Sociologul Mircea Kivu, prof. Ion Bulborea și prof. Ion Ianoși

 

O întâmplare de comă îl are ca protagonist pe viitorul sociolog Mircea Kivu. Era prin aprilie 1977, după cutremur. Între Ceaușescu și conducerea Ungariei de atunci a avut loc un schimb tăios de replici, nu mai știe nimeni pe ce subiect. După asta se pare că Ceaușescu a avut o noapte de insomnie și totodată un moment de inspirație poetică, încât a scris el însuși o strofă amenințătoare, care trebuia obligatoriu adăugată la imnul național (Trei culori). Strofa suna așa: „Pentru-a patriei onoare/ Vrăjmașii-n luptă-i zdrobim,/ Cu alte neamuri sub soare/ Vrem în pace să trăim”. Ei bine, profesorii au fost repartizați pe grupe, cu sarcina să le dicteze la studenți strofa și să le prezinte „adevărata semnificație” a ei. La cele două grupe de Sociologie de la anul III a fost repartizat un profesor cam șters de Doctrine economice, pe care îl chema Ion Bulborea. Studentul Mircea Kivu (viitorul director al IMAS) era pilit și nu îl lăsa pe Bulborea să își facă numărul, îl tot întrerupea cu „Știm asta!”. La care Bulborea, vizibil enervat, i-a zis „ia spune tu ăla, care le știi pe toate, ce zice strofa?”. Iar Kivu i-a răspuns calm, cu un ton de bețivan mucalit de mahala, că „strofa nouă zice că le futem muma-n cur la unii și ne punem bine cu alții”. În amfiteatrul Cantemir s-a lăsat mai întâi o liniște mormântală, ca la momentele de reculegere. Apoi, ca la balamuc, am început să râdem toți în hohote. E drept că profesorul a fugit repede afară din sală, doar ca să poată râde și el liniștit, dar a avut bunul simț și înțelepciunea să nu meargă cu pâra pe la decanat, partid și securitate. Replica asta a lui Kivu nu a avut nici un fel de urmări pentru el și studentul a putut să-și termine liniștit facultatea.
Studenții care erau exmatriculați și care erau din provincie, de regulă nu mai mergeau acasă, ci își căutau de lucru prin București până la vara următoare, când își mai încercau norocul, dând admitere la o altă facultate. Numai că în București nu te angaja nimeni fără buletin de București, iar buletin cu domiciliul stabil în București se obținea foarte greu. Tinerii aflați în situația asta erau primiți să lucreze doar la „pinguini”. Asta însemna să lucreze zilieri la descărcat vagoane cu lemne și cărbuni pentru CET (Centrala Termică) Grozăvești. Când nu puteau fi cazați pe blat în Cămin, „pinguinii” erau nevoiți să doarmă iarna în tunelurile pe unde treceau țevile uriașe ale Centralei Termice, o înghesuială teribilă de tineri intelectuali ratați.
O amintire extraordinară o port profesorului de Estetică Ion Ianoși, sub îndrumarea căruia mi-am redactat și susținut lucrarea de licență. Eram deja în ultimul an de Facultate, în ultimul semestru și încă nu aveam îndrumător pentru lucrare. E adevărat, nu am ales o temă dintre cele afișate la decanat, ci m-am apucat să propun eu una. Voiam să fac o lucrare la Etică dar, ca să evit demagogia stupidă despre etica și echitatea socialistă, intenționam să realizez o serie de analize nu pe viața reală din România acelui timp, ci pe problematica etică ridicată în câteva romane celebre ale vremii, pe problemele etice ilustrate de către personaje literare de o oarecare notorietate, pe „șopârlele” de aici.
