Ședințele de cenaclu ale revistei „Tribuna” se țineau joia, seara de la ora opt, când se terminau cursurile pe la universități. De obicei veneau mulți tineri, în majoritatea lor studenți. Sala de ședințe – în care pe vremuri își desfășurase activitatea Societatea ARLUS (Asociația de Prietenie Româno-Sovietică), era arhiplină. Lecturile și discuțiile se purtau până pe la zece seara când grupuri-grupuri, cenacliștii se opreau pe la diversele locante din jur, continuând discuțiile sub alte auspicii. La Continental, la Someșul, la Tarom, la Pescarul, la Butoiul bătrân ș.a.
Într-una din aceste ședințe a apărut un tânăr subțirel, cu o față copilărească, blond, cu ochi albaștri deschiși lacomi asupra lumii, anunțându-se că dorește să citească poezii. Nu era programat dar era cunoscut deja în Cluj ca fiind poetul Alexandru, student la Filologie. Toată lumea a fost de acord să fie lăsat să citească peste rând. A scos de pe undeva un fel de pachet de hârtie de ambalaj, maronie, pe care a despăturit-o fără grabă și dintr-odată ne-a apărut în față un cearșaf pe care erau scrise poezii într-o ordine fără ordine, pe care a început să le citească într-o cadență de ritual, ridicându-și privirile, foarte des, spre tavan și rostindu-și verbul, știut pe dinafară, cu o voce de predicator înnăscut, cu o pasionalitate crescândă, cuceritoare. Erau poezii de o simplitate fascinantă, scrise în versuri muzicale, cu rimă perfectă, distonând flagrant cu ceea ce se citea de obicei de către tinerii aspiranți la gloria literară – poezii fără rimă, în versuri albe, cu metafore contorsionate, cu prețiozități intelectuale căutate. La tânărul Alexandru nu era nimic din toate astea. Poeziile lui evocau satul, țăranii, vitele și holdele, pământul Transilvaniei și istoria acesteia. A fost un adevărat recital de mai bine de o jumătate de oră, care s-a încheiat în aplauzele tuturora, ceea ce nu se obișnuia, la drept vorbind nimeni nu a aplaudat până atunci pe nimeni la încheierea lecturilor. Poetul Ion (pe atunci se numea Ion) Alexandru intra în agora literelor clujene cu un adevărat triumf. A publicat în Tribuna, în Steaua, a citit adesea în cenaclu (era secondat, nesmintit, de prietenul său din Popești, de Ion Papuc, un băiat sărac de-acasă dar bogat în lecturi, mai ales filosofice, explicând tuturor poezia acestuia, cu mare seriozitate, poezia în general), dobândind în lumea literelor de atunci la Cluj faima unui adevărat zeu tânăr. Și nu era deloc o exagerare. Poezia curgea tumultuoasă din sufletul său incendiat, înflăcărat, el însuși arzând ca o torță în admirația și stima tuturor celor care îl ascultau.
S-a întâmplat să fie decan, tocmai atunci, profesorul Mircea Zaciu. Rigid și arid, capabil să lase corigent câte un an întreg, la examene, pentru cine știe ce eroare de exprimare, în orice caz avea faima de om inflexibil. Ioan Alexandru a fost victimă sigură a acestuia. Lipsind cam mult de la cursuri și de la seminarii, în cele din urmă a fost exmatriculat de către decanul dispus a tăia în carne vie. Și-a dat seama însă numaidecât de eroarea făcută. Tot orașul, de la rector (Constantin Daicoviciu) până la ultimu student, i s-a arătat potrivnic. Ca să-și îndrepte greșeala (care, din punct de vedere strict administrativ nu era o greșeală) i-a aranjat, în cele din urmă, transferul la București. Și bine a făcut. Lui Ioan Alexandru i s-au deschis astfel alte orizonturi de cunoaștere, mai generoase, de instruire, de publicare în presa centrală, de ascedere spre gloria pe care o merita din plin. Dar și pentru Zaciu, a fost o lecție. Fără să declare public, atitudinea lui s-a destins, a început să caute să adune în jurul său tinerii studioși pe care să-i îndrume în domeniul cercetării și curând imaginea profesorului Zaciu s-a schimbat în bine.
