Cu câteva dispute privind autenticitatea, dar şi limba în care a fost redactat pentru prima oară, textul Învăţăturilor devine un punct hotărâtor de interes literar-filosofic mai ales prin conţinutul unei înţelepciuni de excepţie (în subsidiarul căruia ar putea încape şi o oarecare actualitate), dar şi a unui travaliu stilistic special (de o frumuseţe ce poate rar s-ar întâlni chiar şi în zilele de acum). Chiar dacă există păreri care atribuie textul unui autor sau mai multora, care să-l fi conceput într-o unitate de timp fragmentată şi succesivă, şi chiar dacă – şi aici părerile sunt mai înfrăţite – prima redactare a fost în slavonă, apoi în greacă, şi abia mai apoi în română, ceea ce rămâne important este caracterul de document de primă mărime a unui moment istoric pe care textul îl nemureşte cu o candoare şi o exactitate impecabile. Textul are aspectul că a fost scris ieri – ceea ce nu poate însemna decât că realitatea limbii române n-a suferit fracturi sau carenţe, schimbări sau distorsiuni esenţiale.
O formulare sintetică asupra textului vine de la Dan Zamfirescu, semnatarul prefeţei de la ediţia din 1970: „Un lucru se impune fără dificultate celui ce a terminat de parcurs ultima pagină a Învăţăturilor: ele sunt un imens testament, ideologic şi pedagogic, în a cărui redactare s-a făcut apel la resursele remarcabile ale unei arte a compoziţiei, cultivate în contact cu literatura bizantino-slavă, a cărei lectură destul de întinsă o găsim atestată la fiecare pas. Dar această artă nu se nutreşte exclusiv din livresc, aşa cum s-a afirmat, ci îşi are resursele primordiale în experienţa de viaţă personală a unui individ şi în experienţa lui socială, prin care stabileşte legătura cu experienţa colectivă pluriseculară a poporului său. Ceea ce asigură unitatea operei şi transfigurează izvoarele, sudându-le într-un singur tot, este incandescenţa unei trăiri plenare, pe toate coardele sufletului omenesc, de la iubirea fiului faţă de mama sa, la durerea tatălui ce-şi plânge copiii morţi, sau contemplă cu melancolie sfârşitul său apropiat, care va lăsa pradă unei lumi pline de adversităţi pe unicul fiu rămas, şi de la lirismul religios al smereniei creştine la patosul puterii pământeşti, al iubirii de „moşie” şi al gloriei. În spatele acestei opere, alcătuită după canoanele evului mediu, care nu se sfia să împrumute copios, putem întrezări contururile unei personalităţi originale, puternic reliefată. E o trăsătură ce distanţează Învăţăturile de creaţii tipic medievale, impersonale cel mai adesea, şi o proiectează pe fundalul noii epoci, moderne.”
Un alt fragment deosebit de grăitor al lui Dan Zamfirescu îl găsim mai departe, şi nu ne pare deloc supralicitant să-l redăm în întregime aici. De ce să nu fim generoşi atunci când merită?! „Învăţăturile ne apar, astfel, în acelaşi timp ca o operă de instrucţie şi de educaţie religioasă şi morală, un breviar de ascetică şi mistică răsăriteană, o antologie de texte pedagogice selectate şi aranjate potrivit scopului general al lucrării, un tratat de teorie politică a monarhiei bizantine de drept divin, un manual original de teorie şi tehnică a guvernării autoritare moderne, prin limitarea şi dominarea puterii feudalilor, o sinteză a experienţei şi gândirii diplomatice româneşti, o carte de tactică şi strategie militară, şi una dintre cele mai autentice şi valoroase creaţii literare din cultura română.”
Fără doar şi poate, şi cercetarea lui G. Mihăilă despre Învăţături, aflată în acelaşi studiu introductiv, este mai mult decât lăudabilă şi concret folositoare. Nu vom cita din aceasta pentru a nu încărca prea mult, şi cu prea multe amănunte, expunerea de faţă – care nu se pretinde una de amploare. Dar putem nota că ne-a surprins această cercetare prin dimensiunea impresionantă a conţinutului şi întinderea total sufocantă – ce implică o muncă fabuloasă, aşa cum cred că azi nu s-ar mai angaja nimeni să o facă. Mă întreb ce s-ar putea scrie despre Învăţături după acest studiu introductiv, avându-i amfitrioni pe cei doi comentatori?! Cred că doar câteva păreri absolut subiective, căci în mod obiectiv – nimic. Şi fiind vorba despre păreri subiective, m-aş grăbi să le adaug pe ale mele. Poate vor fi relevante, poate nu, dar socot că merită să mi le exprim.
