„Don’șoara prea mult”, ce mai etichetă!
Oamenii au obiceiul să te pună într-o ramă, să te clasifice, din repezeală, nu neapărat din nepăsare, nici măcar din neiubire. Ei au treabă și tu, nou apărutul, le stai printre picioare. Vor să le fie mai simplă învârtirea prin lume. Prin hățișul și balamuceala ei. Să-și vadă de ale lor. Să fie operativi și eficienți. Pâhhh, ce termeni, ce modă, ce trend… Pe urmă, după ce te-au așezat în insectar, te-au ștampilat, le piere atenția și băgarea în seamă… Te uită. Sau se… uită prin tine ca prin sticlă. Aaa, aici erai?! Și așa începe nebunia prostelilor tale. Le faci gârlă, doar-doar atragi atenția asupra ta. Cui? Oricui.
„Vorbește prea mult”, zicea mama ei, așezând-o jos pe o pătură printre jucării, atunci când pleca de acasă. Iar fetița, ce încă nu mergea și nici nu vorbea, le explica de zor tot felul de lucruri păpușilor, bolborosea cu mare convingere un fel de bâli-mâli, taram-tam, huși-pâși, sofol… Probabil sensul lucrurilor. Probabil încă-l mai știa, îl adusese de Acolo, de Dincolo. Își cânta intonațiile, chiar dădea din mâini și ființele, care de cârpă, care de papier mache, care de porțelan, înțepeneau de uimire și nu clătinau niciodată din cap, absolut absorbite. Înmărmurite de admirație. E posibil ca ele să fi priceput tot, foarte posibil. Mama o găsea rotunjită covrig, ghemuită asupra ei însăși, ostenită de rolu-i atât de profund, și adormită pe jos. Curat foetus. Lepădat?
A trecut – la școală – și prin calificativul: „prea zăpăcită.” Pe munte, prin zicerea: „prea căpriță, prea se cațără”… Cel mai tare o lovi însă, cu vremea, un fel de consens al familiei: „prea fantezistă”. O împovără și fiindcă nu înțelegea bine ce-i cu asta. Ce era de înțeles. Se făcea că râde odată cu ei… Dar se pare că ajunse pe încetul o traumă, așa ca o vânătaie, o cicatrice, un cucui. Astfel se dovedi.
O mătușă, Tanti Suzi, socotea că face prea mulți cartofi prăjiți, firește prea crocanți, compot prea dulce, salată prea oțețită. Era și ea mamă de acum, de. Prea mamă? Aș, nicidecum.
În cele din urmă, se trezi potcovită cu o apreciere, care chiar o lăsă cu gura căscată: „scrie prea mult”! Hotărî așa o bună prietenă. Și cam ascuțit! Cum o fi asta? Înghiți în sec și se strânse în ea însăși. Iar foetus?!
Între timp, prin vreme, descoperi însă că i s-a spus și… „fetița prea înțeleaptă”. Cumva asta o alină în sfârșit și chiar o măguli, de ce-ar ascunde, ce rost are să nu spui ce ai trăit? A fost atunci când a fărâmat sertarul…
Câțiva ani se silise să deschidă sertarul ăla, cu o lamă de cuțit, cu o șurubelniță, cu cheițe de tot felul. I se părea că iese de acolo, din ferecătura aia, un aer închis și încins, dar nu rânced, ci cu iz de levănțică, ba și de iasomie. Duhnea, hm, de-a dreptul a taină, duh de taină. Ajunse să creadă, tot zgâlțâind de sertar, că Duhul din lampă, – lampa lui Aladin -,fuse zăvorât acolo. Să nu mai știe nimeni unde poate da de el. Să nu mai aibă acces la puterea lui orice neisprăvit. Când aflase că vor să scoată scrinul ăla vechi și să-l zvârle sau să-l pună pe foc, afară în curte, sărise în sus. Luase o toporișcă și, în sfârșit, se încumetase… L-a spart. Pe sertarul cu tăceri. Cele ce-o momeau de atâția ani. Să fi fost, poate, acolo, o tăcere asurzitoare, cum zicea o expresie mortală? Un soi de vuiet? Auzi: Tăcere asurzitoare. Din cele oximoronice? Nu, una învăluită, șerpuită, șopocăită, intermitentă, cum nici nu mai întâlnise. Simțeai nevoia să faci un „șșșt” spre cei din jur și să-ți domolești respirația. Cel puțin, ea, da. De acolo, dinlăuntru, aflase că, de fapt, fuse o fetiță firoscoasă.