Cu Ioan Alexandru am rămas prieten pe viață. Adesea, în descinderile mele bucureștene, de mai târziu, ne-am întâlnit și am stat de vorbă. Am scris despre volumul său de debut și el a ținut să mă ia deoparte, la o bere (nu era băutor; putea să stea ore în șir în fața unei halbe până ce berea se clocea în pahar) ca să-mi spună un lucru esențial pentru creația sa. Am să public mai multe volume, mi-a spus el. Dar nu oricum. Eu cred că fiecare volum trebuie să fie altceva față de cel precedent, să arate o altă față sau o altă treaptă a mea. Te rog să urmărești acest demers. Am citit toate volumele lui Ioan Alexandru și m-am încredințat că programul său de creație era urmat cu mare strășnicie.
Când, la Editura Dacia fiind, i-am propus să-și adune eseurile despre poezie, despre condiția poetului, despre țară și patriotism etc., pe care le publica prin diverse reviste, s-a bucurat și în scurtă vreme s-a înfățișat cu volumul. Redactor de carte i-a fost un alt poet, de foarte bună condiție, Vasile Igna. Volumul a apărut într-un regim oarecum de urgență. I-am trimis primele exemplare la București și, ciudat mi s-a părut faptul că nu mi-a dat nici un semn de viață: dacă l-a primit, dacă i-a plăcut cum arăta. Surpriza a venit însă în scurtă vreme. Era într-o dimineață pe la ora șapte când abia ne trezisem și am auzit soneria zbârnâind puternic. Cine putea fi la ora aceea? Am deschis și în prag a apărut poetul, cu un braț enorm de flori, râzând ca de o glumă bună. Frate Constantinte, mi-a zis, te rog să mă ierți dar la ora asta n-am găsit în piață mai multe flori. Astea sunt pentru doamna ta iar pe tine dă-mi voie să te sărut cu toată recunoștința. N-a stat mult. Se grăbea să meargă acasă la Topa, un sat pe Valea Almașului. Coborâse din tren și înainte de a merge la Autogară, a ținut să-mi facă o vizită pe neanunțate. Adesea am evocat scena, amuzându-ne, mai ales în verile când ne întâlneam la Neptun, la Vila scriitorilor, în vacanțe, cu copiii, la mare.
A fost un om al timpului său, în evenimentele căruia s-a implicat cu o dăruire pe care nu o afli azi la prea mulți dintre confrații lui. Scena aceea, când în asaltul minerilor asupra Parlamentului, Ioan Alexandru le-a ieșit în întâmpinare ridicând deasupra capului Sfânta Cruce, oprindu-i de la cine știe ce nelegiuire, a rămas emblematică nu doar pentru el ci pentru timpul în care ne aflam. Și-a dus crucea până la capătul vieții, fiind un pătimaș slujitor al Domnului ca și al Țării și al neamului său.

