Totul a început într-o manieră cât se poate de convențională. O navă argintie, cu un diametru de vreo zece metri, stătea așezată pe un tripod într-un luminiș, lângă drumul forestier pe care își făcea, de obicei, Jérôme alergarea de dimineață. Un habitaclu lunguieț cu un fel de hublouri din care ieșea o lumină albăstruie.
Dacă nu a auzit șuieratul caracteristic aterizării, a fost din cauză că avea căștile walkman-ului în urechi și asculta Taking a Chance on Love a quartetului Sonny Stitt/Bud Powell. Destul de absorbit de muzică, nu era atent la ce se petrecea în jurul lui, având grijă doar să-și potrivească ritmul pașilor cu cel pe care Max Roach, flancat de Curley Russel, îl impunea partenerilor săi. Un pariu pe acel teren inegal. Mai ales când tema era interpretată într-un tempo rapid.
Totuși, simțea că urma să se întâmple ceva insolit. Un parfum pătrunzător și o amorțeală subită, imprevizibilă, l-au constrâns să se oprească epuizat, chiar în mijlocul unei improvizații la saxofon.
Atunci a zărit nava. La doar câțiva pași. Și, părând că alunecă de-a lungul cabinei, din ea au coborât cu o agilitate surprinzătoare trei siluete lunguiețe.
Literatura ufologică abundă cu descrieri destul de concordante ca să mai insistăm asupra aspectului ocupanților navei. „Omuleți, îmi povesti mai târziu Jérôme. De aproximativ un metru douăzeci, cu combinezoane gri, mulate pe corp, cu cap mare, urechi ascuțite, ochi roșiatici și gură fără buze.
O lipsă de originalitate mai degrabă dezamăgitoare, se gândea el. Citise prea multe povești cu OZN-uri pentru ca o întâlnire,fie ea și de gradul 3, să-l mai surprindă.
Prin urmare, nu a fost o surpriză faptul că acele creaturi se îndreptau țopăind către el studiindu-l cu o vădită curiozitate.
Altfel spus, un comportament obișnuit a cărui rezolvare o știa: la cel mai mic gest, un reflux grăbit către farfuria zburătoare și decolarea imediată pe verticală, într-un dezmăț de lumini clipitoare.
La urma urmelor, doar o poveste în plus consemnată fără tragere de inimă de niște jandarmi neîncrezători, adăugată la alte mii de acest fel și care n-ar aduce nimic nou. Or, acum era cea mai bună ocazie să afle mai multe.
Prin urmare, a rămas nemișcat, evitând și cea mai mică mișcare. Prinzând curaj, vizitatorii s-au apropiat de el și au început să se învărtă în jurul lui. Vizibil intrigați de căștile walkman-ului, spre care unul dintre cei trei, după toate aparențele șeful lor, arăta frenetic cu brațu-i mic întins și lovind solul cu piciorul ca un copil râzgâiat.
Jérôme a răspuns cu plăcere solicitării. I-a întins căștile și celălalt le-a băgat imediat în urechile sale alungite. Efect imediat. Creatura a început să se legene și o beatitudine evidentă se putea citi pe ceea ce ținea loc de față.
Cu ochii închiși, se legăna după ritm, punctând muzica cu scurte gemete de plăcere.
Cum a început dialogul? A fost unul verbal sau unul telepatic? Jérôme n-a putut să dea un răspuns precis,asta fiindcă nici el nu era lămurit cu acest aspect. Este,însă, sigur că între cei doi s-a închegat o conversație, la îndemnul celui pe care, în lipsa unui cuvânt mai potrivit, va trebui să-l numim E.T. sau alien, termeni generici a căror imprecizie ne ferește de orice extrapolare abuzivă.
— Charlie Parker?
După spusele lui, Jérôme mai degrabă „simțea” întrebarea, decât o auzea în mod real. Nicio ostilitate. Totul era amical, aproape complice.
— Nu, Sonny Stitt.
Mimică neîncrezătoare. Alienul scoate din combinezon o cutie neagră și începe să atingă ușor niște butoane. Se aude o voce nazală: „Stitt «Sonny» Edward. Saxofonist (tenor, alto și bariton), american (Boston, Massachusetts, 2.2.1924/ Washington D.C., 22.7.1982). Altă întrebare?”
