Condiția distrugerilor arhivelor manuscrise nepublicate este și mai tristă când protagoniști exteriori, fie ei apropiați ai scriitorului, decid, cu brutalitate și o stupefiantă frivolitate, suprimarea unor documente.
O primă categorie sunt prietenii. Dacă Byron îi lasă prietenului Thomas Moore manuscrisul Memoriilor sale, acesta, lipsit de discernământ, îl vinde editorului istoric al poetului, John Murray, care îl arde contra avizului lui Moore. Șase ani după moartea poetului, în 1830, Murray îi publică din reziduurile memoriei lui prima biografie oficială (Letters and Journals). Memoriile originale, autentice nu mai există: ele au luat forma distorsionată a amintirilor lui Moore: Memoriile lordului Byron, publicate de Thomas Moore (august 1834).
Este și mai trist și brutal când asemenea decizii sunt luate de rude. După moartea lui Flaubert în 1880, urmată de cea a lui Maupassant zece ani mai târziu, cele două legatare, respectiv Caroline de Commanville și Laure de Maupassant, distrug sau șterg fraze întregi din arhivele moștenite, în special din fondul Maupassant. Flaubert, ca și mama lui, suferea de epilepsie, detaliu ascuns cu grijă de prietenii lui, dar în fond fără pertinență literară. Dintre toți apropiații, nici unul nu a îndrăznit să dezvăluie penibilul adevăr cu excepția tardivă a lui Maxime du Camp în ale sale Souvenirs littéraires. Același Maxime du Camp care comisese sacrilegiul de a se fi amestecat în textele pe care Flaubert i le încredințase. Du Camp îi propusese (scrisoare din 14 aprilie 1856) o întreagă baterie de tăieturi din Madame Bovary proaspăt terminată pe care amicul săi i-o confiase pentru a o remite spre publicare lui Laurent-Pichat, redactor-proprietar al Revue de Paris (Flaubert-Maupassant 1993, 292). Dar nu așteptase acordul lui Flaubert și operase el însuși schimbările respective. Imaginăm stupefacția lui Flaubert la aflarea știrii și înțelegem răcirea ulterioară a relațiilor dintre cei doi. În ce-o privește pe Caroline de Commanville, recunoștința pare a fi fost un animal necunoscut pentru ea: nu numai pentru că unchiul Gustave îi salvase soțul și implicit pe ea însăși de la un dezastruos faliment cu câțiva ani mai înainte, dar moartea autorului Doamnei Bovary, al cărei unică moștenitoare era, îi asigurase o viață confortabilă până la sfârșitul zilelor. Datorită condamnabilei ei nepăsări, casa de la Croisset-sur-Seine unde au fost create operele flaubertiene fundamentale a fost rasă, iar Flaubert face parte dintre puținii mari autori francezi și universali care nu dispune de un lăcaș memorial. În cazul lui Maupassant motivele amputărilor din arhivă sunt diferite. Tânărul scriitor normand, căruia Flaubert i se adresa adesea cu apelativul „jeune lubrique” era cunoscut ca un erotoman impenitent1, iar corespondența lui era împănată de aluzii sau expresii obscene dacă nu de-a dreptul pornografice. Ceea ce, ca și în cazul lui Stevenson, nu trebuie să reprezinte un motiv pentru a-i falsifica arhiva. În același registru, Jurnalul integral al lui Julien Green, publicat în 2019, este amputat cu foarfecile în nenumărate locuri fie de sora lui, Anne, fie de fiul adoptiv, Eric, fie de fostul tovarăș de viață al scriitorului, Robert de Saint-Jean. Green era homosexual iar anumite pasaje sordide nu-l prezentau sub o lumină favorabilă. Susținem totuși că principiul Amicus Plato sed magis amicis veritas trebuie să regenteze orice repercutare a imaginii unui scriitor în posteritate. Publicul dorește să știe cine a fost cu adevărat scriitorul respectiv și nu ceea ce au vrut să lase să se creadă despre el apropiații lui pudibonzi.
