Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Între erotic și eroic: iluzia desprinderii

Între erotic și eroic: iluzia desprinderii

 

 

Laurențiu-Ciprian Tudor
Jurnal de cuplu. A Couple’s Diary
Traducere de Liliana Ursu și Tess Gallagher
Timișoara, Editura BrumaR, 2019

 

 

Volumul de versuri în ediție bilingvă Jurnal de cuplu/ A Couple’s Diary este o întreprindere temerară a poetului brașovean Laurențiu-Ciprian Tudor, susținut de o echipă remarcabilă: poeta americană Tess Gallagher, poeta și traducătoarea Liliana Ursu, poetul Robert Șerban și, nu în ultimul rând, scriitorul Daniel Drăgan. Spun că demersul este temerar deoarece, atât tematic cât și stilistic, proiectul nu se caracterizează prin tipicitate în raport cu vremurile. Pentru a scrie Jurnalul de cuplu, un amplu poem de dragoste, Laurențiu-Ciprian Tudor s-a despărțit de câteva ori de sine, reîntorcându-se de tot atâtea ori. După o scurtă „rătăcire” postmodernă prin Licantropia poftei, poetul revine la specificitatea discursivă proprie. Spuneam că în acest volum „materia poetică modernistă, prelucrată voit cu instrumente ale unei postmodernități instinctive (de care poetul nu se dezice), capătă strălucirea unei alte frumuseți”. După desprinderea de coordonatele spațiului discursiv în care s-a născut ca poet – acel șaizecism nischitastănescian care propusese metapoezia, care interpretase poetic rătăcirile filogenetice și ontologice ale ființei – Laurențiu-Ciprian Tudor creionează o mitologie a cuplului cu ingrediente moderniste târzii, fără a uita să dea savoare cu mirodeniile din îndepărtatele Indii postmoderne. Jurnalul de cuplu e o asumată rătăcire interioară, într-un deloc temperat discurs ero(t)ic, apropiat stilistic de generația copilăriei sale poetice, dar rafinat adus înspre vârstele recuperării prin ironie.
Parcurgând traiectul circular al vieții, poemul Jurnal de cuplu „cântă” deopotrivă despre moarte. „Eu o iubesc ca și cum aș ucide-o” devine leitmotivul primelor patru fragmente din cele 13 ale poemului. Frânt între așezarea statornică și migrație, ca și cum în sine s-ar da bătălia pentru întreaga călătorie genetică – recentele volume de versuri, Nervi și Licantropia poftei sunt spații unei aceleiași tensiuni, dar la un alt nivel al asumării, fără să se fi ajuns la escaladarea conflictului interior – bărbatul planifică reluarea călătoriei inițiatice, în timp ce femeia rămâne să vibreze: „Ea/ are/ coaste de violoncel/ şi cântă/ preistoria alfabetului/ vocalizele lavei/ toată istoria auzului/ toată istoria muzicii/ într-un cântec/ asta şi pentru că/ mai ales că/ eu o iubesc ca şi cum aş ucide-o/ cânt la ea/ furia şi nefericirea lumii ce ajunge la mine”. Un bărbat și o femeie arhetipale, un Adam și o Evă în refacerea mitologică a parcursului, fiecare în căutarea liniștii pierdute odată cu rătăcirea la umbra pomului cunoașterii, odată cu escaladarea conflictului în războiul conceperii: „tristus post coitus/ și gust de eșec/ după cântec violoncelul/ un timp încă mai vibrează/ trupul femeii mai e jar/ apoi toate se sting/ te încingi cu sabia/ și pleci”, sunt motivele asumării parcursurilor diferite. Mitologia cuplului se reface în raport cu Dumnezeu al migratorului, al căutătorului (fără vibrația lăuntrică a așezării, fără speranța pământului făgăduit), coborât din primele pagini ale Vechiului Testament, și cu unul al statorniciei în cuplu, din paginile celui Nou devoalat. În ciuda unei asemenea așezări, revenind la filiația nichitastănesciană, spre deosebire de poemele neo-modernistului legate prin altfel de rădăcini mitice în reinterpretarea întâmplărilor ființei – a se vedea, de pildă, mitul sumerian din care descalecă Ghilgameș și Enghidu și din care izvorăște, cumva, literatura lumii – Jurnalul de cuplu nu a are nevoie de un mit-suport. El se întâmplă deodată cu miturile, și le asumă, le absoarbe ca întâmplări întemeietoare paralele, valide în explicarea faptelor neatingătoare de sine. Jurnalul de cuplu e, mai degrabă, o întâmplare a bărbatului arhetipal care descrie filogenetic parcursul speciei, așezările ei genetice și constantele apropierii, statorniciei aparente și continuei evadări. Provenind din vecinătatea Babilonului lui Enghidu, cărțile care duc la confirmarea (și nu la fundamentarea) parcursului sunt cele numite generic Biblia.
