Liviu Ioan Stoiciu
Stricarea frumuseții (antologie)
Editura Rocart, București, 2019

 

 

Cel pe care Liviu Ioan Stoiciu l-a ,,anatemizat” în fel și chip cam până prin 2012, ne pune în vedere, pe coperta a patra a acestei antologii apărută în Colecția Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu, faptul că ,,Liviu Ioan Stoiciu este un poet original, unul din cei mai înzestrați ai generației sale. (…) A venit timpul ca prozaismele (mai ales la debut), scriitura elocventă și celelalte să nu mai fie considerate nepoetice. Literatura se schimbă după cum vrea ea, nu după cum ne închipuim noi”. Mi-am zis că, probabil, poeții și criticii se mai încruntă unii la alții, tachinându-se cu varii pusee ce creează un anume disconfort, la un moment dat, tocmai pentru a se convinge dacă obiectivitatea rămâne funcțională și în acele cazuri. Cu vrerea literaturii nu-i de glumit, desigur, ea dă cu tifla unor ,,închipuiți” care par să nu țină cont de temporalitatea ascensional – evolutivă a literaturii. Fapt este că, într-adevăr, autorul Istoriei critice… a avut dreptate, originalitatea și înzestrarea lui Stoiciu fiind în măsură să-l ducă pe acesta până hăt, în pantheonul recunoașterii poetice autohtone, chiar dacă Gellu D. l-a ,,detronat” pe C. Abăluță prin regulament. ,,Viziunea acestui poet are îndrăzneala de-a fi una fără happy-end” – zice, olimpian, G. Grigurcu, iar E. Simion accentuează, cu arguție și aplomb : „Liviu Ioan Stoiciu este ireverențios față de retorică, uneori gratuit și de neînțeles în efortul lui de a doborî normele constrângătoare ale liricii”, în vreme ce Răzvan Voncu atinge ,,invulnerabilizarea” (chiar și după o… fulgerătură asupra transcendenței, aș zice) poetului de la „cantonul 248”: „Stoiciu este o personalitate puternică și este capabil să impună publicului și criticii o nouă viziune asupra literaturii. (…) Este și una dintre structurile poetice cele mai puțin debitoare programului de grup”. Cum ar veni, trăiește în interiorul propriei paradigme poeticești.
Într-adevăr, autorul antologiei Stricarea frumuseții – care cuprinde, de la vărsare spre izvor, debitul fluvial al creației sale poetice , adică 13 texte din fiecare volum, 16 la număr – este un poet nu doar „atipic”, „aparte” ori „inconfundabil”, dar el s-a dovedit a fi, în primul rând, cred, așa cum îl povățuia N. Steinhardt, în recenzia la volumul de debut, La fanion, din 1982 : „Liviu Ioan Stoiciu se cuvine să nu uite că e poet (poet adevărat) și că în această dificilă și responsabilă situație (…) i se pretinde a fi necruțător, strașnic de necruțător cu sine”. Așa cum însuși autorul Jurnalului fericirii nu s-a cruțat în terifianta-i viață, el a identificat, probabil, în Liviu Ioan Stoiciu, un fel de … urmaș al său, un slujitor al literaturii a cărui tipologie psiho- volitiv- artistică ar putea fi aptă în a impune în interiorul ei, a literaturii, o personalitate profund și iradiant reprezentativă. Iar faptul că nu s-a înșelat urma să o demonstreze cel vizat atunci – amprentat, mai bine zis – de-a lungul celor aproape patru decenii de creație literară ce au urmat. Cu asperități, amenințări, convulsii, furtuni lăuntrice până aproape de implozie, dar și urmate, acestea, de fiecare dată, de replieri indubitabil și exponențial fertile în plan artistic. Apropo de necruțarea de sine: se cuvine amintit, în acest context ființial – de asumare a unor riscuri și responsabilități – poemul Lanțul, apărut în Viața Românească din 6 iunie 1981, citit, în același an, la Radio Europa Liberă de către Virgil Ierunca, „după care mi s-a deschis dosar operativ de urmărire la Securitate”- mărturisește Stoiciu la pag. 272 a prezentei antologii. Dar el a continuat să publice, în continuare, volume bine primite de critica literară: Inima de raze (1982), Când memoria va reveni (1985), O lume paralelă (1989). Nu știu câți știu că, în chiar acel an crucial, în timp ce se afla în tren spre București, se pusese la cale eliminarea fizică a poetului, o voce lirică vizionar- novatoare, dar și o conștiință civică exemplară și inflexibilă. La el, în Focșani, atunci, după Revoluție (sau ce-o fi fost) a fost pus în funcții politice înalte, dar temperamentul stoician nu se preta la așa ceva, așa că a ,,evadat” de acolo, ca să facă ceea ce se pricepea mai bine : să scrie poeme, romane, publicistică, să fie, adică, un combatant pe frontul literar- artistic, unde se află și-n zilele de azi.
