Dacă în fiecare din noi – spunea Noica, într-un interviu – „joacă cel care a vrut să fie în anii adolescenței”, catapultat la Păltiniş, clasicizat, bucurându-se de o popularitate nesperată pentru un filosof, acest european „de margine”, făcând „roata” (turul Păltinişului), intră – categoric – pe lista ființelor care ne sporesc. În fond, Noica fuge de tirania profesoratului. El nu vrea adevăruri verificate, mortificate, ci iubeşte oamenii tineri, dispuşi să caute împreună (dar cu voci separate) adevărurile; să caute, altfel spus, perpetua ucenicie, nu maturitatea forțată; să descopere sensul unui adevăr şi, în cele din urmă, pe ei înşişi. Să se dezvăluie. Noica se vrea un mijlocitor care îți strecoară îndoiala, care te coboară în infernul interogației. Certitudinile se clatină, nu ne rămâne decât una: incertitudinea. Şi, apoi, repetând vorbele lui Leon Bloy, putem şti cine dă şi cine primeşte?
Aşezat „în curgere”, spiritul nu vânează reuşita, ci doreşte căutarea; astfel, se regăseşte şi se împacă cu lumea, ferit de ispita posesiei, de pofta achizitivă, de „cascada de înstrăinări” care-l amenință, modelat (mutilat) de context; pe biruitorul de-o clipă, nefericitul de învingător, bietul frate Alexandru strivit de „nebunia binelui”. Intrând, astfel, în repetiția oarbă şi pregătindu-şi moartea ființei spirituale. Or, Noica visează supremul rol: cel de întârzietor. Curgerea, pierderea, viața însăşi, cu seria ei de căințe; sau anchiloza, efortul de a păstra un „suflet stătător” – iată alternativele. Este clar că Noica îi iubeşte pe învinşi. Înțelege că devenirea (ca desfăşurare) se regăseşte în trecere şi petrecere (regretând că ultimul cuvânt a fost „expropiat de cheflii”). Filosoful pledează pentru donjuanism: „esențialul e să cucereşti”. Are experiența erorii, gustă voluptatea înfrângerii, acceptă riscul şi singurătatea comunitară; starea de spirit – zicea Noica – e mai importantă decât conținutul. Vrea adevăruri vii, nu „cadavre de idei”; important ar fi nu să triumfi, ci să ştii ce să faci cu nereuşitele.
Jurnalul de la Păltiniş, transparent mai cu seamă pentru ambițiile şi orgoliile discipolului (G. Liiceanu), reunea în câteva reprize (într-un soi de decameronizare) meditații păltinişene; vraja speculativă şi persuasivă a lui Noica răzbate în fiece pagină. Cel cuprins de condiția căutării, mereu apt de isprăvi culturale în recluzia sa deliberată, transformă cultura în mediu natural de existență. Jurnalul prezintă un Noica abstras determinațiilor (oarbe, adaugă filosoful), intrat în indiferență. Fiind în filosofie, Noica e pe drumul către o idee, desfăşurând cu seninătate un punct de vedere asupra lumii, în toate detaliile ei, plutind în sfera pură, evitând capcanele vieții pentru a nu-şi rata traiectoria. Dar există şi un Noica-omul, răvăşit de momeala faptei, trădându-şi „somnambulismul fecund”. Jurnalul discută, de fapt, esențial, problema paideică: accesul la spirit, modul cum spiritul insațiabil, în creştere, asigură plinătatea ființei. Scenariul paideic presupune un spiritus rector şi, negreşit, ucenici; trezirea spiritului obligă la propagarea lui. Cei intrați în raza lui Noica au avut o şansă; efectul Noica nu poate fi măsurat, dar funcția lui de provocare este indiscutabilă. Noica a fost un incitator, el cultiva dialogul, iar acesta, la rându-i, trezeşte nevoia replicii. Iată de ce Liiceanu vorbeşte de „trădarea fecundă”, rupând discipolatul prelungit; satelizarea perpetuă ar anula modelul paideic. Despărțirea de magistru se anunța, astfel, inevitabilă.
