Prof. univ. dr. Cezar Radu și un conferențiar anonim de la Cluj

 

În vălmășagul unificării Facultății de Filosofie cu Facultatea de Istorie din cadrul Universității din București, anul universitar 1977/1978, au existat la Filosofie și niște cursuri ținute de cadre didactice care nu au mai predat până atunci în Facultate. Unul dintre ei era lect. dr. Cezar Radu, care până atunci a predat Estetica la Arhitectură. Era născut în Basarabia, la Leușeni, în 1929 și a emigrat în România împreună cu familia, în timpul războiului, pentru a scăpa de urgie, la fel ca și familia în care s-a născut scriitorul Paul Goma. A ținut un curs de Estetică generală la grupa din care făceam și eu parte. Un bărbat pe atunci cam la cincizeci de ani, ieșea numaidecât în evidență prin dicția sa deosebit de îngrijită. Explicația era că a lucrat mulți ani la Radio București, vorbea tare, cu o voce plăcut timbrată, fără nici un fel de bâlbâieli, fără accent local sau dialectal, cu o bună retorică persuasivă. Pe la sfârșitul anilor ‘60 a beneficiat de o bursă de studii în Italia, la Florența, Torino și Bologna, lucrând sub îndrumarea marelui filosof, eseist și romancier Umberto Eco, din care Cezar Radu a tradus în românește lucrările sale fundamentale de semiotică.
Cu timpul ne-am împrietenit și îl frecventam acasă, locuia la bloc undeva pe Bulevardul care atunci se numea Armata Poporului, de la sediul Academiei „Ștefan Gheorghiu” tot înainte, pe stânga, spre ieșirea din București la Autostrada spre Pitești. Știa să aprecieze o pălincă bună de Maramureș și era un foarte bun actor când spunea glume de bun gust cu subtilități politice. Când plecam, ieșea și el, mergea la Universitate sau la Radio, iar la întoarcere mai făcea și cumpărături de la magazinele la care nu erau cozi la alimente. În servietă își punea mapa cu suporturi de curs și fișe de bibliotecă, lângă care așeza împăturită meticulos o sacoșă goală, pe care a botezat-o PPC (Poate Pică Ceva). La câte un pahar de țuică mi-a povestit direct sau indirect niște crâmpeie din viața lui. După terminarea Facultății a fost repartizat la Catedra de Științe sociale a Facultății de Medicină din București. Apoi a trebuit să facă serviciul militar cu termen redus. Ghinionul lui a fost că a avut coleg de Armată pe unul ceva mai în vârstă, care a fost șofer, comunist convins și fost membru PCR din ilegalitate, ajuns ulterior conferențiar la Filosofie la Cluj. Individul respectiv, să-i zicem M., căruia o să-i dau numai inițiala numelui din motivul că și în documentele CNSAS înaintate instanței, el este menționat drept „conferențiarul M.”, fără a i se dezvălui identitatea. Fostul șofer ajuns conferențiar nu avea lucrări în domeniu, dar la fel ca și Drondoe, secretarul PCR pe Facultate, era tolerat în mediul academic din cauza faptului că devenise membru al Partidului Comunist pe vremea când acesta era în ilegalitate și se mândrea cu asta. În paranteză fie spus, în ilegalitate PCR era condus de la Moscova și avea ca sarcină să militeze pentru dezmembrarea României Mari și trecerea Basarabiei la URSS. În Armată, acest M. făcea pe șeful și nu îl suporta pe Cezar Radu, între altele pentru faptul că era basarabean și îl suspecta că ar fi anti-sovietic și că nu prea ar avea convingeri comuniste. În pluton, în ordinea de bătaie M. se afla în spatele lui Cezar Radu și obișnuia ca în marș să-l lovească cu vârful bocancului în tendoane, sub pretextul că nu ar ține cadența, să-l înjure și să îl amenințe. Cum era cumva de așteptat, la sfârșitul Armatei M. i-a făcut lui Cezar Radu niște denunțuri la Securitate și atunci, prin anii ‘50, rezultatul a fost că Cezar Radu a fost dat afară de la catedră. Abia după amnistierea deținuților politici din 1964, Cezar Radu a putut să se angajeze la Radio și mai apoi să revină în Catedra de Filosofie de la Universitate.
Dar vreo douăzeci de ani mai târziu, conferențiarul M. a ajuns și el să fie urmărit de Securitate, pentru „comentarii dușmănoase al adresa regimului” și, în această nouă calitate, a fost considerat „victimă” a represiunii comuniste. M. a predat Filosofia la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș Bolyai”, a predat e un fel de a spune, pentru că prin anii ‘70 la cursurile lui, îl loc să-i prezinte pe clasicii filosofiei, pe care de altfel nici nu îi știa, fostul șofer ilegalist a început să critice și apoi să înjure România în ansamblu. Normal, Securitatea l-a luat la ochi, a băgat niște informatori prin preajma lui, inclusiv dintre studenți și, după un timp, omul a fost chemat la partid și i s-a pus în față teancul de note informative. A fost discutat în Adunarea generală a organizației PCR, în schimb nu a fost dat afară din partid și de la catedră, așa cum s-a procedat cu Cezar Radu prin anii ‘50, ci a scăpat cu ceva sancțiune mai ușoară, care i-a permis să-și facă meseria pe mai departe. Și iată că ironia destinului s-a arătat din plin. Cel care în tinerețe și-a turnat colegii la Securitate și le-a cauzat mari nedreptăți, a ajuns el însuși să fie turnat la Securitate și sancționat, poate că în cazul său pe drept, ticăloșia sa de odinioară s-a întors peste decenii ca un bumerang împotriva lui. După ce s-a permis accesul relativ la Arhivele fostei Securități, la fel s-a manifestat și în acest caz mișcarea Spiritului obiectiv pe care Hegel o numea „viclenia rațiunii”, în sensul că, din toată această tărășenie, au avut de suferit până la urmă cei mai tineri, adică foștii studenți care pe vremuri l-au turnat pe M. la Securitate.
Realizările cu adevărat mari ale Profesorului Cezar Radu au survenit abia după 1990. Ca profesor de Estetică la Arhitectură, era preocupat de arhitectura sacră și a realizat că va urma un val de construcții de biserici noi și că inevitabil arhitecții vor primi comenzi de la preoți cu tot felul de kitsch-uri oribile și idei trăsnite. Așa că, în afară de partea teoretică a cursului, Domnul Profesor îi lua pe studenții interesați la plimbare prin București, să se uite cu atenția la bisericile vechi, apoi s-a dus cu ei și la mănăstirile din Argeș, Vâlcea sau Bucovina. Tinerii arhitecți, care pe la sfârșitul anilor ’90 și în anii 2.000 s-au afirmat prin proiecte proprii și valoroase de biserici, atât în România cât și în afara ei, au trecut în majoritatea lor prin Școala de Estetică a arhitecturii sacre a lui Cezar Radu. În același timp, denunțătorul său din tinerețe, la fel ca și fostul secretar PCR pe Facultate, a făcut saltul de la limba de lemn la maioresciana beție de cuvinte și a sfârșit-o la Cluj într-un grup de alcoolici anonimi.