Dosarul de urmărie de către Securitate

 

În toamna anului 2008, deci la peste treizeci de ani de la consumarea evenimentelor, eu am candidat întrun colegiu electoral pentru Camera Deputaților. Am fost verificat potrivit legii, privind eventualele relații cu fosta Securitate ca poliție politică. La ceva timp după aceea, am primit de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) adeverința cu nr. 2705/ 07.05.2009. Această adeverință constată că nu am colaborat cu fosta Securitate şi, mai mult decât atât, îmi comunică faptul că am constituit obiectul unui dosar de urmărire informativă, în perioada studenției, respectiv prin 19761977, în Dosarul de grup numit „Horia”, cu nr. I 234327 (cotă CNSAS). În Dosar, constituiam obiect de urmărire informativă un număr de patru studenți de la Filosofie din Bucureşti, în ordine alfabetică: Horj Viorel, Iuga Nicolae, Teişanu Vladimir şi Vlasie Călin. Presupun că denumirea dosarului de „Horia” a fost dată de la inițiala numelui primului dintre noi, Horj, dar poate că trebuia ca numele dosarului să conoteze şi Ardealul, doi dintre noi, adică Horj şi cu mine, fiind ardeleni, mă rog maramureşeni, dar pentru cei din Vechiul Regat e totuna.
Am făcut o cerere către CNSAS, de fapt am completat un formular descărcat de pe siteul instituției, lam expediat pe emailul indicat şi, după vreo jumătate de an, poate ceva mai mult, am fost contactat telefonic de o voce feminină plăcută şi amabilă, care ma invitat ca de comun acord să programăm ziua când pot veni la Bucureşti sămi văd Dosarul. Aşa a şi fost. Acolo am găsit o sală de lectură modernă şi un personal deosebit de amabil. Am primit spre lectură tot dosarul, fără lacune vizibile şi fără anonimizări, adică fără să lipsească file din el şi fără ca nici un nume de acolo să fie ascuns întrun fel sau altul. Dar, când am pus problema să obțin copii după dosar, mi sa explicat politicos că legea prevede ca aceste copii să nu fie înmânate pe loc ci ceva mai târziu, să vin altădată, de fapt mă vor anunța chiar ei când pot să vin după copii, din motive tehnice (mi sa spus) dosarele nu pot fi copiate imediat, ar fi un volum foarte mare de muncă, sar bloca activitatea de relații cu publicul etc. Am mai aflat că, tot potrivit legii, am dreptul să primesc câte o copie autentificată cu ştampila CNSAS după fiecare filă a dosarului în care este menționat numele meu. Mam conformat. Am lăsat cererea acolo, era pe 20 mai, dar după aceea nimic. Am dat telefoane aproximativ săptămânal la CNSAS şi, undeva pe la sfârşitul lui septembrie, am aflat că pot să vin după copii.
Pe 12 octombrie 2010, când mam putut deplasa la Bucureşti, am fost primit doar în holul de la intrare păzit de polițişti înarmați, am primit copiile în plic închis şi sigilat, am fost pus să semnez de primire şi am fost condus politicos spre ieşire. Am putut deschide plicul abia afară, pe scări, şi am constatat, după cum era oarecum de aşteptat, că dosarul pe care lam primit în copie, 41 de file în total, era întrucâtva diferit față de dosarul din memoria mea, adică față de dosarul pe care eu lam văzut şi citit în luna mai. Mai exact, mi sa părut că este ceva mai puțin decât ceea ce aş fi avut eu dreptul să primesc şi că cel puțin două note informative, care mie mi sau părut foarte interesante şi relevante, notele semnate de sursele „Dumitru” şi „Mihai”, lipsesc în cea mai mare parte, la mine ajungând numai ultima filă cu câteva rânduri. Nu avea rost să încerc să mă întorc şi să cer explicații, nu mai eram programat pentru primire şi, pe de altă parte, legea nu prevede posibilitatea petentului de a confrunta copiile primite cu dosarul autentic. Aşa că mam resemnat şi miam văzut de drum. Am rămas cu presupunerea că cei doi cu nume de sfinți, „Dumitru” şi „Mihai”, în spatele cărora eu cred că se află un anume Dan şi un anume Mihail, au rămas în continuare în sistem, în calitate de colaboratori sau poate chiar angajați cu normă întreagă ai Serviciului succesor al Securității şi de aceea nu se pot comunica nici acuma contribuțiile lor din anii ’70.
Am scanat copiile după filele primite şi, uşor entuziast, iam căutat pe foştii colegi de dosar, adică pe Viorel Horj, Călin Vlasie şi Vladimir Teişanu să le spun ce descoperire fantastică am făcut, că am găsit adică dosarul în care noi am fost urmăriți de Securitate prin anii studenției. Spre surprinderea mea, oamenii au reacționat cu o neaşteptată şi inexplicabilă răceală. Vlasie şi Teişanu miau mărturisit că treaba asta sa întâmplat demult şi că nui mai interesează, iar Horj avea ceva probleme de sănătate. Am insistat, leam zis că voi scrie o carte pe tema asta şi că ar fi foarte bine dacă în carte sar găsi şi părerile lor, nu doar ale mele. Aşadar, eu le voi trimite dosarul scanat, iar ei, după scurgerea unui timp rezonabil, sămi trimită în scris impresiile lor, ca să le includ în carte. Au acceptat în cele din urmă să le trimit copiile şi miau promis, fără prea multă convingere, că vor scrie. A trecut un an şi nu am primit nimic. Treptat, mam răcit şi eu. Mam gândit să las totul baltă. Miam pus problema: pe cine mai poate interesa azi repovestirea unui astfel de dosar, de vreme ce nici măcar persoanele urmărite nu mai par a fi interesate? Cu toate acestea, uite că am luat decizia să scriu. Impulsul de a scrie a venit de la un prieten, excepționalul jurnalist Cornel Ivanciuc. După ce eu am terminat facultatea, în 1978, şi mam stabilit în Sighet, Cornel a fost student în Bucureşti şi sa ținut la curent, între altele, şi cu consecințele şi ecourile întâmplărilor care au făcut obiectul urmăririi noastre. Cornel Ivanciuc mia spus că ar fi păcat să las acele întâmplări nescrise, mai ales că Dosarul respectiv a avut o anumită greutate la vremea lui, iar securistul şef care avea ca atribuție supravegherea informativă a Universității din Bucureşti, maiorul Marian Ureche, a fost avansat colonel tocmai pentru modul exemplar în care a soluționat dosarul „Filosofia”.