Satisfăcut de confirmarea obținută, extraterestrul a întrerupt contactul, punând cutia în ceea ce ținea loc de buzunar.
— Într-adevăr, a admis el. Nu am auzit de acest saxofonist. Să-mi fie cu iertare. Dar seamănă așa de tare cu Charlie Parker încât te poți înșela, nu-i așa? Dar pianistul?
— Bud Powell. Înregistrarea a fost făcută la 26 ianuarie 1950 la New York.
— Ah, Bud Powell! Bineînțeles. Trebuia să-mi dau seama.
Extraterestrul a început să fluiere Dance Of The Infidels. Apoi, fără nicio trecere,
— Ați auzit de Earl Hines? Louis Armstrong? Weather Bird? O adevărată capodoperă!
— Bineînțeles, a răspuns Jérôme. Dar aceștia-s puțin demodați.
— Demodați? Ce înseamnă aceasta?
— Ei bine, aceasta înseamnă că timpul trecut, jazzul a evoluat…
— Nu înțeleg ce vreți să spuneți. Cum poate timpul să treacă? La noi…
Conversația a luat o întorsătură neașteptată. Jérôme nu se vedea ținând o disertație despre noțiunea de timp, să abordeze concepte filosofice cu un necunoscut a cărui existență o ignora în urmă cu câteva clipe. Un necunoscut cu care,totuși, tocmai avusese o conversație despre jazz și care părea competent în materie,chiar dacă nu știa de existența lui Sonny Stitt…
Situația îi părea nostimă și nu fără motiv. A hotărât,deci, să evite întrebarea și s-o întoarcă:
— La voi? Mai exact?
Cu o mișcare a capului său mare și rotund, creatura arătă spre nava încă iluminată dinspre interior cu o lumină care, de la albastru trecea la violet, în timp ce se făcea auzit un scârțâit, în același timp domol și strident.
— N-are importanță. Acum trebuie să plecăm. Dar ne vom întoarce. Promit. Peste trei zile.
Mână ridicată în semn de salut. Avea doar trei degete, Jérôme a avut destul timp să observe acest lucru în timp ce creaturile aunseseră din câteva salturi la nava lor. Aceasta a plutit un pic peste copaci înainte de a țâșni către nord cu o viteză vertiginoasă. Situație povestită de nenumărate ori de o mulțime de martori de bună – credință. Totul est conform.
°°°
Împrejurările celei de-a doua întâlniri au fost aproape similare. Cu diferența că, de data aceasta, în loc sa coboare din capsulă, micile ființe i-au făcut semn prin hublouri să urce el în navă.
Fără nicio ezitare, s-a apropiat și s-a pomenit aspirat în interiorul navei.
O cabină spațioasă, cu pereți din metal lustruit, a cărei iluminare nu provenea din nicio sursă decelabilă. Scaune confortabile, asemănătoare cu cele pe care le folosesc dentiștii, acoperite cu un material ce aducea a piele.
În centrul cabinei, un fel de post de pilotaj, cadrane, manete. Un ecran – plasmă de dimensiuni mari domina tot acel spațiu.
Acestea erau detaliile de care își amintea Jérôme.
„Primirea, îmi povesti el, a fost călduroasă. M-au invitat să iau loc și unul dintre ei mi- a oferit, într-un pahar de metal, o băutură a cărei savoare o amintea pe cea a unui whisky foarte vechi. Mă simțeam relaxat și, oricât de surprinzător ar putea părea, fericit. Ca și cum mi-aș fi reîntâlnit vechi prieteni”.
— Vă mulțumim că ne-ați făcut să-l descoperim pe Sonny Stitt, începu brusc comandantul lor. După un studiu foarte vast îl considerăm demn de interes. Mai ales înregistrările cu Gene Ammons. Cunoașteți, fără îndoială, superba You Can Depend On Me și Touch of the Blues de care nu mă satur ascultându-le. Cu toate că și vocalistul Teddy Williams îmi pare grandilocvent. Dar aș dori să vă fac și eu o bucurie. Arhivele noastre – acesta-i termenul pe care îl folosiți, nu-i așa? – sunt inepuizabile. Pe cine ați dori să ascultați? Joe Venuti? Ornette Coleman? Brad Mehldau? Buddy Bolden?
