Atunci când îl consideră pe Ilie Moromete „cel din urmă țăran”, Nicolae Manolescu are în vedere nu doar destrămarea unei categorii sociale. În Arca lui Noe, criticul se referă la „un țăran” care „își apără seninătatea și iluziile cu o ironică inteligență contra amenințărilor; deși se află strâns într-o menghină care nu-l slăbește, el speră într-un dar al naturii sau într-un miracol, cu încăpățânarea celui care refuză să se adapteze valorilor unei lumi pe care banul, tranzacțiile și afacerile de tot felul au urâțit-o”. Ilie Moromete trăiește in interiorul semnificativ al satului și al casei sale ca repere ale unei lumi pe care și-o protejează într-adevăr inteligent și ironic (și care, la rândul ei, îl protejează) recurgând și la un spectacol cu multă abilitate regizat.
Ilie Moromete nu este insensibil însă la cealaltă lume, de afară, de la care așteaptă mesaje, plasat în spațiul unde se simte el însuși cu adevărat, în poiana din fața fierăriei lui Iocan, însă el nu trimite mesajul său lumii de dincolo de fruntariile satului. Citește ziarul și, dincolo de evenimente, caută semnificații profunde, ce le scapă celorlalți. O serie de detalii ale lecturii moromețiene sugerează că, cel putin pe parcursul lecturii, țăranul din Siliștea Gumești s-ar dori in lumea parlamentului, dar destinul său este să-și asume solitudinea pe care i-o consacră Din Vasilescu, artistul, prin chipul din lut al consăteanului, întărit prin flacără: „Era el, notează scriitorul, Moromete, așa de…așa de serios, și de…Da, el era, dar parcă era singur, fără familie, fără Iocan și Cocoșilă, fără Dumitru lui Nae și fără parlament”.
Moromete domină interiorul propriei case, ea însăși un univers, o lume, asezat pe un prag căruia trebuie să-i recunoastem semnificațiile. Nu este pragul care desparte interiorul casei de afară, ci un prag interior, dintre o tindă comună și o odaie în care accesul este totuși limitat. Ivan Evseev reamarca faptul că „strâns legat de simbolismul porții(ușii), pragul(…) poate fi o trecere dintr-un spațiu profan în unul sacru”( Ivan Evseev, Dicționar de simboluri, București, Editura Vox, 2007, p. 338). Pragul îi conferă o autoritate de care Moromete este pe deplin conștient. Ai casei au gesturile firești, nelipsite de la o cină, Moromete îi stăpâneste însă pe toți spiritual, cu privirea: „Cât ieşeau din iarnă şi până aproape de sfântul Niculaie, Moromeţii mâncau în tindă la o masă joasă şi rotundă, aşezaţi în jurul ei pe nişte scăunele cât palma. Fără să se ştie când, copiii se aşezaseră cu vremea unul lângă altul, după fire şi neam. Cei trei frați vitregi, Paraschiv, Nilă si Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca și când ar fi fost gata să se scoale de la masă şi să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, jumătate întoarsă spre străchinile şi oalele cu mâncare de pe foc, stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca şi pe Tita, copii făcuţi cu Moromete. (…) Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare. Toţi ceilalţi stăteau umăr lângă umăr, înghesuiţi, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deşi numărul copiilor crescuse. El şedea bine pe pragul lui, putea să se mişte în voie şi de altfel nimănui nu-i trecuse prin cap că ar fi bine să se schimbe masa aceea joasă şi plină de arsurile de la tigaie”.
Ilie Moromete iese totuși din sat, dar nu pentru bani sau pentru câștig. Intâlnirea lui Moromete cu mocanca îi prilejuiește personajului reconsiderarea privirii și, în general, a ochiului. Detalii semnificative ale episodului scapă în general lecturii. Dincolo de portretul femeii, reține atenția un amănunt deosebit de important. E vorba de o anumită caracteristică a ochilor mocancei: „Plângea și în ciuda mâniei ochii ei rămâneau mari și curați”. Puritatea ochilor mari și albaștri ai femeii nu este deloc condiționată de tulburarea organicului. Privind-o pe femeia care îl oprește la ieșirea din sat, Moromete reține tocmai ochii, insensibili la mișcarea afectului, ca și cum ar fi separați de trup, înscriindu-se parcă într-un orizont metafizic. Ochii aceștia declanșează la Ilie Moromete „cealaltă „ privire, o semnificativă deschidere a ochilor, cum o numește naratorul, care-i permite să vadă dincolo de vălul de aparențe ale lumii. Ceilalți descoperă cu uimire că, după această călătorie revelatoare Moromete a dobândit „ciudatul dar” de a vedea cu totul altfel realitatea din jur: „Descopereau toți, Cocoșilă, mama, fetele-până și cei trei- că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau”. (s.n.). In felul acesta, prin intâlnirea magică din satul din apropierea muntelui, la intoarcerea din călătorie, Ilie Moromete este un învingător. El se întoarce metamorfozat și total diferit de cel de la plecare. In această situație, nu surprinde deloc faptul că atunci „când se întoarse”, pentru absolut toți, Moromete „arăta de nerecunoscut”.