Un teanc de caiete, strivite bine, vârâte unele într-altele, asta era înăuntru. Caiete ieftine, învelite în hârtii de tot felul, ba unele și în pânză cusută. Scrise cu creion chimic cel mai adesea, dar și cu biet creion, când negru, când roșu, cel de toate zilele, cu mină infectă, abia lizibilă. Scrise când ordonat, când și pe laterale. Se dovedea, înghesuit, burdușit, un asemenea prea plin, că te intimida. Pâlpâia, gâlgâia.
Erau jurnalele bunicii, cea care-o privește acum de pe pereții camerei din Sinaia, dintr-o fotografie uriașă, aproape în mărime naturală. Cu mantou plisat, cu glugă. Și manșon de nurcă albă și pălărioară bordată cu blăniță tot albă și mici flori uscate. Era iarnă, se vede cât de colo. Ceea ce nu se vede însă erau ochii ei cei verzi. Asta nu se poate distinge-n poza alb-negru, dar se dusese vestea acelui farmec al privirii umbroase.
Dar când a apucat-o ea pe bunica, vie și naturală, dispăruse, se topise-n vânt înveșmântarea elegantă din poze. Bunica nu mai fuma cu portțigaret de chihlimbar, nu mai făcea hipism, nu se mai plimba cu iahtul, nu mai scotea din urechi cerceii cu briliante să-i pună în tava milei la biserică. În mod sigur nu mai dansa la baluri. Se dusese pe copcă și momentul în care era cât pe ce să se mărite cu Aurel Vlaicu. Sora ei, Mărioara, fusese logodnica lui Vlaicu și, la balul cu pricina, tânăra ieșise decoltată și transpirată, pe terasă. O lovise-n plin tuberculoza galopantă, boala duducelor dansante. Mărioara a pierit ca trăsnită, iar tatăl lor îl ogoia pe Vlaicu, fiindcă-l prețuia. Bărbații între ei, de. Erau din Săcele amândoi, ardeleni. „Las’ că ți-o dau pe Vera. E chiar mai frumoasă…” Numai că bietul Aurel a căzut cu avionul, nu departe de acel loc. Se zice că de supărare. Și de câte ori trece pe acolo, ea, nepoata, simte cum tresare. Tam-nisam. De ce oare? Aurel.
Dar farmec de epocă tot avea și bătrână. Bunica ei, Vera. Își ungea părul, necărunt, nealbit, cu ulei de nucă. Nepoata o privea lung, o pierdea din ochi, ce vorbă frumoasă la Coșbuc… Iar bunicul, atunci când și-o amintea periindu-și pletele, la geam, în casa de vizavi, din Ploieștiul lor, făcea – Aiii, afurisita, că frumoasă mai era!
Zâmbea și acum, cu ochii, Vera. Cei verzi. Și c-o gropiță, ba și c-o aluniță pe chipul ei alb, de porțelan. Dar în urmă, în cele din urmă, avea un singur rând de haine de ieșit, modest, și-n casă umbla cu… șalvari. Din cea mai ieftină pânză. Luase modelul, tare practic, de la o gazdă a ei, turcoaică, de la mare. În schimb, la gât și la încheieturile mâinilor purta lungi șiruri de mărgele-mătănii, cu cruce de sidef. Când mergea la biserică, se adunau alergând copiii și părea că le dă bomboane. Dar nu, le dădea să sărute crucea pe care o purta la gât. Și ei se arătau bucuroși și pătrunși. Uluitor, n-ai fi crezut, nu era de crezut! Plecau din preajma bătrânei cu un soi de lumină pe fețe. Nu-i aiureală asta, nici invenție. Și o vreme nu mai erau chiar atât de gălăgioși și nici bătăuși. Clar. Vreme să observi îți trebuia, atât. Târziu, nepoata văzu asta și la Maica Siluana. Probabil, unde aveau lumină pe față. Aveau amândouă „măicuțele”, se pare, magnet la copilărime. Fix astfel îi și spuneau bunicii copiii și vecinii – măicuța. Eticheta ei, iată.
Ei bine, da. Se convertise. Nu numai regimul politic îi schimbase viața. Comuniștii apărură pe tarla, când Verei de mult nu-i mai păsa de ceea ce se petrecea în lumea „de aici”. Nepoata era chiar curioasă de i-observa ca lumea pe noii stăpâni. Mai curând îi socotea o pedeapsă, binemeritată ca întotdeauna. Soldați, pionii lui Dumnezeu sau ai celuilalt… Dar poate că nici nu… Viețuia în alți parametri. N-o mai poate întreba asta… N-o mai poate întreba nimic. Deși, odată, îi spuse ceva ciudat, rămas neînțeles. Cum că îi căzuse… vălul și i se deschise Sensul. Îi pierise neștiința. Ce văl, Doamne?, se-ntreba copila.
