Urmărirea mea de către Securitate și urmările ei

 

Unii ar putea spune că eu nu am avut nimic de suferit în urma faptului că am fost urmărit de către Securitate, dar lucrurile nu stau chiar așa de simplu. La absolvirea Facultății am ajuns la Buzău prin Repartiție guvernamentală, de unde am schimbat Repartiția la Inspectoratul Școlar Județean Maramureș. În cadrul Dosarului de Urmărire Informativă, se pare că eu m-am bucurat de o atenție mai specială. Am intrat la Facultate în anul 1973, dar am venit la cursuri în 1974, între timp făcusem armata. În grupa în care am ajuns în 1974, eram studentul care a luat cea mai mare medie la admiterea în Facultate. Așa se face că, încă de la începutul anului întâi, am fost desemnat șef de grupă. Apoi, pe baza originii sociale „sănătoase” (fiu de țăran), combinată cu statutul meu de șef de grupă, la sfârșitul anului am fost solicitat să mă înscriu în PCR, să devin adică membru de partid. Am încercat să zic ceva în genul unui refuz, dar mi s‑a spus clar că nu se poate refuza o așa cinste, că până la urmă, până în anul IV, toți studenții vor trebui să fie membri de partid, pentru că noi suntem o „facultate cu profil ideologic”. În fine, am acceptat. În anul II deja, deși eram membru de partid, nu mai eram un student model. Am început să lipsesc de la cursurile care nu mi se păreau interesante și să nu mai pun absențele colegilor în Jurnalul de grupă. Mi s-a luat Jurnalul și am fost schimbat din funcția de șef de grupă dar, după prestația de la seminariile la care veneam, mi‑am păstrat renumele de student bine pregătit, lucru consemnat și la Dosarul de Securitate.
Profesorii au aflat că am probleme cu Securitatea, deoarece pentru a urmări un membru de partid, Securitatea trebuia să ceară și să obțină aprobarea partidului, adică al BOB pe Facultate. Faptul este consemnat negru pe alb în Dosar: „Studentul Iuga Nicolae va fi luat în lucru prin DUI – după obținerea aprobării organelor de partid – iar ceilalți studenți vor fi în atenția noastră ca legături” (fila 40). Când au început auto-excluderile din UTC, situația mea a devenit din nou una specială. Eu eram în același Cerc format în jurul lui Cezărică cu cei care se auto-excludeau. Mai mult, exista consemnată informația că „Iuga l-a cunoscut primul pe Cezărică și prin el l-au cunoscut și ceilalți”. Ei bine, se punea în mod real problema: ce va face Iuga? Se va auto-exclude și el sau nu? Dacă da, atunci lucrurile se complică, pentru că el trebuie să se auto-excludă nu doar din UTC, ci și din PCR, ceea ce este un fapt cu o gravitate mult mai mare. Cum trebuie procedat? Dacă se află la „Europa Liberă”? Am simțit cumva că mie mi se acordă o atenție sporită. Și nu m-am înșelat. Când mi‑am văzut Dosarul, am aflat de acolo că, spre deosebire de ceilalți, despre mine Securitatea a cerut în secret caracterizări ale persoanei mele, atât de la colegi, cât și de la cadre didactice. Încercau probabil să-mi prevadă comportamentul și să-mi caute eventualele puncte slabe, vulnerabile, în baza cărora să fiu ori manipulat, ori exmatriculat. Astăzi, având posibilitatea ca, după atâta vreme, să pot privi lucrurile cu detașare, pot spune că acele caracterizări au fost cu totul obiective și oneste.
Astfel, sursa „Mircea” relatează că la căminul Panduri (este vorba deci de un coleg de cămin, nu am idee cine o fi fost), „studentul Iuga Nicolae este preocupat de studiul filosofiei idealiste a lui Hegel și Schopenhauer” (fila 21). Avem aici, cred, una dintre cele mai frumoase delațiuni din întreaga istorie a genului, de fapt un adevărat omagiu. Să te pârască cineva că citești, ca student la Filosofie, Hegel și Schopenhauer, iar faptul acesta să fie văzut ca un delict! Apoi altă sursă, „Bădin” (care de asemenea locuia în același cămin, să fi fost oare Virgil B.?), scrie că: „Iuga Nicolae este un student capabil, cu o foarte bună pregătire de specialitate, bun cunoscător al problemelor filosofice. Poartă numeroase discuții pe teme de literatură, artă, filosofie, ocazii cu care își scoate în evidență pregătirea sa”. Sau încă sursa „Theodor”, despre același Iuga Nicolae: „… este echilibrat, suficient de instruit […], mai puțin influențabil în ceea ce privește comportamentul […]. Citește Biblia și recurge la exemple, argumente biblice în discuțiile cu colegii. La una din aceste discuții, din iulie 1976, Tabăra 2 Mai – Mangalia, am participat la o discuție în care argumentul citat a revenit frecvent […]. Am observat cu ocazia mai multor discuții anterioare că multe din problemele de ordin filosofic sunt interpretate din punctul de vedere biblic” (fila 22). Da, într-adevăr, la început Hegel și Schopenhauer, acuma și Biblia – iată lecturile care păreau atunci neobișnuite, șocante chiar, iată cărțile care păreau atunci a avea o influență nefastă asupra unui student de la Filosofie, iată fapte suficient de grave, încât trebuiau denunțate de către alți studenți la aceeași Facultate și consemnate într-un Dosar de Securitate!