Dar, să revin la prezenta antologie, pentru a sublinia, la rândul meu, vocea ,,singurândă”, să zic așa, în poezia românească – în ce privește stilul ca atare, abordarea morfo- sintactică, noutatea discursului auctorial prin excelență – din ultimele (cel puțin) trei decenii, aparținând unui creator al unui univers liric (chiar dacă pe alocuri cu inflexiuni deliberat anti-lirice) ce se constituie – pe parcursul celor 16 volume – într-un fel de bildungspoem, care-și trage sevele dintr-un ținut aspru, dur și mirific în același timp, acolo unde se află Cantonul 248. Un (micro)topos, totuși, al banalului reificat și potențat în ipostazieri mitic- onirice, care ne amintește, fie și… aluziv, de Yoknapatawpha lui Faulkner, sau de Macondo- ul marquezian, de ce nu, pentru că alegoriile și puseele onticității lui Stoiciu capătă și ele valențele unei inubliabilități incontestabile : dar o regulă a jocului era și / închipuirea: eu, poet idilic, de curte, în/ glumă, în car de aur tras de doi/ catâri albi, acoperiți cu perdele de purpură, cu/ covor și cu plăci în mișcare, care/ scânteiază și tu, împărăteasă, în tablou, pe fond/ albastru, care apari pe tron, așezată, cu/ armele, caii și gărzile în/ jur, (iar la picioare cu dușmanii și catifelele în/ lanțuri, nu ?…): vai, vezi, conducătorii de care, ai/ circului- categorie- estetică, vor trimite, tocmai/ salutul solemn, acum, odată cu un/ strop al lor de sânge, după încercări și ce/ o să le răspundem: să/ le mulțumim… da ?… pentru ce?… păi, pentru/ exprimare/ artistică, nu ?… că/ trec prin fața ochilor mei, peștii/ zburători, din cartea/ vieții, uite, trec și florile/ ceferiștilor, crescute pe linia și sânii tăi, mai/ ales, trec dar de ce mă/ uit eu înapoi , în/ copilărie?… lasă, bre, nu/ îți răspunde … (dar o regulă a jocului, din La fanion). E lesne de observat că e cu totul altceva decât însăilările așa- zis (așa vrându-se, de fapt) reformiste din poezia românească a ultimilor ani (două decenii, chiar), cu unii autori susținuți de grupuri de interese comune (,,mainstream- iști”, „gen. Z”, „nativi digitali” ș.a.) care își închipuie că aduc un suflu nou, dar nu e decât ceva asemănător cu respirația ostenită a unui ,,cocoș tenor”, într-un cor hibrid, (ultra)matinal, al altor cocoși (baritoni? bași?) osteniți. Ia uite ce scoate Stoiciu, de pildă, din… mai- nimic, dintr-o imagine- flash, derizorie, a unei dimineți sordide și agasante: Bând apă din învățătura/ sa. Cu capul/ plecat, plin de gânduri dăunătoare:/ baloane de aer cald… Trăind/ clipa, dar cu ce trandafir la butonieră …/El e primul/ lucru pe care îl întâlnesc/ dimineața: am/ necazuri, cât mă bărbieresc petele negre ale/ muștelor de pe oglindă/ oglindă a întregului Univers, petele/ negre dau o oarecare aură de mister/ imaginii / lumii de dincolo. Lumii/ paralele… Petele ei negre: umbre/ vechi de regret, senzuale, umbre de ieri, de alaltăieri,/ de răsalaltăieri, schimbate de trufie,/revenite în/ drumul meu spre serviciu, în jurul orei/ 8, trecătoare, care/ mă conduc până în fața Bibliotecii/Județene Vrancea, pe/ scări, de unde superioritatea,/ râsetele și/ ușurința înaintașilor … (fluxul electric din zonă, din O lume paralelă, Ed. Cartea Românească, 1989). G. Grigurcu vorbește în prefățuca la ,,Stricarea…” despre ,, mecanismul unui real secund, care elaborează o mitologie ambiguă”, dar și despre faptul că ,, autorul Poemului animal aplică realului inserturi folclorice, din conștiința unei damnări personale”. Dar nu-i mai puțin adevărat că acesta caută mijloace și ,,procedee” – fie ele și de natură psiho- somatică – pentru o reechilibrare a ego- ului descentrat în urma unor varii ciocniri și confruntări contondente, preferând o recluziune pasageră, în timp ce-și flutură deasupra capului ,,eșarfa” decolorată și ponosită a unei întrebări, care mai nu calchiază o stereotipie din vremuri mai bulversante : „de ce nu/ reușește el să se încarce minut de minut,/ să se bucure de ceea ce primește de-a gata, natural?”; și, în continuare, citez din poemul care dă titlul antologiei (vol. Substanțe interzise – 2012), acest pasaj de final, care (hmm…) cred că nu i-ar fi displăcut nici autorului Istoriei Literaturii Române (1941- 2000)- apărută în 2005, chiar dacă, poate, un pic (tot) ar fi mustăcit : (…) Vine în parc să/ se regleze, intuitiv, așezat pe malul lacului, în singurătate,/ se abține cu greu să nu dea în lacrimi, să nu-i/ fie rușine: ce e mai/ presus de el și nu-l înțelege?/ Ce e mai presus de el? Întrebare- ecou … Din când în când/aude o voce interioară, mereu aceeași, care-i/ răspunde, cinică : „vezi ce s-a/ întâmplat cu cei de dinaintea ta!” – și se blochează. Dar noi, nu, cel puțin eu : pentru că valoarea intinsecă, pur literară, constituindu-se într-un corolar simbolic al creației unui autor de prim-plan al poeziei române contemporane, ne obligă să facem o reverență. Cu ceea ce va scrie după cele șapte decenii împlinite nu demult (LA MULȚI ANI, LIS!), nu știm ce premii va mai lua Liviu Ioan Stoiciu, dar, incontestabil, Premiul Național de Poezie ,,Mihai Eminescu” pe 2018, este pe deplin meritat.