Stă pe birou, despăturită acum, cu urmele aplecării asupra ei însăși, cu colțuri roase, o simplă coală. Îngălbenită șofran. Scrisă cu cerneală neagră, decolorată pe alocuri într-un fel de maro-mov și pătată ici-colo, fără îndoială, of, nici o îndoială, de lacrimi. Ea, Vera, le numise „fierbinți”. E un fel de viață în hârtia asta, o emoție remanentă, o vibrație de neînvins. O simți. De parc-ai auzi scârțâitul peniței, înmuierea în călimară, și ai vedea gestul scuturării de prea plinul cernelii. Și un anume tremur al mâinii. Iată, stropi…
Era declarația ei de despărțire, adresată „Domnului Tăchiță Ionescu”, bunicul Dumitru, probabil Dumitrache, diminutiv de epocă. Cum avea și vestitul său tiz, tot ploieștean, prim-ministrul Take Ionescu, optimistul care visa… gondole pe Dâmbovița, și-și căpătase porecla „Tăchiță Gură de Aur” Și care inventase takismul, după spusa lui Eugen Lovinescu. Cel din capela-cavou de la Mânăstirea Sinaia. Cu masca lui mortuară cu tot, așezată pe sarcofag, care-o înfricoșa tare pe fetiță, fiindcă era și peste măsură de frig acolo. Coborai multe trepte și… te temeai să le urci înapoi. Nu cumva te-nhață pe la spate? Nu cumva crește și-o mână lungă de sub chipul de piatră al măștii? Cel lugubru, fioros de lugubru, înverzit. Dacă erai singură, simțeai că trebuie să mai aștepți să vină și o altă ființă, altfel acolo încremeneai. Și tu. Deveneai, de asemenea, piatră. Se alese cu multe răceli din cauza acestui rămas pe loc. Fiindcă da, locul o atrăgea, mergea des jos împreună cu alții, vizitatori, turiști, și cum ea îndată înlemnea, și devenea bătută-n cuie, nu băga de seamă când aceia ieșeau. De obicei gălăgioși, fără ca ea să-i fi auzit însă. Ce recidivă! Și iar…
„Dragul meu Tăchiță și frate!” Așa începea scrisoarea de adio. Și e din „Ploești”, în 13 „Noembrie” 1932. Avea 37 de ani și el 46, cred. În floarea vârstei, cum se zice. Povestea era mai veche, se declanșase mai demult, cu peste cinci ani în urmă se pare. O vreme a mocnit doar.
„Îți scriu numai câte-va rânduri pe care ași dori să le ai ca o ultimă amintire, tot restul zilelor tale, acum când în față la amândoi ne stau două drumuri deschise. (……………..)
Să ști că undeva în liniște și singurătate este un suflet veghetor și plin de înțelegere și iubire cerească pentru cel ce i-a fost tovarăș un șir de ani. Și de aici încolo până la ultima-mi răsuflare vei găsi în inima mea un adăpost de frate, nimic mai mult (………)
Devotata soră și maică Parascheva.”
Da, așa o chema de fapt pe bunica ei – Parascheva. De unde Vera, mai modern? Pasajul cu „lacrămile fierbinți” va rămâne însă ascuns. Iar restul caietelor, numite jurnale și datate minuțios, conțineau pur și simplu… rugăciuni. Zilnice! Ani și ani. Cu câte o mică observație concisă, fulgerătoare uneori, privindu-i pe cei din jur. De parcă o clipă arunca un ochi și spre ei, nu numai spre Cer. Scurt. În trecere. Povestea cu vălul. Ridica un colț?
În lunga buclă de timp sub care i se desfășură viața în continuare, câte dar nu se petrecură. În fond, fabuloase. Bunica își încărcă un teribil calabalâc și ajunse la Mânăstirea Țigănești. Deși măritată și cu familie, fusese oploșită acolo. O vizitau ai ei, când și când. Zâmbea totdeauna, cu farmec zen. Și le împărțea anafure uscate, sfărâmicioase. Stătea totdeauna în pat, cu o pisică deasupra păturilor. Se ridica doar când îi conducea, cu mers împiedicat, legănat. Genunchii…
Dar noua stareță, fiindcă bătrâna, cea veche, murise, o izgoni după un timp. S-a întors cu alai, întovărășită de portretele ei uriașe, în ulei pe pânză. Nu le-ar fi lăsat în veci, niciunde. Unul, Iisus Domnul, cu inima la vedere, strălucindă, ca o grenadă în explozie. Și celălalt, Maica Domnului. În culori pastelate, cu veșminte azurii, pe un fond luminos auriu, cu raze peste raze. Evident pictate anume pentru ea. De cine? Nepoata nu aflase, dar o fascinau, ca pe toți cei ce urcau în pod. Fiindcă acolo ajunse Vera-Parascheva. În pod.