Jérôme tresări:
— Buddy Bolden? Vă bateți joc de mine? Toată lumea știe că nu a înregistrat nicio notă. Un personaj legendar a cărui viață este aproape necunoscută și de la care nu a rămas decât o fotografie făcută în 1905, chiar înainte de a fi internat pentru probleme mentale…
Pe fața alienului a apărut ceea ce părea un zâmbet discret. I-a făcut un semn unuia dintre însoțitorii săi și ecranul plasmei s-a iluminat instant, în timp ce răsuna un Tiger Rug interpretat la cornet cu o forță nemaiîntâlnită.
Înregistrarea era de o acuratețe perfectă, growls la trombon, pasaje la clarinet, punctări la toba mare. Părea că orchestra se afla fizic în habitaclu, mai ales că apăreau imagini în culori, de o fidelitate impresionantă. Buddy Bolden și orchestra sa, imposibil să te înșeli. Muzicienii, îmbrăcați în uniformă, vestă cu nasturi aurii și caschetă plată cu cozoroc, ocupă o estradă al cărei fronton era decorat cu un echer și un compas. Toți interpretează cu o convingere plină de bucurie, dar peste toți domina cornetul lui Bolden, maiestuos, arămiu, scăpărător. Un atac, un frazeu de o puritate suverană. Un swing fără cusur.
— New–Orleans, Massonic Hall, 18 octombrie 1902, comentă alienul. Un concert excelent pe care l-am păstrat integral.
Jérôme era năucit. O mulțime de întrebări îi umblau prin minte, dar nu a avut timp să le pună fiindcă interlocutorul său le capta imediat.
— Surprinderea dumneavoastră este de înțeles. Voi, pământenii, nu ați păstrat nicio urmă de-a lui Billy Bolden și nu ar fi prea elegant să v-o reproșăm. Niciunul dintre voi nu putea, în zorii secolului vostru XX să-și imagineze că muzica elaborată într-un colț al Americii urma să cucerească lumea. Mulțumită Domnului – așa spuneți,nu? – noi știam. Și am luat măsuri. Cum? N-o să intru în detalii, Trebuie să știți că mijloacele noastre (vorbesc despre cele tehnice și nu numai) ne permit să captăm tot ce se interpretează și se înregistrează în materie de jazz pe întreaga voastră planetă. Aceasta este specialitatea noastră, ca să nu spun misiunea noastră. Cei de pe Alpha Centauri se consacră muzicii clasice. Alții, folclorului. Trebuie să ne împărțim rolurile. Astfel, totul este loc sigur. Pe scurt, avem, de exemplu, înregistrări cu Luis Tio, unchiul clarinetistului Lorenzo Tio jr., înregistrări din 1895, care egalează în frumusețe pe cele cu Jimmie Noone și Johnny Dodds. O să vi le pun când vom avea ocazia. Iar macheta viitorului album al lui James Carter e vecină, în arhivele noastre, cu înregistrarea pe care tocmai a terminat-o Cassandra Wilson.
Extraterestrul s-a oprit pentru a apăsa un buton de tabloul de bord în fața căruia stătea. Pe ecran au început să defileze imagini cu Benny Goodman la Carnegie Hall, Messengers la Pleyel, Guy Lafite la Petit Journal. Altele, pe care Jérôme le-a recunoscut cu greu și care aveau drept cadru Tokyo, Londra, Melbourne, sau Montréal. L-a văzut rapid pe Doc Cheatham la Grande Parade de la Nisa, Ella la Juan-les-Pins, Keith Jarret la Marciac, după care alienul a pus capăt demonstrației.
— Toate acestea ne sunt accesibile instant, așa cum puteți observa și singur. Ajunge doar să avem o conexiune bună.
Greu de respins o afirmație a cărei veridicitate era evidentă. Dovada a fost făcută în cel mai eclatant mod cu putință. Mai mult, Jérôme a putut aprecia calitatea sunetului și a imaginii, alegerea gros plan-urilor și a unghiurilor de filmare. O adevărată treabă de artist.