În literatura română din anii ’70 s-a întâmplat un fenomen cu adevărat interesant, a avut loc o analiză a ceea ce s-a numit „obsedantul deceniu” al anilor ’50, în fapt un fel de demers clar subversiv. Romancierii și criticii literari din anii ‘70 scriau într-un mod extrem de critic despre anii ’50, marcați de stalinism, de proletcultism, de influența sovietică și de reprimarea cu pușcăria a libertății de exprimare și de creație literară, în condițiile în care nici prezentul anilor ‘70 nu stătea prea bine cu libertatea de creație acordată scriitorilor. Mai cu seamă că tocmai avusese loc arestarea lui Paul Goma, care a îndrăznit să ceară mai multă libertate pentru scriitori. Era ca un fel de a vorbi de funie în casa spânzuratului. Partidul Comunist Român a virat prin anii ’60-’70 de la proletcultismul sovietic spre o formă de comunism cu față națională, dar în aceleași condiții de cenzură. Și atunci scriitorii, sub aparența că denunță stalinismul anilor ’50, denunțau de fapt ceaușismul prezentului, o practică subversivă de care era conștientă toată lumea. În acest context, a propune o lucrare de licență în Filosofie care să analizeze problematica morală din romanul românesc contemporan era o chestiune, la rândul ei, vădit subversivă.
Mai mulți profesori la care le-am spus ce lucrare de licență aș vrea să fac și cărora le-am cerut să-mi accepte îndrumarea, m-au privit cu subînțeles, m-au întrebat de ce nu iau o temă de lucrare dintre cele afișate și aprobate de decan, după care m-au evitat. Este posibil ca oamenii să fi știut despre mine ceva ce eu nu știam încă dar am aflat mult mai târziu, anume că am dosar de urmărire la Securitate. Profesorul Niculae Bellu, cel cu care am făcut de altfel și cursul de Etică, m-a purtat cu vorba vreo două luni, fără să îmi răspundă clar dacă îmi acceptă lucrarea sau nu, încât exista riscul să ies din termenul de înscriere la examen. Întâmplător într-o zi, când îl căutam pe Bellu la Catedră, am stat de vorbă la o țigară cu asistenta lui, Marietta Moraru, o doamnă tânără, drăguță și binevoitoare, care m-a sfătuit să-l las pe Bellu în plata Domnului și să mă duc cu lucrarea la Ion Ianoși, care este un altfel de om, cu care mă voi convinge că se poate lucra foarte bine „din punct de vedere afectiv”.
Așa că l-am abordat pe profesorul Ianoși în pauza următoare, când l-am văzut mergând grăbit pe holul Facultății. S-a oprit și m-a ascultat cu atenție. Mi-a spus că știe despre mine că am talent literar, că scriu și că am publicat prin revistele studențești. Despre temă mi-a spus că i se pare interesantă și că îl interesează și pe el. Da, bineînțeles e de acord să îmi îndrume lucrarea și chiar se bucură că am apelat la el. I-am mulțumit și l-am rugat să îmi fixeze o zi și o oră când să mă prezint la el la Catedră, cu planul lucrării, bibliografia și un prim capitol pe care am apucat deja să îl redactez. Mi-a propus să facem o plimbare de câteva minute pe hol și să-i expun pe scurt ideea lucrării. Apoi mi-a spus că are încredere în mine, că este convins că eu voi face o lucrare foarte bună, mi-a strâns mâna prietenește și mi-a zis să îl caut când voi avea lucrarea gata. Într-adevăr, m-am apucat să scriu dintr-o răsuflare, fără inhibiții și a ieșit o lucrare de nota zece, cu o structură inspirată din Fenomenologie, pe care eu am articulat tipologii etico-literare din romanele unor autori precum: Marin Preda, Eugen Barbu, Alexandru Ivasiuc, Augustin Buzura, Nicolae Breban ș.a. Un capitol al lucrării a fost publicat câțiva ani mai târziu într-o revistă a Uniunii Scriitorilor („Steaua”, nr. 6/1984). Astfel, de la profesorul Ion Ianoși am învățat inclusiv cum să mă comport cu studenții, atunci când am ajuns și eu la rândul meu cadru didactic universitar și a trebuit să îndrum lucrări de licență sau de doctorat.