Nu mai era alt locșor acum pentru ea. Dar se dovedi că se simțea ca-n sânul lui Avram. Și nu e bizar lucru. E normal chiar. Tablourile, că nu le putea numi icoane, vegheau urcarea pe scări, de-a dreapta și de-a stânga, îți stăteau în cap, pe cap, te copleșeau, pătrundeai printre ele, cu fior, simțeai că te binecuvântă cumva, dar îți și filtrează smerenia. O ai? Odată trecut printre ele, ca printre Scylla și Caribda, îți luau de pe umeri orice neliniște, chiar dacă inima îți bătea mai tare. Ce pace era sus…
Restul bunurilor ei ciudate și calabalâcul de orice fel i le popriseră, poate în chip de chirie. Avusese Vera-Parascheva și o machetă a bisericii Zlătari din București, în forma primă, înainte de prăbușirea turlelor, la cutremurul din ’40. Unde slujise Popa Toma Chiricuță, preotul scriitor, pe care-l admirase ea cu foc mare… Fermecătoare, înduioșătoare clădire minusculă. Pe gemulețe se zăreau strane și oameni mărunți, niște gâze, unii în genunchi. Fusese în vitrina bunicii, firește, și o iesle cu păstori, cu animalele biblice și cu Pruncul. Scena tradițională ca în Irozii populari. Și mielul sfânt din aluat, ca prin Ardeal la catolici, uscat și ciuruit, mâncat de gărgărițe. Și o mare, mare cheie poleită, strălucitoare. Bunica zicea că-i a Raiului. Nepoata nu se-ndoia că era de aur. Câte nu mai erau în vitrina ei rămasă în urmă… Nici nu le mai ține minte.
….În pod își amenajă o cameră din… hârtii. Hârtii maronii de ambalaj, prinse de grinzi în ținte și pioneze. Fâlfâiau mărunt, vibrau, țineau un fel de ritm, fiindcă era tot timpul curent. Sufla o boare de aer rece pe la toate îmbinările și colțurile. Când bătea vântul tare, „pereții” flencăneau și pocneau, ca o pungă de hârtie când o spargi, la joacă, în urechea altuia Ha ha. Iar ea, în pat, citea imperturbabilă din terfeloagele ei. Când treceau mașini, pe atunci rar, umbre lungi, tremurătoare, se prelingeau pe tavanul boțit și dispăreau într-un fel de neant. Fetiței îi venea să-ncerce să le prindă. Luminile cele stranii, fuginde. De parcă era vălul, ce nu-l dezlegase…
Când ploua, și ploua cam des, acoperișului îi trăsnise să aibă o hibă chiar deasupra patului ei. Și bunica? Ei bine, nu mai era niciun loc larg. Nu putea alege altul pentru crivat. Așa că citea înainte, însă cu o… umbrelă. O ținea înclinată ușor, ca să se scurgă apa de ploaie într-un lighean, alături. În pat, cu umbrelă! Fascinant? Nu, nici vorbă, va repeta fetița, ți se părea absolut normal și firesc. O simțeai din plin, urcând acolo. Domnea pacea. Țiuia liniștea. Doar paginile foșneau.
Își alcătui – în cât timp? – o cutie mare cu… mici extrase, bilete de papagal, cu versete din Biblie. Cu toate. O îndemna pe nepoată, când o simțea amărâtă, să se roage și apoi să tragă de acolo „un răspuns”. Ah, cutia aia fata n-o mai găsi, nu era în sertarul pecetluit… Căzuse peste ea acel straniu văl? Poate că de el, de văl, sperase fata să dea.
În timp, bunica Vera coborî din pod. Se eliberase o cameră jos. Acum, stătea pe un șezlong cam hârbuit, la soare, cu o pălărie de paie pe cap, devenită de culoarea pământului. Făcea plimbări doar de-a lungul balconului, ținând zdravăn de balustrada lui, că-i devenise nesigur mersul. Și, ca o coțofană, extrăgea câte un soldățel din jucăriile strănepoților, și-l așeza pe etajera ei în chip de bibelou. Zâmbea șăgalnic și vinovat, însă nu-l înapoia. Citea înainte, dar, spre stupoarea nepoatei, și multe alte lucruri, învelite în coperțile cărților ei de rugăciuni. Se umanizase! Și ascundea asta. Ce chestie! Doar fata știa, fiindcă-i schimba la biblioteca de la Cazinou romanele. Nu mai ține minte decât pe Sthendal, „Roșu și negru”, dar au fost multe. Nu comentau asta împreună. Era ca o taină pe care o împărtășeau doar ele două, tacit, din priviri.
