Consiliul
Județean Cluj
Închinare limbii materne (Nicolae Dabija)
În bătălia pentru impunerea limbii române ca limbă națională în Republica Moldova și a scrierii cu alfabetul latin, rolul lui Nicolae Dabija (și al revistei pe care o conduce, Literatură și Artă) a fost unul dintre cel mai importante. Publicistica sa, poezia deopotrivă, s-au lansat în spațiul public stârnind atitudini ca adevărate manifeste politice: „Copile,-ți las drept moștenire/ această limbă fără moarte/ și plină de dumnezeire –/ să-i duci lumina mai departe.// Tu limba ta s-o îndrăgești –/ găseasc-o unii cionturoasă –/ pe mama ta cum o iubești/ nu de atâta că-i frumoasă.// De-atât că ce e maică-i sfânt:/ ea ți-a dat viață și temei,/ că e doar una pe pământ,/ că e a ta, că ești al ei” (Prefață la Mateevici). Generația șaizecistă basarabeană a impus numeroase personalități scriitoricești care au devenit în timp emblematice pentru istoria națională contemporană, tocmai datorită atitudinii lor ferme, tranșante în această privință. Nicolae Dabija își desăvârșește poezia în tradiția creației unor Alexie Mateevici și Grigore Vieru, cultivând un patriotism de substanță, profund, pe coordonata căruia se așează atât temperamentul său elegiac, romantic, dar și tonul satiric, subversiv, mascat în parabole și fabule cu iz popular (mai cu seamă înainte de 1989); o lirică în turnură clasică, melodioasă, plină de cantabilitate și melancolie, dar mereu cu atitudine civică marcată. O amplă culegere de poezii, editată sub genericul Reparatorul de vise (Editura Cartier, Chișinău, Republica Modova, 2017, Colecția Cartier popular), are capacitatea de a ilustra deplin, în toate dimensiunile sale, o operă poetică ce s-a concretizat, de-a lungul anilor, în peste zece volume, de la Ochiul al treilea (1975), reprezentând debutul editorial, până la Psalmi de dragoste (2014), cu o încărcătură emoțională marcată, cuvântul mlădiindu-se, după cum remarca Ion Deaconescu, „de la rugăciune la grenadă”: „Și iată că se-ntâmplă o minune:/ niște cuvinte pot să ne adune –/ pe-acei de-aici, pe-acei plecați în lume –/ ca să ne dea la toți un singur nume:// o țară spune-această rugăciune…” (Rugăciunea). Apoi se rostește, în manieră eminesciană, iluminând puntea reală de trăinicie, a nemului românesc, din Basarabia spre Transilvania istorică: „Basarabia furată,/ Basarabia trădată,/ sora ta înstrăinată/ te salută: Bun găsit! […] Din Hotin pân’la Chilia,/ din Soroca și Orhei –/ grâului ce-mbracă glia,/ și pădurilor de tei,/ și luceferenanțe istorice și cu parfumuri exotice. Mai cu seamă tragedia națională, a deportărilor din perioada sovietică, își află în lirica sa rezonanțe febrile: „În Taimir, cu-o sanie cu reni –/ acolo pân’ și vara viscolește –/ dat-am de un sat de moldoveni/ ce uitaseră – săracii! – românește […] și mi se jurau că-s moldoveni,/ doar că – nu pot să vorbească românește […] Și-un coșmar visez – de-atunci – prin vremi,/ mă trezesc și-mi zic: doamne ferește/ de-o Moldovă doar din moldoveni/ ce-au uitat, cu toții, românește” (Coșmar). Ingenioase sunt tălmăcirile în actualitate ale unor mituri naționale precum și comentariile pe teme date, cum se spune, având în vedere personalități ori locuri emblematice pentru istoria și simțirea națională: „Chiar acum când ninge pe Moldova/ veste ne-a sosit din Cernăuți/ că de-acolo Eminescu-tânăr/ a pornit spre Chișinău, desculț.// Cu desaga plină de poeme/ să se-adeverească a pornit –/ dacă mai suntem la locul nostru/ și să vadă dacă n-am murit.// Să-i ieșim, pe viscol, înainte/ care cu o carte sau o floare:/ pașii în omăt să i-i culegem/ și să-i cerem în genunchi iertare” (Întoarcerea lui Eminescu).
Anecdoticul se asociază, de regulă, cu modul satiric, pamfletar de a poetiza; scrisul însuși fiind adesea obiect al ironiei mucalite („Stimate director general/ de la uzina de produs poeme,/ scuzați că Vă răpesc din vreme,/ eu, al D-voastră ziler, cu umilință/ aș vrea să vă aduc la cunoștință:/ nu e de vină poezia/ că pe planetă s-a scumpit hârtia,/ și nici poeții nu-s de vină/ dacă cerneala-i mai puțină” etc. – Memoriu). Dincolo de aceasta, vibrația sentimentală este una din dominantele liricii lui Nicolae Dabija. Poezia de dragoste se rostește cu o anume delicatețe ingenuă, ca într-o frumoasă reverență romantică: „Zarea se-nnorează, cad de sus omături./ Dor îmi e de tine, chiar când ești alături.// Frunza se destramă. Ceruri cad pe ape./ Dor îmi e de tine, chiar când ești aproape.// Iar afară plouă, ceruri viscolesc –/ să nu mă mai satur să te tot privesc.// Draga mea, iubito, floare-ngândurată –/ a mea totdeauna, și-a mea niciodată.// Oare și atuncea, după ce-o să mor,/ tot așa de tine o să-mi fie dor?” (De dragoste). Halouri eseniene se regăsesc în asemenea descântece, nu de puține ori versul aducând parfumuri de veritabile romanțe („Lăsați salcâmul să-nflorească!/ Sub el, grăbit, n-aplaudați/ când floarea șade să se nască –/ căci s-ar putea s-o speriați!/ Lăsați salcâmul să-nflorească! /…/ Lăsați să-și ningă floarea-n stele/ și crengile să-și vâlvorească,/ nu trageți mugurii din ele,/ nu-l ghintuiți cu scoabe grele –/ lăsați salcâmul să-nflorească!” – Lăsați salcâmul).
Mitologia creștină se regăsește într-o poezie profund religioasă, ce rezonează grav într-o actualitate existențială de smerenie asumată divinului sacrificiu, pe care poetul o evocă ritualic: „Iisus coboară de pe cruce/ și se ascunde printre noi.// Se mută pomii în văzduh./ Devine lacrima privire./ Se umplu pietrele de duh/ și, iată-le, prind să respire.// Cel înviat e printre noi,/ dacă aud cum, blând, tresare/ sub pași sămânța de trifoi/ și încolțește în cărare.// Cum raza Stelei din înalt/ vestind se-aude mai departe:/ – Iisus cel Sfânt a înviat!/ Iar cine-nvie n-are moarte!” (Când Steaua…).
Creația poetică a lui Nicolae Dabija s-a clasicizat astfel în arealul literar basarabean, adăugând deopotrivă acorduri inedite, de simțire națională, în rostirea românească de pretutindeni.