În finalul primului volum, Moromete este suprins la piatra de hotar, loc cu atât mai semnificativ cu cât în „structurile duale sau în cele tripartite ale lumii, specifice culturilor arhaice și tradiționale, orice limită (graniță, frontieră, hotar) este un semn al discontinuității spațiului, fie pe orizontală, fie pe vericală. Hotarul desparte, dar și unește zone și nivele diferențiate valoric; marchează momentul de echilibru și de cumpănă, conține, concentrată în sine, energia ambelor spații polare, antagoniste sau complementare, de unde rezultă ambivalența sa, adică echivocul valoric al acestui simbol” (Ibidem, p. 188). Ivan Evseev menționează însă și altă semnificație a hotarului : „Orice trecere înseamnă schimbare, ce poate fi în bine sau în rău” (Ibidem, p. 188).
Moromete nu este rupt de lume, dar vine la hotarul acesta deplasându-se dinspre un centru simbolic, al casei, al fierăriei lui Iocan, spre margine, de unde începând se întinde lumea, nu obligatoriu agresivă, dar cu siguranță altceva: „Moromete însă era departe de a se simți rupt de lume şi venise aici tocmai pentru că se simţea îngropat în ea până la gât şi vroia să scape. Simțea că se uneltise împotriva lui şi el nu ştiuse – timpul pe care îl crezuse răbdător şi lumea pe care o crezuse prietenă şi plină de daruri ascunseseră de fapt o capcană (fâlfâirea înceată a ameninţărilor, întinderea lor de-a lungul anilor şi de aici credinţa în fărâmiţarea şi dispariţia lor) – iar lumea, trăind în orbire şi nepăsare, îi sălbăticise copiii şi îi asmuţise împotriva lui”.
Gânditorul de la Siliștea Gumești este suprins într-o ipostază consacrată: „Stătea pe piatra de hotar cu capul în mâini şi încerca să dea de curgerea până mai ieri a gândirii sale liniştite, îndârjit şi hotărât să nu cruţe nimic pentru a o regăsi, simţind că înstrăinarea de ea ar aduce întunericul şi că moartea n-ar fi mai rea decât atât. Nu se întâmplase nimic atât de cumplit încât să nu fie repus totul sub lumina vie a minţii. Nu cumva timpul era undeva acelaşi? Nu cumva trecerea lui era egală şi dacă o dată te ocrotea fărâmiţând primejdia, când te credeai scăpat îţi distrugea de asemenea speranţele clădite peste legea lui? Nu cumva copiii de aceea sunt copii, ca să nu-şi înţeleagă părinţii, fără ca mai întâi să se rătăcească, şi de aceea părintele e părinte, ca să-i ierte şi să sufere pentru ei? Dar i-am iertat mereu, gândi deodată Moromete şi gândirea aceasta reveni şi nu mai fu urmată de alta, i-am iertat mereu, i-am iertat mereu şi rămase cu ea în cap până ce îşi luă seama şi o stinse (…). Am făcut tot ce trebuia, reluă Moromete cu o sforţare, le-am dat tot ce era, la toţi, fiecăruia ce-a vrut… Ce mai trebuia să fac şi n-am făcut? Ce mai era de făcut şi m-am dat la o parte şi n-am avut grijă? Mi-au spus ei mie ceva să le dau şi nu le-am dat? A cerut cineva ceva de la mine şi eu am spus nu? Mi-a arătat mie cineva un drum mai bun pentru ei pe care eu să-l fi ocolit fiindcă aşa am vrut eu? S-au luat după lume, nu s-au luat după mine! Şi dacă lumea e aşa cum zic ei şi nu e aşa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?! N-au decât să se scufunde! Întâi lumea şi pe urmă şi ei cu ea”.
Aș vrea să reamintesc un scurt fragment descriptiv, de după tăierea salcâmului: „Salcâmul tăiat străjuia însă prin înălțimea și coroana lui stufoasă toată partea aceea a satului; acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuși, arătau bicisnici. Cerul deschis și câmpia năpădeau împrejurimile”. De data aceasta, seara cu sugestiile ei, câmpia, aceeași amenințătoare câmpie și întunericul cu norii săi de ploaie proiectează asupra personajului o umbră amenințătoare. Personajul se întoarce acasă, la centrul său, unde, după cum știm deja, el nu se va regăsi pe sine: „Se apropia seara. Câmpia îşi lăsa în jos, nesimţit, pleoapa ei uriaşă. La răsărit era întuneric, se vedeau urcând nori de ploaie. Când, într-un târziu, se uită în jurul său, îşi duse mâna la frunte, se clătină câteva clipe, apoi îşi reveni si porni încet să se întoarcă acasă”.