Teribil e că organiza după-amieze de lectură cu un cerc de… babe. Era, clar, lider. „Moderator”. Se citea din cărțile Părintelui Toma și din tot felul de scrieri. Comentau aprins. Sau stins, după cum le captiva sau ba. O punea uneori și pe fetiță să dea citire, cu „simțire și talent”…
Vara, făceau „pelerinaje” pe munte, la stâncile Sf. Anna, unde visase ea să ridice cândva un schit. Aici, îl lua negreșit și pe nepotul Goe, pe care-l menise în gândul ei preoției. Ba chiar episcop și-l dorea. A fost nevoită să se mulțumească însă cu inginer… Făceau fumigații, cu o tămâielniță afumată, o cățuie neagră, plină de grăsimea boabelor arse, a smirnei și tămâiei, dar mai ales a rășinei de brad, doar era din belșug acolo. Citeau rugăciuni și psalmi de pe foi ascunse în pământ, în niște cutii de metal. Se semnau într-un caiet jumulit, puneau data, și mâncau din traistă ce adusese fiecare. Uneori și cântau versuri religioase. Cu voci ascuțite și ușor hârâite. Coborau spre seară fericite și ostenite. Cu folos… duhovnicesc, mă rog. Scoteau mici vaiete și țipete, la fiecare pas împiedicat în bolovani. Alunecau, chicoteau și se prindeau una de alta, ca fetițele. Hotărât, ceata de bătrâne avea basmale. Dar vălul, vălul acela unde era?
Cu bunicul se mârâia întruna. Niciun zâmbet. Îl taxa pentru orice, absolut orice gest. Iar el o bodogănea și tare și în surdină, și pe față și pe ascuns. Povestea lor cu capacele a devenit literatură…
Și, iar în timp, nepoata se gândea la cele ce citea și făptuia bunica. Erau multe caiete scrise de mână și nu numai ale ei. Circulau. Și dactilograme, unele legate la legătorii, pe bani serioși, economisiți din greu, deși erau a cincea copie, cu indigou, pe foițe. Traduceri și Viețile Sfinților. Nici picior de xerox nu se afla pe atunci. Se pare că literatură de sertar nu prea a existat, pe vremea cenzurii comuniste. Dar samizdat al dreptcredincioșilor, da. E iar vorba despre necurajul intelectualilor… Așa arăta samizdatul românesc, cu autori ca bunica Vera și alții, nepăsători la opreliști politice, visători și „cumsecăzi”, cum zicea o vecină de la munte. Scriau „pe genunchi”, nu ca-n vechile mânăstiri, unde erau săli pentru copiști și cărturari. Nu în scriptorii și lepturarii, nu în „Numele Trandafirului”, ci al măceșului sălbatic, dar tot o făceau. Cu sârg și naivitate.
Și a venit și vremea ca bunicul, trecut zdravăn de 90 de ani, să se ducă… L-a grijit una dintre fiice, apoi a intrat în camera Verei și a chemat-o: Hai, mămico, că tăticu a plecat… / Unde a plecat?!… / Cum, unde? Dincolo, la Domnul.
Tăchiiiiiță!
Aaai, aaai, aaai Tăchiță!
Se jeluia, urla, se trăgea de păr, ca ultima muiere de la sate, bocea în lacrimi toată, roșie la față, nestăvilită, neogoită. Fiica ei încerca s-o potolească, ușor indignată. Și cu surprindere: Bine, frate, o viață l-ai dezavuat (ăsta era limbajul, da), l-ai respins, și acum ce țipi așa?!?
Poate era încă tânără, prea tânără, acea fiică și nu înțelegea mai nimic. Nici măcar că omu-i om. Ba, adăugase că ei îi plac mai mult morții, că-s atât de liniștiți. Uite, tăticu acum arată ca un lord!
Bătrâna i-a dat un brânci și a năvălit în camera unde zăcea Dumitru și l-a cuprins.
Dumitru și Parascheva, doi sfinți-patroni alăturați. În cuvenitele sinaxare. La vreme de toamnă, în octombrie. Fusese un văl între ei și căzuse? Odihnească-se…