Pornind abrupt, în primul rând aş vrea să notez că există, fără doar şi poate, în subsidiaritatea textului, o anumită fantezie – şi anume una care se manifestă în găsirea exemplificărilor la care recurge monarhul şi pentru unele şi pentru altele dintre lucrurile la care se referă. Atunci când sunt alese exemplele sau modelele de urmat, întotdeauna sunt alese cele mai relevante, cele mai adecvate, încât te şi întrebi de unde atâta voinţă de claritate şi precizie? Pentru vremea respectivă, mi se pare un lucru nu numai surprinzător, dar de-a dreptul demn de toată atenţia.
Alt element ce mi s-a părut important a fost grija cu care autorul s-a oprit asupra enumeraţiilor, folosind o dibăcie veritabilă în alegerea ordinii acestora. Tema aceasta pare banală: enumeraţiile ce sunt altceva decât enumeraţii?! Dar tocmai faptul că şi acestora li se dă o importanţă nu mică este revelator. Pare că totul a fost socotit, bine pus în cumpănă, sau, mai mult, chiar obişnuinţele stilistice ale vremii par să fi fost un „preparat” veritabil. Nu puteai să spui lucrurile orişicum – mai ales fiind vorba despre o „faţă de domn”.
Alt aspect ar fi puterea de convingere a tuturor ideilor – putere ce traversează lucrarea de la un capăt la altul. Pentru vremea respectivă – după cum se ştie – cuvântul era, evident, cuvânt. El avea greutatea necesară pentru a pune în ordine. Nu aşa cum este astăzi: pentru a instaura confuzie şi babilonie. Limbajul era în perioada lui serafică.
Exprimarea directă sau indirectă a emoţiilor, iarăşi, reprezintă un procedeu literar ce a fost oportun şi bine găsit – în economia substanţei receptării propriu-zise a textului. De asemenea căutarea de fiecare dată a tonului potrivit – strunirea expresiei pentru găsirea formulei optime.
Lipsa oricărei nebulozităţi intelectuale este semnalată prin „vocea” distinctă, limpede, clară. De semnalat o hărnicie de a dezvolta frazele unele din altele – ceea ce, psihologic, denotă un spirit cumpătat, dar vivace, energic. Tot aşa, lipsa ezitării, în economia internă a textului, semnalează prezenţa unui caracter uman hotărât şi integru.
Un aspect care ar fi valabil oricând, ţinând seama că într-o ierarhie vârful ei contează cu precădere, este acela care prescrie ca monarhul să acţioneze de fiecare dată cu simplitate şi curăţenie. Acesta este secretul oricărei bune guvernări – căci orice societate omenească funcţionează pe puterea contagiunii, pe puterea exemplului. Iar direcţia contagiunii este întotdeauna de sus în jos.
Ce ar fi iarăşi de notat este prezenţa diafană a unui „glas” ce deţine înţelepciunea şi o exprimă. Acest glas vine din spiritul anonim al Sfinţilor Părinţi ai Bisericii de Răsărit, şi este deţinătorul tuturor răspunsurilor la toate problemele vieţii. Însufleţirea cu care se citează sau se amintesc cuvintele Părinţilor ne aminteşte că suntem în plin miez al expansiunii noului val ortodox (cu originea în isihasmul lui Grigorie Sinaitul sau Grigorie Palamas).
Alt lucru, de data asta de ordin mai general, este înfăţişarea de ansamblu pe care Învăţăturile o dau despre viaţa înfloritoare din Ţările Române, atât la nivel statal, cât şi în organizarea existenţei individuale. Ţările Române nu erau cu nimic în urmă – o dovedesc toate informaţiile de natură strict istorică din Învăţături. Se configurează, chiar, un univers, o lume bine definită, unde apar semnele unui rafinament ce organizează cu succes toate raporturile, fie sociale, fie administrative, fie politice, fie culturale. În acest sens, Învăţăturile reprezintă un veritabil document istoric de primă mărime pe care l-am putea invoca oricând ne-am întoarce îngrijoraţi cu faţa spre trecut. Căci, iată, am găsi acolo atâta frumuseţe, limpezime şi lumină…!