superioritate și prejudecăți multiple spre estul Europei, de unde vine forța de muncă din ce în ce mai de negăsit în Italia. Și sunt cuprinzătoare experiențele, cât să acopere majoritatea slujbelor în care se epuizează muncind non stop femeile care și-au lăsat acasă copiii, soții, părinții, familiile care și-au pus în ele speranța unei vieți mai bune: lucrătoare în hoteluri, îngrijitoare de bătrâni, barmane, ospătare, animatoare în restaurante, bone, etc. De aceea spun că Astrid este un subiect multiplu, pentru că dincolo de amprenta autobiografică, la care recurge orice scriitor de altfel, și e firesc să fie așa, autoarea acestui volum, încercând să cuprindă cât mai multe povești ale exilului, aduce un omagiu acestor femei care se sacrifică, depersonalizându-se, anulându-și feminitatea, pentru a asigura un plus de bunăstare familiilor de acasă.
Salvarea lui Astrid vine însă dinspre singura posibilitate prin care o ființă umană, capabilă de trăiri spirituale, se poate salva: cultura. Fie că citește mereu din cărțile purtate peste tot în bagajul său, fie că inventează ea însăși povești în care spiritul să evadeze atunci când trupul este epuizat de muncă, fie că desenează, talent la care nu renunță nici în cele mai grele momente, eroina acestui roman va găsi mereu prin actul cultural puterea de merge mai departe, indiferent de piedicile ivite în cale. Iar dacă, fie doar și într-o mică măsură, Astrid este un alter ego al autoarei, la toate acestea se adaugă talentul poetic, pentru că multe din frazele acestui roman sunt versuri, sau chiar poeme întregi. Citez câteva dintre ele: „Zăpada cocoșa vârfurile brazilor, ce rămâneau oricum maiestuoși. Păreau călugări, ce se închină într-o biserică crescută direct în inima lui Dumnezeu.” (p.53); „(…) nu vedea că ceilalți își cususeră peste ochi o năframă de egoism”; „Cerul se zăvorâse în spatele unor nori, ce se umflau în straturi, ca și cum pene nesfârșite de turturele se împreunaseră ca să-și țină de cald.”(p.58); (…) pe fața femeii se schițase un surâs, ce părea o sabie ruptă.” (p.68); „Afară lumina se lărgea, împingându-se în toate colțurile ca uleiul diluat.”(p.87); „Marea mirosea din depărtare ca o piele bătucită, ca un înveliș neaerisit.”(p.119, imagine din Veneția!); „Singura lumină venea de la lună, nemurdărind în nici un fel acel întuneric curat.”(p.129), etc. De remarcat faptul că autoarea, deși eroina sa ajunge prin cele mai vizitate locuri ale Italiei, de pildă Veneția, sau Domul din Milano, nu transformă romanul, în acele pasaje, într-un ghid turistic sau într-un jurnal de călătorie. Frumusețea clădirilor, a arhitecturilor, a obiectelor de artă văzute de personajul principal feminin este filtrată și redată prin trăirile acestuia, de altfel Astrid, în toată perioada petrecută în Italia, călătorește mai mult în sine însăși, decât în lumea de afară. Călătorii din care rămâne cu gustul amar al deziluzionării, al vălului ridicat de pe ochi, dar și al maturizării și al conștientizării unor adevăruri care, chiar dacă dor, trebuie aflate și recunoscute: „Ceea ce-mi dăruise Tomi, în șirul anilor dedicați lui, fu acest stigmat al dezonoarei: clandestină! Românca (țigancă, în unele cazuri) cea însemnată pe corp cu fierul roșu ca pe o bestie speriată, care nu știe încotro să fugă. Una din Est, de pe undeva, dintr-un colț sărăcit de comunism. Dubla mea ilegalitate: în social și în privat, ce mă ținea într-o cămașă de forță, în care aș fi putut să mă zbat, să dau din brațe și picioare, să-mi smulg bucăți din plete, să-mi înfig degetele în ochii celor care voiau să mă lege strâns.” Tomi, în opinia mea, este văzut, peste tot în carte, din postura de post-iubire, cu ochii femeii care a trăit povestea și a aflat adevărata față a bărbatului în care a crezut și a fost înșelată. Și astfel se împletesc, consider eu, două planuri ale narațiunii, cel din perioada iubirii și cel din urma ei. Că doar printr-o vedere retrospectivă îmi pot explica portrete ale bărbatului iubit, făcute de femeia îndrăgostită, de genul:„Mi-am luat privirea de la el, dar mi se contura din ce în ce mai clar faptul că-n el se încrucișează două lumi: una, în care Omul încearcă să fugă de maimuța, care zburdă prin el; alta, în care același Om își sondează văile, ca să se cunoască.”(p.228), sau: „I-am dăruit de-acasă, o trăistuță folclorică, foarte roșie, brodată cu alb, ca cea în care-mi purtasem, demult, sandvișul la grădiniță. Nu zise nici da, nici ba. Nu-i plăcu. Practic, pusesem cravată, la gâtul porcului.”(p.153)
Experiența exilului, împletită cu cea sentimentală, trăită de asemenea pe meleaguri străine, și tocmai de aceea mai traumatizantă, o maturizează pe tânăra femeie, care, eliberată de vălul iluziilor, al speranțelor ce depășesc posibilitatea realului, concluzionează rațional, înțelept, într-o singură frază, esența nu doar a romanului de față, cât, mai ales, a tuturor poveștilor de acest fel, cu visători care au migrat, și încă o mai fac, spre un ipotetic tărâm al dorințelor împlinite: „Am fost în dulcea Italie amară și am găsit vise înjumătățite, arse de aburii fierbinți ai crudei iluzii.”
Inachis Io nu știe să respire este un roman care ne readuce în atenție un capitol nou, dar care devine tot mai vizibil, al literaturii românești contemporane. Cărțile scrise de românii exilați se impun tot mai mult printre producțiile literare de astăzi. Iar romanul Claudiei Albu, prin universul pe care-l zugrăvește, prin autenticitatea întâmplărilor și a realităților sociale, prin multitudinea de tipologii, personaje secundare prin care este redată o lume puțin cunoscută, încă, la noi, societatea italiană pe toate palierele existenței sale, este printre cele mai reprezentative exemple. Și nu, nu consider că avem de-a face cu o literatură a momentului. Etapa post-comunism, cu toate experiențele și experimentele ei, definește o perioadă istorică din care trebuie să rămână mărturii. Avem, în acest caz, un roman social, un roman de dragoste, un roman psihologic, dar și o filă de istorie contemporană, cât se poate de autentică și de bine scrisă.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg