Împătimit cercetător al literaturii fantastice, autohtone și universale, Gheorghe Glodeanu a publicat de-a lungul anilor numeroase studii reunite apoi în volume de sinteză asupra fenomenului, începând cu impozanta monografie Fantasticul în opera lui Mircea Eliade (1993). Au urmat, între altele, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană (2006); Între real și imaginar. Incursiuni în proza fantastică franceză din secolul al XIX-lea (2020); Incursiuni în imaginarul ezoteric (2022); Istoria prozei fantastice românești (2023) și acum Fascinația lumilor ficționale. Studii de literatură română și universală (Editura Neuma, Apahida, 2024). Sunt ample incursiuni analitice, cu extrem de interesante demersuri comparatiste, menite a ilustra viabilitatea și strălucirea celeilalte fațete – un revers al medaliei – literaturii realiste din totdeauna, ambele aceste coordonate ale creației mergând în paralel încă de la începuturile existenței operelor epice culte (folclorice, nu mai puțin).
Din capul locului trebuie făcută distincția între literatura fantastică propriu-zisă și cea științifico-fantastică, care a dobândit o dezvoltare deosebită mai ales datorită marilor cuceriri științifice ale lumii contemporane, și literatura genului fantasy, cu gradul său aparte de divertisment. De altfel, exegetul însuși, în introducerea la volum (Pledoarie pentru imaginar), punctează specificul acesteia: „Proza fantastică – spune Gheorghe Glodeanu – are meritul de a demonstra că realul este banal doar în aparență și că adevăratele semnificații sunt adesea camuflate în spatele aparențelor (…) Mizând pe dimensiunea ezoterică a lucrurilor, literatura fantastică nu i se adresează unui cititor comod, obișnuit să primească totul de-a gata de la un scriitor omniscient. O literatură care mizează pe rațiune și pe legile cauzalității ucide misterul. Plonjarea în imaginar îl obligă pe cititor la un subtil act hermeneutic prin decriptarea simbolurilor, a miturilor, a tainelor proliferante, a semnificațiilor oculte ale textului”. Tocmai o asemenea decriptare întreprinde autorul studiilor, operând metodic decriptarea simbolurilor și miturilor, dintr-un mare număr de romane, nuvele și povestiri, asupra cărora se apleacă pătrunzând într-o lume fascinantă pe care o descrie în detaliile sale semnificative. Operele pe care le alege pentru comentarii, sunt grupate în funcție de motivele și temele care stau la baza acestora. Astfel, despre mitul vrăjitorului (vrăjitoarei/vrăjitoriei) ia în analiză romane ale lui Thomas Mann, Strindberg, Gustav Meyrink, Borges, Jérome Bixgy, Lovecraft dar și Shakespeare, Paulo Coelho, John Updike, autori, deci, din epoci și din zone literare diferite, care abordează și tratează diferit unul și același motiv literar. Urmează apoi capitolele: Mitul literar al omului artificial, Puterea plantelor de vrajă (evident, mitul mandragorei), Misterul luminii, Fascinația fantasticului, în general, incluzând aici autorii români de referință: Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu la care se adaugă Gabriel Chifu, Ștefan Mitroi, Horia Bădescu, Lucian-Vasile Szabo și Ruxandra Cesereanu. Distincția aparte a fiecăruia dintre acești autori, se face cu o rigoare metodologică exemplară.
Analizele pe text, la obiect, sunt asezonate, ca să zic așa, cu trimiteri incitante, cu incursiuni ample în arealului culturii generale. Așa bunăoară, discutând volumul Pergamentul diafan al lui Ioan Petru Culianu, în care se abordează problema „limbii primordiale”, Gheorghe Glodeanu face o paranteză, vorbind el însuși despre cuvântul originar: „Dumnezeu a alcătuit lumea prin puterea cuvântului primordial. Acesta a devenit și principalul mijloc de comunicare între divinitate și creaturile sale. Limba îngerilor este limba în care au fost denumite toate ființele și obiectele. Este limba folosită de Adam în Paradis. Acest dar ceresc a fost retras după tentativa demiurgică prin care omul a sfidat puterea divină construind Turnul Babel. Este momentul în care logosul divin a fost pulverizat, amestecul graiurilor întrerupând nu numai comunicarea dintre oameni și Dumnezeu, ci și cea dintre indivizi, care au început să vorbească limbi diferite (…) Este interesant faptul că un savant de talia lui Ioan Petru Culianu a abordat problema limbii primordiale dintr-o altă perspectivă, cea a scriitorului, ceea ce i-a oferit mai multă libertate în exprimare prin posibilitatea de a suprapune datele realului cu cele ale imaginarului”.
Nu de puține ori comentariul aplicat asupra subiectului diferitelor opere, este dublat de considerații teoretice care vin tocmai în lămurirea și aprofundarea construcțiilor epice în perspectiva fantasticului. Așa, de pildă, abordează chestiunea evoluției romanului în epoca modernă. „Epoca modernă înseamnă o continuă revizuire a romanului și a tehnicilor sale, genul dobândind tot mai evidente virtuți eseistice, transformându-se într-un veritabil laborator al narațiunii (…) noul roman nu mai este scriitura unei aventuri, ci se transformă în aventura unei scriituri (…) Romanul devine un act narcisiac, un roman al romanului, o meditație asupra mijloacelor sale de expresie (…) Distrugând vechiul pact încheiat cu cititorul, romanul nu mai oferă iluzia existenței unor lumi posibile, ci spectacolul structurării propriilor sale procedee, spectacol fascinant pentru cititorul avizat, dar care riscă să nu mai satisfacă pretențiile cititorului comun, care așteaptă de la roman cu totul altceva. De aici întrebarea care revine obsesiv: care este viitorul romanului?”
În această perspectivă a investigației universului literaturii fantastice, Gheorghe Glodeanu se dovedește un veritabil hermeneut pe coordonatele prozei moderne, apelând la studii similare din arsenalul cercetărilor critice universale, dar situându-se în postura unui observator polemic, încadrând toate demersurile analitice într-o viziune proprie asupra fenomenului literaturii fantastice. Aveam de a face astfel cu un segment de panoramă critică, în marginea, adesea, a unei concepții enciclopedice asupra prozei moderne.