Situațiile cele mai neașteptate, uneori comice alteori tragice, prezidează destinul arhivelor scriitoricești. După moartea lui Kant, un cunoscător a constatat stupefiat că măslinele cumpărate de la un băcan din Königsberg erau ambalate în file provenind din manuscrisele filosofului. Or numai un apropiat care avea acces la arhiva lui Kant ar fi putut să comită un asemenea sacrilegiu. Soția lui Mozart își făcea papiote din partiturile soțului ei, cea a lui Jules Renard a suprimat 3000 de pagini din enormul Jurnal al autorului lui Poil de carotte temându-se de reacțiile ulcerate ale contemporanilor surprinși în ipostaze compromițătoare în paginile lui. O situație identică se reproduce între Sidney Colvin și R. L. Stevenson, în timpul vieții și mai cu seamă după moartea scriitorului. Dorință de purificare, de eliminare a unei experiențe eșuate pentru a putea reînnoda cu reușita, pasiune piromană („aproape toți copiii sunt piromani”)? Imposibil de tranșat cu exactitate. Aragon, la instigarea suprarealiștilor, distruge într-o cameră de hotel din Madrid cele 1500 de pagini manuscrise ale romanului inedit Apărarea infinitului. Acuzația ucigătoare lansată de André Breton: roman burghez (sinonim de mediocru)2 fusese suficientă pentru a-i determina gestul.
Din păcate, câtă vreme o lege privind sacralizarea operei de artă și a tot ce gravitează în jurul ei nu există încă, accidentele de acest fel nu sunt gata să se oprească. Protagoniștii lor sunt de cele mai multe ori persoane exterioare literaturii complet lipsite de conștiința importanței lor sociale.
Avatarurile existențiale obiective ale creatorului. Impactul asupra operei
În fapt, reușita finală a operei ține de miracol dacă contabilizăm toate obstacolele și pericolele cu care drumul genetic este presărat. În afara riscurilor subiective, multiple pericole obiective o pândesc.
Avatarurile existențiale ale autorului pot conduce la dispariția unor manuscrise. Manuscrisul romanului Sub Vulcan al lui Malcolm Lowry, dispare în incendiul casei scriitorului pe 7 iunie 1944. Ne întrebăm cât a putut supraviețui din arhivele manuscrise ale lui Nerval care a schimbat la Paris, în plină perioadă creatoare, nu mai puțin de treizeci de locuințe. Într-o scrisoare din 1920 adresată lui Carlo Linati, Joyce declară că scrisese Ulise, pe care nu-l terminase încă, în douăsprezece locuințe, târând după el, la fiecare schimbare de adăpost, o valiză cu note. Au supraviețuit ele oare toate? Circumstanțe dintre cele mai diverse vin să agraveze lucrurile. Într-o altă scrisoare către protectoarea și mecena sa de o viată Harriet Shaw Weaver (9 aprilie 1921), Joyce, autorul care a întâmpinat poate cele mai virulente rezistențe la conținutul operei lui din întreaga istorie universală a literaturii, relatează următoarea întâmplare: „Aseară, la ora 6, d-na Harrison, căreia îi fuseseră trimise scenele finale din Circe ca să fie dactilografiate după accidentul Dr. Livisier, m-a vizitat într-o stare de extremă agitație și mi-a spus că bărbatul ei, funcționar la ambasada britanică de aici, a găsit manuscrisul, l-a citit și apoi l-a rupt și l-a aruncat pe foc. Am încercat să aflu mai exact ce s-a întâmplat dar a fost foarte greu. Dactilografa a spus că soțul a ars numai o parte din manuscris și restul l-a «ascuns». Am rugat-o să vină să-mi aducă restul. Am așteptat până la 10.30, dar nu s-a întors și nici nu mi-a scris sau telefonat. Bănuiesc că mi-a ascuns unele lucruri”.
Finalmente d-na Harrison îi va trimite restul manuscrisului. Dar lacunele existente în el îl vor obliga pe Joyce să rescrie unele părți si să adauge altele. „Doar câteva pagini pe care le lăsase pe masă au fost distruse. Va trebui să trec peste notele scenei din nou și s-o recreez, ceea ce nu este atât de ușor ca atunci când am scris-o: am scris sfârșitul și tot episodul Eumeus și o bună parte din Ithaca, Este foarte obositor, dar încă pachetul a venit ca o ușurare după douăzeci și patru de ore de suspans.” (Joyce> Harriet Shw Weaver 10 aprilie 1921) Partea arsă de obtuzul britanic a fost însă în mod iremediabil pierdută.