Dacă pentru Cioran, Noica părea complex, fascinant, „turburător” și, îndeosebi, „derutant”, în ochii lui Culianu el dobândise rolul de „moașă”, trăind, în exclusivitate, sub raza culturii, într-o țară „imolată”, închisă, pregătind „Moștenitorul”. Un „mandarin candid”, destinat parohialului, un optimist defazat, energic, oricum stimabil (pentru acest eroism cultural „trezitor”, căutând „sămânța cea bună”), cumva „desprins de Istorie”. Știind, însă, că „înțelepciunea nu se învață, ci se trezește”, cum îi scria Sandei Stolojan (la 16 iulie 1969). Un constructor, desigur, alegând tineri genialoizi (ca grup elitist, supus unui antrenament aspru), un posibil critic de direcție, fie și improvizat, „nerecunoscut ca atare”, observa Ovidiu Pecican, forțând intrarea în Universalitate; blamând poezia (care e „potriveală”) sau polihistorismul nostru proverbial, născând oameni mari fără cărți majore. Eliade, de la distanță, vedea în Noica un caz unic; acceptând tacit contextul vitreg, impunând o gândire captivă, umilită și vorbind, paradoxal, despre „semnificația metafizică a unui destin românesc”. Ceea ce i se părea, nota în Jurnal, „o alegere sublimă și, la limită, absurdă” (Eliade 1993: 124). Pentru Cioran, cel căzut din istorie (temporalitatea istorică), „optimismul nebun” al lui Noica, prietenul său de o viață, era „de neînțeles”. Într-o scrisoare către fratele Aurel (10 iulie 1972) mărturisea că era gata să-i „invidieze iluziile”, optimismul noician ținând de „o anomalie fericită” (v. Fratele fiului risipitor, Editura Eikon, 2012). Iar întâlnirea lor, în 1972, era percepută de Cioran ca o revedere temătoare, fantomatică; dacă Cioran, părăsind o „patrie evaporată”, optând pentru un alt idiom, renunțase la „o bună parte” din viața sa, Noica venea dintr-un exil „subtil”, „printre ai săi”. Comentând „războiul celor două scrisori” (Scrisoare către un prieten de departe, a lui Cioran, respectiv Răspuns al unui prieten îndepărtat, a lui Noica), pricinuindu-i lui Noica mari necazuri (lotul Noica-Pillat), Petru Urscahe înlătură ipoteza unei rupturi (Ursache 2020: 191). Iar doctorul Mircea Lăzărescu avansează o explicație: dacă Cioran visa „o retragere înspre nu știu ce”, atingând „originea însăși”, cum nota în Caiete, Noica „credita prezentul vremii sale cu valențele pozitive ale unui timp rostitor” (Lăzărescu 2018: 160). Fiindcă misterioasa devenință (nucleul ființei în sine) era „deschisă nelimitat spre nou” (Lăzărescu 2018: 162). Nu adâncim aici chestiunea, lăsând deoparte, de pildă, interesul lui Ioan Biriș pentru „holomeria simbolică” și „logica partitivă”, Noica fiind preocupat de „faptul invenției”, convins că sublima creativitate culturală ascunde un „cifru matematic”. Sau „ființa” din ontologia nicasiană, ontoteologia și sistemul pentadic, ca preocupări stăruitoare în cărțile medicului psihiatru Mircea Lăzărescu. Și, desigur, atâtea alte contribuții de ecou, dovedind că opera lui Noica e „în rost” și rodește. Chiar dacă n-are urmași și, odată cu „marele sapiențial”, „a dispărut o specie”, cum scria Sorin Lavric.