Cu toate acestea, și eu am fost la un moment dat aproape, foarte aproape de punctul de a fi exmatriculat și arestat. După scandalul legat de inițiativa lui Paul Goma și după expulzarea lui din țară, la începutul anului universitar următor, organizația de partid de la Universitate a luat unele măsuri. Una dintre cele mai stupide și subtil represive măsuri era aceea prin care cadrele didactice erau repartizate cu schimbul, conform unui grafic riguros întocmit, să facă „de serviciu la cămin”. Adică în fiecare seară, după ce studenții începeau să vină de la cursuri și de la masa de seară, câte un cadru didactic trebuia să stea în fiecare cămin până pe la „ora stingerii” care, dacă nu mă înșel, era prevăzută pentru ora 23, să treacă prin camere, să discute cu noi, să ne întrebe ce probleme avem, bla, bla, cam așa cum în cazărmi există permanent un ofițer de serviciu. Ideea era ca studenții să nu-și permită prea multe la cămin, să nu discute orice, să se știe spionați în permanență de către cadrele didactice. Bună idee, într‑un fel. În acest context, într-o seară a intrat în camera noastră, în camera 6 de la căminul „Panduri”, un astfel de cadru didactic „de serviciu”, un asistent de la Sociologie, Ion Ungureanu îl chema (a murit tânăr, Dumnezeu să-l ierte!), un tip simpatic, inteligent, comunicativ, cu contribuții originale în domeniul Sociologiei, singurul lui neajuns fiind că atunci, în acea seară, a nimerit prost. Noi, cei din camera 6, care eram deja în anul IV, tocmai goliserăm o sticlă de vodcă și eram cu chef, inclusiv cu chef de arțag. „Yankeul” (porecla fostului meu coleg de grupă Radu Voicu) și cu mine l-am luat tare, l-am întrebat că ce sau pe cine caută, pe urmă ceva în genul: „ce vrei bă, ai venit să ne spionezi?” și l-am poftit afară. Normal, omul s-a simțit foarte prost și a doua zi ne‑a reclamat la Decanat.
Incidentul a fost amplificat și gravitatea lui a fost umflată artificial în ședința de Consiliu profesoral care a urmat. Deși ideea spionării studenților de către profesori era una odioasă, nu știu cui o fi aparținut, poate nu profesorilor, poate Securității, deși noi studenții eram tratați ca și cum nu am avea și noi dreptul la intimitate și demnitate și deși am fost mai mulți autori-studenți ai așa-zisei insultări a cadrului didactic, totuși eu am fost găsit singurul vinovat și responsabil. Regretabila întâmplare a fost numită „un act grav de huliganism” (citez din memorie din profesorul B.) și s-au cerut sancțiuni aspre. Am fost sancționat pe linie administrativă cu ridicarea dreptului de a locui în cămin și pe linie de decanat cu „mustrare scrisă cu avertisment”, cea mai gravă sancțiune înainte de exmatricularea din Facultate. Am scăpat, totuși, ieftin. Nu am fost exmatriculat din Facultate, deși a existat și o astfel de propunere în Consiliul profesoral. Se știa că după exmatriculare, urmează vânarea individului ca „parazit social” și pușcăria.
O Notă redactată olograf de către sursa „Dumitru”, după toate probabilitățile cadru didactic, informează organele de Securitate despre cele discutate în Consiliul profesoral: „… S-a vorbit în același sens și despre Iuga Nicolae, care este și membru de partid, activitatea și comportamentul lui în cămin creând grave probleme, pentru care a fost sancționat cu excluderea din cămin și disciplinar pe linie de decanat, urmând ca măsuri similare să fie luate și pe linie de partid” (fila 42). La finalul Notei, ofițerul de Securitate cpt. Aldea consemnează cu mâna lui și măsurile propuse. Între altele, „Informatorul [adică cadrul didactic „Dumitru”] a primit sarcina [adică profesorul universitar primește sarcini de la un ofițer de Securitate!] de a-l contacta în continuare pe studentul în cauză [adică pe Iuga], în scopul de a putea stabili care sunt cauzele care au generat atitudinea sa”.