Pe de altă parte, această raportare atipică la mit e probabil unul dintre indicatorii cei mai importanți ai despărțirii lui Laurențiu-Ciprian de canonul neo-modernist al lui Nichita. Dar recuperarea mitului nu se face (numai) prin ironie și pastișă, așa cum propun generațiile literare succesive, începând cu cea optzecistă, ci și prin rescriere într-un alt orizont paradigmatic. Filonul (neo-)modernist al poeziei lui Laurențiu-Ciprian Tudor traversează straturile generaționiste ale literaturii autohtone, inclusiv permafrostul douămiist și depozitele recente fără orizonturi distincte, spre a se oferi drept potențial reper în reașezările literaturii. Într-un peisaj înghețat al poeziei incoerente, decupate de mit și sărăcite de mijloace artistice, lipsite de vibrație și nedeschizătoare de drum, răsare acest poem al fiecăruia, Jurnal de cuplu, în fond o epopee a căutărilor în interacțiunea imediată. Poem de dimensiuni mari, alcătuit din 12 cânturi (fragmente) plus cântul (fragmentul) care anunță oferta de treizeci de arginți, Jurnalul de cuplu se relevă ca epopee a faptelor ero(t)ice din orizontul conjugal. Erotismul este tumultuos, vibrant, acaparator, dar Jurnalul de cuplu rămâne o pseudoepopee care se închide în cerc (în inelul care leagă cuplul) promițând evadarea. De altfel, constat în ultimii ani o revenire la cântecul ero(t)ic al epopeii, inclusiv în literatura română, iar prin aceasta o revenire, fie și ironică, la fundamente, întemeieri, remitizare.
Laurențiu-Ciprian Tudor se întoarce prin Jurnal de cuplu în sfera abstractă a valorilor poetice clasice, resuscitând eul liric într-o pseudoderulare epică (în cazul său, abordarea ironică privește mai degrabă epopeea în sine, statutul și posibilitățile sale întemeietoare decât reîntemeierea, demitizarea spre remitizare), reinventând (sau recontextualizând) confesiunea lirică, repoziționând poezia ca facere (prin acele cuvinte încărcate de forță ilocuționară, acele doings din filosofia limbajului la J.L. Austin) în facere continuă. Propriei experiențe îi adaugă o dimensiune mitică, într-o mitologie nouă (iscată fără nevoia acută a postmodernilor de „dezvrăjire”), a cuplului, care facilitează accesul nu doar la înțelesuri, ci și la trăirea poetică, la căutarea umanității în profunzimea ei poetică.
Laurențiu-Ciprian Tudor invită la o călătorie a facerii și desfacerii, la un parcurs fără capăt pe banda cu o singură față (a cuplului) și o singură margine (evadarea extraconjugală rememorată, așa-zis eroică, coborâtă din vremuri ancestrale), având proprietatea de a fi neorientabilă și purtând numele matematicianului german August Ferdinand Möbius. Aparent e o călătorie fără sorți de izbândă în redarea vieții derulându-se spre izvoare, în condițiile în care interioritatea și exterioritatea conviețuirii se schimbă aparent. În această călătorie pe aceeași suprafață topologică, sinele își devine sieși exterior, rămânând și interior deopotrivă. Eul liric nu are decât șansa raportării la sinele mai larg – întreaga bandă a alergărilor dinspre sine spre sine – care este familia. Or, pe aceeași bandă rămânând, cu iluzia desprinderii, se resimte în egală măsură și căldura trupului femeii, și vibrația violoncelului sub arcuș.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg