La 16 aprilie 1972, s-au împlinit 50 de ani de la moartea (prin sinucidere) a scriitorului Yasunari Kawabata (1899-1972), primul autor japonez, care a fost distins cu Premiul Nobel pentru literatură, în 1968, căruia i s-au tradus ulterior, în limba română, numeroase romane şi volume de eseuri.
În semn de omagiu adus scriitorului, republicăm interviul pe care i l-a luat sărbătoritului de atunci domnul Liviu Petrina, la câteva luni după anunţarea premiului.
Domnul Liviu Petrina, diplomat de carieră şi publicist, care urmase Dreptul la Cluj şi lucra, în 1968, la Ambasada României din Tokyo, are meritul de a fi insistat să i se acorde acest interviu şi să ceară şi un autograf pentru revista i(an XII, nr. 50 (620), 12 dec. 1968, p. 8). Interviul a fost însoţit de un portret realizat de Neagu Rădulescu, pe care îl reproducem, de asemenea.
Mulţumim domnului Liviu Petrina pentru acordul de a republica acest interviu în revista Tribuna. Tot Domnul Livu Petrina a tradus şi publicat, şi tot în Tribuna, şi discursul pe care scriitorul japonez l-a susţinut la festivitatea de acordare a Premiului Nobel, în Tribuna, anul XIV, nr. 36 (710), 3 sept.1970, p. 8, şi în nr. 37 (711), 10 sept. 1970, p. 8, discurs pe care îl vom reproduce, de asemenea, într-unul din viitoarele numere ale revistei.
Transcrierea textului s-a făcut în conformitate cu normele ortografice actuale, iar forma sînt a fost transcrisă sânt, conform precizărilor din DOOM-3. Notele explicative şi introducerea aparţin domnului Liviu Petrina, care, împreună cu scriitorul clujean, Aurel Rău, sunt, probabil, singurii români în viaţă, care s-au întâlnit cu Yasunari Kawabata. (Ilie Rad)

 

*
Yasunari Kawabata, laureatul Nobel 1968, s-a născut la Osaka, în 1899, 11 iunie. Rămâne curând orfan de ambii părinţi, îl creşte un bunic. Rătăceşte prin ţară, pe la diferite şcoli şi internate. Studiază la Tokio literatura japoneză şi engleză. Debutează cu Jurnalul celui de-al 16-lea an (1925). A lucrat pe la o editură, a fondat mai multe reviste. Preşedintele Pen-Clubului Japonez (1948-1965), vicepreşedintele Pen-Clubului Internaţional, membru al Academiei de Arte Nipone. Publică numeroase opere: Ţara zăpezilor, O mie de cocori, Dansatoarea din Izu, Sunetul Muntelui etc., etc. Locuieşte la Kamakura (50 km de la Tokio), unde a binevoit să ne primească.

 

 

– Sânteţi primul japonez căruia i se decernează Premiul Nobel pentru Literatură. Ce influenţă va avea evenimentul asupra literaturii japoneze?

 

– Literatura ţării mele, în ceea ce priveşte felul de a fi scrisă, cred că nu va fi influenţată în mod deosebit. Doar pentru introducerea creaţiilor nipone şi în ţările mai mici (mă iertaţi că folosesc expresia, şi Japonia e o ţară mică), în afară de, să zicem, America, Franţa, Germania, s-a creat un prilej. Operele mele viitoare, ale altor scriitori din Japonia nu cred că vor fi afectate.

– “Am primit distincţia, în primul rând, graţie faptului că există tradiţii japoneze, iar eu le-am încorporat în operele mele” – spuneaţi Dv. în seara în care s-a anunţat hotărârea Academiei Suedeze. Vă rugăm să dezvoltaţi această idee, schiţând, eventual, şi traiectoria romanului japonez de-a lungul vremurilor.

 

– Începând din timpul copilăriei, pe când aveam 14-15 ani, am citit literatură veche japoneză, veche, adică de acum o mie de ani – Genji Monogatari1, spre exemplu. Cărţile citite la vârsta aceasta sânt cele care rămân mai adânc imprimate în suflet, nu-i aşa? A venit şi influenţa occidentală…
Tradiţiile literaturii japoneze – Kojiki2, Manyoshu3, momentul Genji Monogatari, apoi în Epoca Edo4 – acum trei sute de ani (între timp romanele descăzuseră) – tanka, waka, haiku, renga, renku5 – genuri specifice poeziei noastre, care s-au perpetuat peste secole. Există, cu alte cuvinte, o lungă tradiţie a literaturii nipone, cu care am intrat în contact tot mai intim, am ajuns să o îndrăgesc. Scrierile mele au fost, în mod natural, influenţate de această tradiţie.

 

– Romanul japonez…

 

–Să începem cu Genji Monogatari, care este, mi se pare, cunoscut relativ, la Dv., în Europa. Cum ştiţi, e vorba de o epocă de-acum o mie de ani. (Cu mândrie nereţinută.) A, vaza aceea din colţ e contemporană cu Genji Monogatari.

 

– E de acum un mileniu, din perioada Heiană!? (6)

 

– Da. E veche bine. Îmi spuneaţi că vă interesează poporul Ainu, am şi nişte obiecte ainiene, o să vă dau şi Dv.

 

– O, nu trebuie! Vă mulţumesc foarte mult.