Despre manuscrisele lui Lautréamont și despre poet, el însuși mare nomad, nu se știe mai nimic! Autorul Cântecelor lui Maldoror rămâne una dintre prezențele cele mai misterioase din întreaga istorie a literaturii. În afară de o fotografie datând din epoca în care era elev de gimnaziu și regăsită într-un album al familiei Dazet, toate manuscrisele și corespondența trimisă sau primită de către scriitor s-au pierdut. Mai mult decât atât, unul dintre exegeții lui, Jean-Jacques Lefrère, observă «carența tot atât de generalizată de martori» care ar fi putut furniza un minimum de informații despre existența și felul în care crea poetul.
Manuscrisul primei cărți, autobiografice, a lui Conan Doyle, The Narrative of John Smith, un fel de răscruce ficțională a ansamblului operei lui Conan Doyle, căci anumite elemente din ea vor migra către alte romane, a fost pur și simplu pierdută de către poșta britanică. Ceea ce explică în parte faptul că scrierea va rămâne inedită până foarte târziu, în 2004, când reapare ca prin miracol în cadrul vânzării de către Christie’s a fondului Conan Doyle Collection la Londra.
Există scriitori care au anticipat acest gen de mezaventuri și au luat măsurile necesare ca distrugerea arhivelor lor să nu se producă. Prevăzător și conștient de valoarea euristică a manuscriselor, Goethe și-a organizat prezervarea lor încă din viață, nelăsând nici un spațiu liber hazardului. Nu numai că a conservat practic toate manuscrisele sale, dar le-a clasat pe criterii științifice încă în timpul vieții și le-a transmis posterității în perfectă ordine. Astăzi ele constituie fondul principal al lui Goethe und Schiller-Archiv care a stat la baza monumentalei ediții a operei goetheene în 143 de volume cunoscuta sub numele de Sophien Ausgabe. După Goethe, Hugo a lăsat și el prin testament (1881) toate manuscrisele, desenele și diverse alte documente Bibliotecii Naționale din Paris. Le-au urmat cele lui Flaubert, Zola, Valéry și, în sfârșit, un număr de manuscrise de scriitori ai secolului XX colecționate de pasionatul Jacques Doucet și lăsate moștenire la moartea lui prin fondul eponim Universității din Paris.
Chiar dacă, la ora actuală țările civilizate dispun deja de acumulări considerabile de artefacte scriitoricești, nu trebuie uitat faptul că opera în sine, și toate documentele care gravitează în jurul ei, reprezintă cimentul unei națiuni, lumina care determină profilul intim al entității naționale, în fapt tot ce identifică individul ca „trestie gânditoare” și sensibilă. Iar manuscrisele de lucru, balizând drumul ascendent de la oarecare, întâmplător, banal, către excepțional, perfect, revelator, reprezintă, în ciuda aparențelor, ceva mai important pentru dezvoltarea umană – este în orice caz poziția noastră – decât opera finită ea însăși.

 

 

Referințe bibliografice
Joyce, James (1983), Corespondentă, București: Univers.

 

 

Note
1 Yvan Leclerc, editorul corespondenței între cei doi, menționează două scrisori ale lui Maupassant conservate la Biblioteca Lovenjoul care prezintă ștersături cu cerneală violetă în pasajele privind-o pe Suzanne Lagier şi prostituatele din perioada Expoziției universale. O alta, adresată de Flaubert lui Zola (23 juillet 1876) evocă apropo de același Maupassant „[…] lubricitățile sale canotiere cu o femeie solidă”. Maupassant este unul dintre cei care au participat la construcția „arhetipului seductorului masculin” (Le Figaro, 24 déc. 1999) à la française.
2 În anii ’80 totuși câteva sute de pagini de manuscris ale acestui roman au fost descoperite la Humanities Research Center din Austin, Texas.