*

Când, după „reabilitare” şi după numeroasele tentative (temporizate ori brutal respinse), Noica şi-a reînceput călătoriile în Occident1*), el visa, în folosul culturii româneşti, o colaborare cu exilul. Dacă în interior strategia nicasiană a reuşit, obținând o acomodare productivă (cum recunoştea însuşi filosoful), în exterior Noica a trezit doar „o afectuoasă perplexitate”, după vorba lui Cioran. El a „tulburat” exilul românesc, lansând silogisme perplexante, dar s-a bucurat, recunoştea onest Monica Lovinescu, de respect intelectual, în pofida suspiciunilor care îl înconjurau: „consilier” al regimului, turnător, denigrator al Occidentului debusolat etc. Emigrația dovedea, nu fără motive, rețineri şi temeri. Dar în viesparul românesc de la Paris, „Aristotel” (ultimul nume de cod al lui Noica) nu putea, realist judecând, izbândi. Mergând „la Monici” pentru a le îmblânzi ostilitatea, încercând a „neutraliza” cuplul, oferind probe pentru a dovedi o schimbare de imagine a regimului, filosoful, întâmpinat cu reproşuri, era privit cu neîncredere. Se ştia că face jocul autorităților. Monica Lovinescu era la curent cu interferențele şi întrevederile sale „securistice”, încât va consemna, în august 1985, că Noica e confiscat de „demonul ambiguității”, având contacte „compromițătoare”. Mila sa, spunea inclementa comentatoare, „ține de sofism, nu de cruce” (Lovinescu 2001: 187). „Paradoxul Noica” (cf. Alexandra Laignel-Lavastine) întreține, aşadar, un mare semn de întrebare; a fost oare autorul Sentimentului românesc al ființei (1978) un „răsfățat”, o victimă „inocentă” a regimului? Despre Noica s-a scris enorm, dar „nu tocmai pe măsura firii filosofului”, constata, cu regret, Gh. Vlăduțescu. În plus, G. Liiceanu era îngrijorat, încă din 1996, de „scăderea drastică a audienței”. Criza de asimilare (cf. A. Pleşu) se prelungeşte, logica maniheistă e virilă, blocând acea cunoaştere spornică nădăjduită de filosof. Foiesc „păltinişofobii”, crede Dan C. Mihăilescu şi, sub steagul noicalatriei, foştii ucenici s-au mobilizat pentru a apăra figura imaculată a mentorului. „Reconsiderat”, îngăduit, chiar pe placul ideologiei oficiale, Noica a ales sihăstria şi a cultivat compromisul util. A fost, nota un temeinic exeget, un „novator reacționar” (Dur 2012: 70), un mare căutător de sensuri, afundându-se în limba veche, dezgropând înțelesuri şi urcând spre atemporal. Unii acuză rolul nefast, „ravagiile” noicismului şi molima „iraționismului”, alții cred că Şcoala ar fi fost „demolată”; himericul Noica, însă, şi-a urmat cu tenacitate şi seninătate calea. Noica, sfidând cu umilință potrivniciile vieții, nu şi-a „fracturat” personalitatea (Popa 2001: 1069). Prin detenție se va fi smuls mental din concretul coercitiv, fără a se degrada; dimpotrivă, iscodelnic, „ademenitor”, vădind iscusenie, se va pune în rost, practicând filosofarea, „simțind cuvintele” (cf. S. Lavric) şi înțelegând cultura ca mod de viață. Refuzând baricada politică, pactizând cu organele, acceptând „supliciul comunist”, va trăi ascetic, descoperind – ca nelingvist – „înțelepciunea” limbii, chiar dacă „magia” cuvintelor va fi contestată de un Iorgu Iordan. Trei poeme pentru S. (adică Sanda Stolojan), rod liric al unei excursii bucovinene (5-7 august 1971, însoțit fiind de N. Steinhardt şi Sanda Stolojan, sosită de la Paris) vorbesc despre o autohtonie cumpătată, însemn al Universalului românizat. „Rătăcirile” sale ne propun, global, efigia unui „mare narator”, încrezător în distribuirea victoriei. Rodind în urmaşi, adică. În asta a şi constat marea sa „periculozitate” (Popa 2001: 1076), ca „modelator” de suflete (tinere, primitoare, sporitoare). Dacă unii „îmbătrânesc prost”, pierzând, nu înglobând, filosoful, dimpotrivă, un tolerat în timpul lui îngăduit, şi-a pus, în acord esențial, cum sublinia Mircea Martin, biografia cu opera. În fond, ceea ce dorea Noica era o „cruciadă întru cultură” a tinerilor, sub antrenoratul său, fireşte.
Ştiind prea bine că regimurile totalitare nu oferă decât o şansă (cultura), mentoratul lui Noica urma să „întrețină focul”, devenind, însă, nota caustic Adrian Marino, „un aliat obiectiv al regimului”, o „anexă prestigioasă a propagandei”, cauționând ceauşismul în numele utopiei culturale. Noica şi-a asumat o misiune, asigurând continuitatea valorilor culturii, prelungind spiritul interbelic, în pofida „timpului rău” şi a malițiozităților culpabilizatoare, vehemente politic, ale colegilor de generație, aflați în exil. A avut ambiția Şcolii. Şi după casa de vară din pădurea Andronache, după exilul de la Câmpulung Muscel şi închisoarea din Berceni, a făcut, după pensionare, a patra tentativă, reuşită: Păltinişul. Sub aripa sa, hrănindu-se din copleşitorul său prestigiu, o instanță legitimatoare, „păltinişenii” au erupt ca fenomen colectiv, „în mare parte şi ca o consecință a politicii culturale promovate de către Securitate”, scria Gabriel Andreescu, organele preferând abstragerea, reveriile egotiste, departe de realitățile sufocante, terifiante. Dar „terenul râvnit”, constatase Mircea Martin, era scena centrală a literaturii şi, desigur, publicul mare; criticii literari, în acei ani, se bucurau de autoritate culturală şi putere informală. Or, grupul de la Păltiniş, ca grup de presiune, un nucleu elitar închis, căzut în autoadmirație, îşi dorea accesul în lumea literaților şi „ocuparea unei poziții centrale” (Martin 2015: 382), desfăşurând, substitutiv, relații de putere în sfera culturii. Tactica de autoafirmare, ca program eficient şi nedeclarat, inducea, depreciativ, o idee exclusivistă, doar nicasienii apărând, „într-o gaură neagră” (cf. S. Lavric), valorile culturale.