Pe mine, excluderea din cămin nu m-a afectat deloc. Oricum eu stăteam deja în gazdă și stăteam chiar foarte bine, undeva între Facultatea de Medicină și Palatul Cotroceni, pe str. Carol Davila nr. 67, un cartier select și frumos care, spre deosebire de zonele infecte ale Bucureștiului, primăvara mirosea puternic a liliac și caprifoi, aveam o cămăruță la mansarda unei case boierești, cu intrare separată, pe o scară de serviciu. Gazda, un fost profesor de Politehnică din perioada interbelică, un anume domn Rusu, din câte am înțeles el însuși fost deținut politic, un bătrân rigid, format la școli germane, aspru, distant, mă primea o dată pe lună pentru trei minute, atunci când îi duceam chiria, în rest nu îl interesa ce fac eu în camera mea. Aveam în același timp și un pat într-o cameră de la căminul „Panduri”, aveam drept la cămin după regulile de atunci (eram bursier), aveam legitimația de cămin și mai mergeam uneori serile pe acolo, la o vodcă și la discuții cu colegii. Dar numai foarte târziu, adică abia atunci când mi-am văzut Dosarul, am putut constata că în acea ședință, în care am fost exclus din cămin, s-a pus problema să fiu exclus și din partid. Or, excluderea din partid atrăgea automat după sine și exmatricularea din Facultate, statutul de „parazit social” și pușcăria. Și asta în ultimul an de Facultate și în ultimul semestru. Dar – cine a propus excluderea din partid? Securistul Universității, maior Marian Ureche? Probabil. Și care dintre profesori au vorbit în apărarea mea? Cine sunt cei care s‑au opus? Cine m-a salvat de fapt? – sunt lucruri pe care nu le‑am aflat și cred nu le voi afla niciodată. Fapt este că propunerea de exmatriculare a căzut la vot.
În tot cazul, undeva pe la jumătatea lunii iunie 1978 am susținut examenul de Licență. La vreo două zile după asta, gazda mea domnul Rusu m-a chemat pe neașteptate până la dânsul. Eram contrariat, oare de ce, chiria o aveam plătită oricum până la sfârșitul lunii. M-a primit în picioare, ca de obicei, apoi, spre uimirea mea m-a poftit să iau loc și m‑a întrebat dacă nu doresc o cafea. Am zis că da, intrigat. M-a lăsat să iau o gură din cafeaua fierbinte, apoi mi-a spus pe scurt că vrea să mă anunțe, înainte cu două săptămâni că, începând cu 1 iulie, el nu mai închiriază camera. Nu a zis că nu mi-o închiriază mie, a zis că nu o mai închiriază așa, în general. Mi-a mai zis că nu are rost să insist, deoarece dânsul a luat deja o hotărâre în acest sens. (Asta nu l-a împiedicat ca, trei luni mai târziu, să i-o închirieze lui Viorel Horj). I-am mulțumit și i-am promis că pe 30 iunie îl voi căuta să-i predau cheia. M-a condus până la ieșire, de asemenea contrar obiceiului, mi-a strâns mâna și mi-a zis cu voce scăzută, pe un ton enigmatic: „ai face mai bine să te duci profesor acolo, la dumneata, în Maramureș!”. Atunci acest sfat nu mi-a părut deloc deplasat. Dar în ziua următoare am trecut și pe la căminul „6 Martie”, să-mi iau rămas bun de la colegii din anii mai mici care stăteau acolo. Și ce ză vezi? La intrare mă abordează administratoarea de la cantină (sau ce o fi fost ea pe acolo, aveam să aflu mai târziu, din Dosar, că a fost informatoare sub numele de cod „Silica”), o femeie țigănoasă și trupeșă, obișnuită să vorbească de sus, care îmi zice: „felicitări, uite ai terminat Facultatea, tu ești băiat bun, să nu te iei după ăilalți, ai face bine să te duci profesor acolo la tine în Maramureș”! Iată, mi-a fost spus același lucru, la un interval foarte scurt, de către două persoane care nu aveau cum să comunice între ele. Clar, cineva i-a contactat pe acești oameni ca, prin intermediul lor, să-mi transmită mie un anumit mesaj: să mă duc acasă în Maramureș. În spatele tuturor lucrurilor și persoanelor se putea încă o dată ghici, plutind ubicuu, duhul nevăzut al Securității.