 

– Genji Monogatari, aşadar. Viaţa nobilimii de la Curtea împăratului cunoaşte acum o eleganţă şi un rafinament remarcabil. Cultură înfloritoare. Se pare că literatura începe să se dezvolte sub influenţa dinastiei chineze7. Doamnele de la Curte aveau o educaţie aleasă: bărbaţii, mai instruiţi, scriau în limba chineză, scriau poezii. Să scrii într-o limbă străină, să compui poezii într-o limbă străină trebuie să fie extrem de dificil. Ceea ce a rămas din această perioadă sânt, în general, operele scrise de femei. Nu se poate spune că ale bărbaţilor nu au fost superioare celor feminine, numai că scriau într-o limbă străină. Genji Monogatari8… A, şi mai înainte au existat romane. Cel mai vechi roman e Taketori Monogatari. Genji Monogatari e comparat adesea cu romanele moderne, cum sânt, spre exemplu, ale lui Proust. Şi e un roman de acum o mie de ani! Pe atunci nici în China nu erau romane. După Genji Monogatari au apărut şi alte romane. Apoi, treptat, romanul a decăzut.
Alt moment, Epoca Tokugawa9, acum trei sute de ani. Atunci a scris Saikaku10. Alte multe romane, reînfloreşte genul. Vremurile se schimbaseră. Se poate spune că Saikaku reprezintă realismul. Acum trăieşte şi Chikamatsu11 – dramaturg, însă; el ilustrează romantismul, nu-i aşa?
Epoca Meiji12, influenţă occidentală. Romanul ajunge iar în vogă. Încă influenţa occidentală e puternică. Şi nu numai în literatură, ci şi în sculptură, în pictură – Renoir, uite tabloul acela, în fine… Şi în ştiinţă se importă masiv. Se importă literatură. Cred că de-acum se vor scrie şi romane specifice japoneze.

 

– Se spune că Dv. aruncaţi o punte între literatura occidentală şi cea orientală. Care e deosebirea principală dintre cele două literaturi?

 

– Sânt tradiţiile altele. Filosofia, mentalitatea eroilor nu e, la noi, transpusă direct, la suprafaţă rămâne – nu ştiu de ce, undeva, într-un alt strat.

 

– Care sânt romancierii străini pe care îi preţuiţi cel mai mult?

 

– Dintre scriitorii pe care îi citim în timpul şcolii, când sântem tineri, ni-i alegem pe cei pe care îi admirăm sincer, cu sentimente pure. Pe ceilalţi, pe care îi cunoaştem la maturitate, îi privim altfel: cum spuneam, mai ales primii ne rămân în suflet. În acest sens, scriitorii ruşi sânt mulţi: Dostoievski, Tolstoi, Cehov. Fireşte, şi Shakespeare, şi Goethe, şi scriitori francezi.

 

– Care scriitori străini influenţează literatura niponă?

 

– Astăzi – francezii şi americanii. Puţin mai înainte americanii, francezii; mai înainte ruşii, germanii, europenii de nord (Ibsen, Bjornson).

 

– Domnule Kawabata, nici limba Dv., nici limba mea nu sânt prea cunoscute în alte ţări. Pentru ca literaturile unor astfel de limbi să devină mai bine cunoscute în lume, ce s-ar putea face?

 

– Da, da. Există un comitet UNESCO, care se ocupă cu promovarea unor literaturi mai puţin cunoscute. Şi cea japoneză intră aici. Poate şi eu am primit Premiul Nobel, datorită acestei acţiuni. Aşadar, traducerile.
Cel mai bine e dacă merg oamenii în asemenea ţări şi învaţă acolo limba. Astăzi, se traduce în engleză din literatura japoneză; asta, după ultimul război. În timpul războiului, japonezii i-au învăţat pe americani limba japoneză. Erau interese de război, apoi se credea că-i vom învinge pe americani, va trebui să-i ocupăm, deci va fi nevoie de vorbitori de japoneză. Astăzi, toţi traducătorii celebri din limba noastră (în engleză) sânt cei care au învăţat-o în această perioadă. Deci… De fapt, în Occident se spune adesea, nu?, că literatura, cultura ţării învinse pătrund în ţara învingătoare.
Şi Pen-Clubul manifestă interes în problema traducerilor. Comitetele etc. pot ajuta, însă cărţi nu publică. Tot editurile o fac. Ele gândesc şi comercial. De aceea, pentru a nu rămâne numai la nivelul intereselor editurilor, trebuie şi guvernele să se preocupe. Aici, iarăşi, se îndreaptă eforturile spre ţările mai mari, apoi vin cele mai mici. Există şi relaţii între traduceri şi schimburile de mărfuri; când se dezvoltă comerţul dintre două ţări, şi valorile culturale încep să circule mai bine.

Tokio, 17 nov. 1968
Interviu realizat de Liviu Petrina

 

 

Note
1 Genji Monogatari – una din capodoperele literaturii japoneze, scrisă în primul deceniu al mileniului nostru, de către o femeie, Murasaki Shikibu (978-1016).
2 Kojiki – Cronica întâmplărilor vechi – prima carte scrisă în limba japoneză (712).
3 Manyoshu – Culegerea a mii de Frunze – o antologie de poezie realizată aproximativ prin anul 770.
4 Epoca Edo (1603-1867).
5 Tanka sau waka – poem de 31 de silabe; haiku – poem de 17 silabe; renga – poezie-dialog; renku – cuplet.
6 Perioada Heiană (794-1192).
7 TO – dinastia Tang (618-906).
8 Taketori Monogatari – operă anonimă, de la sfârşitul secolului X.
9 Epoca Tokugawa – Epoca Edo.
10 Thara Saikaku (1642-1693).
11 Chikamatsu Monzaemon (1653-1725).
12 Epoca Meiji (1867-1912).