Un patos al negației în acel presupus „deşert filosofic”, cu inevitabile excluziuni, minimalizări, beligeranțe, a desfăşurat îndeosebi pragmaticul G. Liiceanu, veritabilul creier „regizoral” al operațiunii, vizând câştigarea unei „vizibilități exponențiale”, cu argumente literare. Pe bună dreptate, Mircea Martin lăuda scriitura Jurnalului (1983) şi a Epistolarului (1987), cu scene „literalmente puternice”, cu un personaj „viu, puternic, memorabil” (Noica, evident), două cărți de teribil impact, „sfidând contextul social-politic” prin ignorare (decontextualizare). Aventura paideică, reînviind „mitul spiritului”, un „frumos delir” (după Cioran), salutată cu entuziasm de literați, dar şi cu reacții potrivnice, jignea, însă, în bloc tabăra criticilor, depreciați, ignorând – prin delegitimare – meritele lor în efortul recuperator, cultivând, regretabil, impresia „de loc gol”. Aberațiile regimului ar fi cerut, dimpotrivă, în acei ani, „o solidarizare intelectuală forțată”, sublinia Mircea Martin. Bineînțeles, ambele cărți reprezentau „un moment intelectual important”; reproşurile criticului, divulgate târziu2*), sunt, însă, îndreptățite, încercând reparatoriu, fie şi tardiv, să înlăture acuzele („neavenite”) aduse criticii literare din anii ’80, fără „a tulbura o posteritate fericită” (Martin 2015: 384).
E limpede că „resortul imaginativ” a jucat un rol-cheie în destinul Şcolii, recunoştea Gabriel Andreescu. Tocmai de aceea surprind rezervele hermeneutului, deloc dispus a accepta ipoteza lui Mircea Martin (ca strategie premeditată de autoafirmare), infirmată, crede G. Andreescu, de mărturiile lui Liiceanu. În varianta Liiceanu-Noica avem de-a face cu o narațiune „grandilocvent-apologetică” (Andreescu 2015: 60), pregătind rezistența într-o societate închisă (o „monadă oarbă”) printr-un posibil paradis cultural. Cu patos cultural, abstras din „temele mundane”, având, după detenție, o relație specială cu instituțiile statului comunist, folosit şi folositor, Noica s-a dovedit, reamintea G. Andreescu, un harnic „agent de influență”. Certamente, linia Noica, fie şi acceptând stilistica supunerii, cu naivități şi efuziuni, s-a frânt, recunosc însuşi „noicienii”. Totuşi, el rămâne un simbol legitimator, asigurând, prin iradierea prestigiului, posteritatea grupului noician, paradoxal, chiar şi din unghiul autorității morale.
Văzând în Noica „un model de ambiguitate perfectă”, Adrian Marino făcea efortul de „a-l înțelege”, considerându-l un caz „exemplar și paradigmatic” (Marino 1996: 79). Înainte de a-l apăra sau acuza, de a-i evidenția compromisurile și concesiile, de a inventaria efectele produse de constrângerile totalitare se cuvine a deschide un proces însuși sistemului represiv, scria Marino. Cu „imaginație semantică” și „relaxare etică”, acest spirit himeric, trăind „în posibil”, vădind irealism și amoralism ingenuu, animat cu sinceritate de bune intenții, a făcut posibilă o cultură paralelă, tolerată. Fanatismul său cultural, întreținut de firescul „egoism” creator / recuperator, brevetând metoda Noica, a îngăduit „o supraviețuire activă” (Marino 1996: 89), așezându-l în seria utopiștilor din cultura română, nu prea numeroși, să recunoaștem.