I-ar fi plăcut să înțeleagă, nu atât pentru a-și satisface propria-i curiozitate, cât pentru a dispune de elemente tangibile în momentul în care urma să povestească aventura sa. Dar, o dată în plus, vizitatorul i-a anticipat întrebările.
— Greu de explicat, poate doar dacă sunteți dispus să ascultați și dacă vă eliberați, de exemplu, de categoriile în care sunteți închis. Acum trei zile mi-ați vorbit despre „timpul care trece”, despre „jazzul care evoluează”. Pentru mine este de neînțeles. Spațiul, durata, tot atâtea noțiuni care ne sunt străine. Noi trăim într-un prezent etern.
Frankie Trumbauer, Lester Young, Sonny Rollins, Ornette Coleman, Eric Dolphy, Joshua Redman sau Kenny Garrett, tot atâtea fațete concomitente, ca să spunem așa, ale unei aceleași realități pe care o putem face să apară după bunul nostru plac. Nicio ierarhie între toți acești saxofoniști. Ei sunt, fiecare în felul său, jazzul, sau, una dintre stările jazzului. Bineînțeles, fiecare e liber să aibă preferințele sale. Astfel, datorită dumneavostră, simt că începe să-mi placă Sonny Stitt. Cât despre cei doi prieteni care mă însoțesc, ei îl venerează pe Mezz Mezzrow.
Un zâmbet părea a se desena pe fața enormă a lui E.T., care pândea la Jérôme un semn de complicitate.
Ce să răspundă? Acel discurs nu putea fi combătut. Realitatea pe care a dezvăluit-o nu putea suscita decât încuviințarea.
— Dar e fantastic. Când te gândești ce inestimabile comori sunt conservate undeva, la voi… Și aveți acces la înregistrări pentru care eu aș da o grămadă de bani… Că, într-un fel l-ați înviat pe Buddy Bolden…
Vizitatorul l-a întrerupt cu un gest.
— Am un mic cadou pentru dumneavoastră. Mă gândesc că o să vă facă plăcere. Nu trebuie să-mi multumiți. Vă va permite să vă gândiți la noi, după ce ne vom fi întors la lumea noastră.
A deschis un sertar, a scos din el un obiect împachetat într-un material plastic arămiu, pe care l-a pus în mâinile lui Jérôme.
Contează mai puțin cum s-a trezit acesta în luminiș. Fără îndoială, a fost „regurgitat” de navă așa cum a fost aspirat în interior.
„Nava a dipărut, îmi povesti el. Aveam în mâini un pachet și primul gând care mi-a venit a fost acela ca alienul uitase să lege cadoul cu o panglică roz. Gând cretin, sunt de acord, dar eram foarte emoționat.
L-am desfăcut repede: un DVD, sau ceva foarte asemănător. Pe cutie, cu caractere care semănau cu scrierea gotică, dar perfect lizibil, mențiunea „Buddy Bolden la Storyville”. Dedesubt, „Funky Butt Hall, 1986, Globe Hall, 1896 și 1897, Odd Fellows, 1909, Globe Hall, 1907 și, bineînțeles, concertul de la Masonic Hall, la care avusesem privilegiul să asist cu o oră mai devreme.
„Inutil să-ți mai descriu exaltarea mea. Țineam la piept o bucățică din preistoria jazzului. Buddy Bolden, inspiratorul atâtor legende, supranumit „King” chiar înainte de Joe Oliver, urma să trăiască din nou în realitatea sa. Urma să acopăr o lacună despre care au făcut speculații cei mai mari specialiști. Recunoaște că erau motive de bucurie.
Ca să alerg mai bine, atât de nerăbdător să ajung acasă ca să văd acele minunății, am pus DVD-ul în buzunar, din care ieșea cu mult. Cunoști urmarea: căzătura la doi pași de casă, chiar în mijlocul șoselei, camionul care mă evită în ultima clipă,DVD-ul dispărând sub roțile care-l fac țăndări…”
De fiecare dată când îmi povestește aventura sa, Jérôme începe să suspine. Ca să-l mai consolez îi torn un Bourbon vechi și pun pe platanul pick up-ului un disc cu Sonny Stitt.

Traducere de Roland Szekely
(din volumul Dernieres nouvelles du jazz)