*

Nu mulți dintre scriitorii noștri de azi au trăit și au scris cu atâta ardoare în verb, despre ținuturile natale, despre Transilvania și, în fond, despre Patrie, ca Ioan Alexandru. Poezia sa este un cântec și un imn închinat dimensiunii istorice a ființei noastre
naționale, dăinuită pe aceste meleaguri milenare. De altfel, credința sa nestrămutată a fost aceea că poetul, scriitorul are menirea de a reflecta în creația sa, mai înainte de orice, tocmai acea zestre de suflet a poporului român, care este conștiința vie a seminției sale. „Noi, scriitorii – spunea el într-un eseu întitulat Datoria scriitorului – avem o mare datorie față de poporul nostru milenar: de a-i readuce în lumină experiența lui de-a lungul istoriei, vitejia lui, tenacitatea lui, spiritul de jertfă, puterea de luptă și de răbdare, noblețea și adâncimea lui sufletească”. Din acest punct de vedere el s-a simțit a fi un veșnic misionar, poezia sa ilustrând prin totul un patriotism profund, fără nimic de paradă, căci se înscria în crezul său poetic, în programul său intim de exprimare lirică: „Poezia patriotică cere ca poetului să-i fie lumea locurilor și vremilor – se rostea el răspicat într-un alt esteu intitulat Patria și poezia – lumea datinilor și nădăjduirilor, tot ce are mai familiar și apropiat: el nu cunoaște, nu poate avea apropiat decât un un anumit loc și anumite obiceiuri, pentru că el cunoaște această lume nu rațional, discursiv, ci intuitiv ființial […] poezia patriotică este o poezie obiectivă, iar obiectiv nu poți fi decât când te jertfești pentru iluminarea și păstrarea patosului etnic al tuturor”. Un adevărat manifest al acțiunii poetice practicate de Ioan Alexandru aflăm în eseul Bucuria slujirii: „Nu de tristețe, nu de pesimism, nu de purism și purități căznite, nu de estetisme psihologizante, nu de chipuri hidoase și abstracțiuni în sine, nu de zmucituri și bruftuluieli și aristocratism steril are lumea nevoie, ci de bucuria demascată de obrazul curat și feciorelnic al cântării bucuriei noastre că suntem oameni și viețuim atât amar de vreme în lumina atâtor nepieritoare frumuseți ce nimbează slăvitul nostru drum prin istorie […] avem nevoie de minți senine și luminoase de creatori pătrunși de bucuria adevărului în fiecare zi. Michelangelo voia să însuflețească munții cu dalta bucuriei lui”. O asemenea însuflețire aflăm în pateticele sale imne, închinate provinciilor țării și iluminatelor figuri ale marilor ei martiri. Totul într-o cadratură vie a încântătorului peisaj de pretutindeni al țării. Imnele Transilvaniei își află pandantul în această pagină evocatoare de frumuseți primordiale ale naturii Transilvaniei, descrise cu fior emoțional de Ioan Alexandru într-o pagină antologică: „Slăvit pământ, mâna dreaptă a sufletului meu, țară străveche, cununa de pe capul Mirelui, cuib de eroi și martiri, toată împrejmuită de munții cei veșnici cu creștetele în mai încărcate de zăpadă. La poalele lor au înflorit merii și prunii și mieii abia se văd în iarbă, iar pe creștet scânteie în soare albul imaculat al zăpezilor, matca izvoarelor ce brăzdează trupul țării în albii repezi și cristaline, pădurile negre, de un verde închis cât vezi cu ochii încă în atâtea părți […] Oamenii sunt domoli și tăcuți, ciolănoși în vetrele lor, sămânță nobilă dintre cele mai trainice, căzută cu milenii în urmă din mâna semănătorului de popoare./ Fereastra sângeră mușcată trecătorului spre drum, fântâna odihnește în cumpănă la umbra frasinilor, pe fânețe crește ovăzul și orzul, sub perii sălbatici pe trunchiul cărora umblă furnicile mari de pădure, negre ca murele, în pășune pasc bivolii și caii și turmele cele vecinice și-n tăuri cu apă verzuie se scaldă porcii sălbatici din pădurile de fagi […] Iubită vatră a sufletului meu ce ți-aș putea dori. Cum să te slăvesc, să te strig. Să te arăt oamenilor mei. Transilvania, codrii străvechi și oameni veșnici așezați de la începutul lumii aici în preajma izvoarelor de unde ascultă liniștea cerului înstelat și le țiuie urechile de bucurie că simt pretutindeni, aud cu toată ființa Cuvântarea Universului” (Elogiu Transilvaniei).