 

 

Bibliografie
Andreescu (2013): Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanți şi documente. Manipularea Arhivei Securității, Editura Polirom, Iaşi.
Andreescu (2015): Gabriel Andreescu, Existența prin cultură: Represiune, colaboraționism şi rezistență intelectuală sub regimul comunist, Editura Polirom, Iaşi.
Arman (2022): Mircea Arman, Constantin Noica-Arhanghelul, Anton Dumitriu-Anahoretul, în Tribuna, nr. 479 (16-31 august)/2022.
Buzincu (2003): Aurel Buzincu, Literatura română și realismul socialist (1944-1965), vol. 1, Realitatea care întrece ficțiunea, Editura Universității, Suceava.
Cioran (2013): Cioran, Scurt portret al lui Dinu Noica, în România literară, nr. 19/10 mai 2013. Text inedit, tradus de N. Manolescu.
Diaconu (2019): Marin Diaconu, Colaborarea lui Constantin Noica la Glasul Patriei și Tribuna României, în volumul Simpozionul Național „Constantin Noica” (ediția a XI-a), Editura Academiei Române, București.
Dur (2009): Ion Dur, Noica: vămile gazetăriei, Cuvânt înainte de Gh. Vlăduțescu, Editura Institutul European, Iaşi.
Dur (2012): Ion Dur, Noica. Între mitul şcolii şi revolta metafizică, în Ciorne şi zile, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu.
Eliade (1993): Mircea Eliade, Jurnal, II, Ediție îngrijită de Mircea Handoca, Editura Humanitas, București.
Lăzărescu (2018): Mircea Lăzărescu, Constantin Noica sau insuportabila filosofie (Șase eseuri privitoare la ontologia nicasiană), Editura Brumar, Timișoara.
Liiceanu (1983): Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş: un model paideic în cultura umanistă, Editura Cartea Românească, Bucureşti.
Lovinescu (2001): Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, 2 (1960-1980), Editura Humanitas, Bucureşti.
Marino (1996): Adrian Marino, Cazul Constantin Noica, în Politică și cultură (Pentru o nouă cultură română), Editura Polirom, Iași.
Martin (2015): Mircea Martin, Jurnalul de la Păltiniş, legitimarea prin cultură şi legitimarea prin delegitimare, în Radicalitate şi Nuanță, Tracus Arte, Bucureşti.
Mezdrea (2009): Dora Mezdrea, Constantin Noica în arhiva Securității, Editura Humanitas, Bucureşti.
Mezdrea (2009): Dora Mezdrea, Noica şi Securitatea, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, Bucureşti.
Noica (1990): Constantin Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, Editura Humanitas, Bucureşti.
Noica (1990): Constantin Noica, Jurnal de idei, Editura Humanitas, București.
Noica (2007): Constantin Noica, Despre lăutărism, Editura Humanitas, Bucureşti.
Petreu (2011): Marta Petreu, Noica şi utopia recunoaşterii, în De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească, Editura Polirom, Iaşi.
Pleșu (2011): Andrei Pleşu, Constantin Noica, în Față către față: întâlniri şi portrete, Editura Humanitas, Bucureşti.
Popa (2001): Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. II, Fundația Luceafărul, Bucureşti.
Popescu (2013): Dorin Popescu, Noica. Bătălia continuă, Editura Ideea Europeană, Bucureşti.
Rogojan (2011): Aurel I. Rogojan, Şcoala de la Păltiniş, în Fereastra serviciilor secrete: România în jocul strategiilor globale, Editura Compania, Bucureşti.
Selejan (2012): Ana Selejan, Glasul Patriei, un cimitir al efefanților în comunism, Editura Vremea, București.
Ștefănescu (2005): Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), Editura Maşina de scris, Bucureşti.
Ungureanu (2007): Cornel Ungureanu, Istoria secretă a literaturii române, Editura Aula, Braşov.
Ursache (2020): Petru Ursache, Pulberea de aur. Prefață de Magda Ursache; Postfață de Lucia Negoiță, Editura Eikon, București.

 

 

Note
1 Prima, din cele trei vizite în Marea Britanie, la Edinburgh (1972), întâlnindu-se cu Alexandra Noica-Wilson şi Răzvan (părintele Rafail).
2 Textul integral a fost cules abia în 2015, în Radicalitate şi nuanță (pp. 357-384), Mircea Martin refuzând să-l publice imediat după apariția Jurnalului şi a Epistolarului, tocmai pentru a nu susține „o campanie negativă”, pornită de „rău-voitori”.