În 2003, Ioan-Pavel Azap, scriitor cu patru volume de poezii la activ și proaspăt redactor al revistei Tribuna (căreia avea să-i rămână loial până la dispariția sa prematură), și-a publicat, la editura bucureșteană Tritonic, prima carte de cinema, Traveling. Ar fi trebuit să fie întâiul volum al unei serii cuprinzând culegeri de interviuri cu regizori români de film.
În 2016, referindu-se la cartea menționată, Ioan-Pavel Azap nota că „aceasta era intenția autorului acum mai bine de un deceniu: de a continua acest demers interogativ în încercarea de a surprinde o istorie (evident parțială) pe viu, «în direct», a filmului românesc văzută din perspectiva celor mai responsabili autori ai fenomenului, cei care sunt blamați în cazul nereușitei, și parcă nu suficient luați în seamă în cazul reușitei: regizorii”. Mărturisirea deschide volumul Ciné-verité, subintitulat Traveling II și scos la Editura Tribuna. De fapt, autorul republica cele 16 interviuri din primul Traveling (cu, în ordine alfabetică, următorii cineaști: Andrei Blaier, Elisabeta Bostan, Nae Caranfil, Paul Călinescu, Ioan Cărmăzan, Nicolae Corjos, Laurențiu Damian, Radu Gabrea, Stere Gulea, Nicolae Mărgineanu, Dan Pița, Horea Popescu, Geo Saizescu, Marius Șopterean, Malvina Urșianu și Mircea Veroiu) și le adăuga opt dialoguri realizate ulterior, cu doi dintre regizorii prezenți și în cel dintâi volum (Nae Caranfil și Ioan Cărmăzan) și alți șase (Gabriel Achim, Cecilia Felméri, Tudor Giurgiu, Napoleon Helmis alias Nap Toader, Róbert Lakatos și Radu Mihăileanu).
Ciné-verité constituie o carte-document, din care cititorii interesați pot afla multe detalii semnificative nu doar despre filmele celor 22 de regizori enumerați, ci și despre evoluția cinematografiei românești în perioada comunistă și, mai ales, în cele două decenii și ceva de după 1989 (cu accent, în prima parte, pe anii ’90). În substanțialele sale interviuri, Ioan-Pavel Azap îi chestionează pe regizori asupra carierelor lor, mai lungi sau mai scurte, cu inevitabilele influențe sau preferințe, și, aproape de fiecare dată, ajunge și la subiectele care îl preocupă: specificul cinematografului, între artă și industrie; (in)existența unei școli naționale de film; libertatea de creație și organizarea în cinematografie etc. Sunt subiecte la care autorul avea să revină adesea în studiile sale.
La începuturile sale publicistice, Ioan-Pavel Azap s-a concentrat, timp de mai mulți ani, asupra criticii cinematografice de întâmpinare, analizând o bună parte din filmele lansate pe marile ecrane românești. După Traveling, el și-a selectat cele mai importante cronici de premieră și le-a publicat în două culegeri. În prima, Stop-cadru (Editura Tribuna, 2005), au fost adunate, după cum preciza autorul, „cronici de film scrise în perioada 1992-1995 și publicate în cotidiane și reviste din Cluj-Napoca (Mesagerul transilvan, Informația Cluj, Tribuna) și din Iași (Cronica)”. Ioan-Pavel Azap mai observa, cu deplină îndreptățire, că Stop-cadru reprezintă și „un jurnal ce consemnează oferta cinematografică de care s-a bucurat (sau nu!) spectatorul român în intervalul amintit”.
Volumul are două părți de dimensiuni aproximativ egale („Filme românești” și „Filme străine”), iar cronicile, redactate după formatul rubricilor în care fuseseră incluse, se citesc ușor și cu plăcere, fiind remarcabile prin eforturile de concizie și sinteză ale criticului. Persoanele curioase să afle ce producții cinematografice străine (predominant occidentale) au fost distribuite la noi între 1993-2005 vor fi satisfăcute parcurgând secțiunea secundă a cărții, dar, evident, partea cea mai interesantă este cea dedicată premierelor românești, de la Hotel de lux (Dan Pița, 1992) la Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu, 2005).
Când am citit prima dată Stop-cadru, după interviurile din Traveling, mi-l imaginam pe Ioan-Pavel Azap destul de îngăduitor cu eșecurile postdecembriste realizate de „monştrii sacri” ai cinematografiei naționale. Dar, încă de la prima cronică, abordând filmul menționat al lui Dan Pița, deja câștigător al unui Leu de Argint pentru regie la Festivalul de la Veneția, am descoperit cu surprindere că mă înșelasem. Cronicarul, bun cunoscător al fenomenului cinematografic și utilizator priceput al limbajului specializat, nu se ferește niciodată să spună deschis ce crede despre filmele comentate, indiferent de cine le semnează, și își prezintă convingător opiniile. Nu e de mirare că favoriții săi sunt cineaștii tineri, debutanți în acei ani, iar multe dintre pariurile sale critice (de la Radu Mihăileanu și Nae Caranfil până la Cristi Puiu) au confirmat ulterior, justificând votul de încredere primit de la Ioan-Pavel Azap.
A doua culegere de cronici, Prim-plan (se observă, din nou, atracția irezistibilă a autorului către termeni cinematografici esențiali, atunci când trebuia să-și găsească titluri sugestive pentru cărți), a ieșit în 2011 la editura bucureșteană Tracus Arte. „Cronicile din volumul de față au apărut inițial în revista Tribuna din Cluj-Napoca și vizează filme care au rulat pe marile ecrane din România în intervalul 1 ianuarie 2006 – 31 decembrie 2010”, nota, în cuvântul său introductiv, Ioan-Pavel Azap, adept devotat al rigorii și preciziei.
Când pregătea Prim-plan pentru tipar, autorul mi-a propus să-i scriu un scurt text pentru copertă (un blurb, cum se spune în industria editorială). După lectura manuscrisului, am acceptat fără ezitare. Preiau câteva fraze relevante, cred, pentru critica practicată de confratele clujean: „În ultimul deceniu, Ioan-Pavel Azap, unul dintre tot mai puținii cronicari de cursă lungă din România, s-a dedicat cu pasiune și profesionalism criticii de întâmpinare, conștient permanent de responsabilitatea sa față de cititori. Deși trăiește și activează în provincie, Ioan-Pavel Azap nu are nicidecum o gândire provincială. Dimpotrivă, criticul percepe filmele într-o perspectivă globală, raportându-se competent atât la tendințele cinematografiei actuale, cât și la istoria celei mai tinere arte. (…) Chiar dacă verdictele expuse în cronici ar putea fi uneori contestate, siguranța cronicarului și argumentația sa solidă sunt mereu vrednice de stimă”.
În ultimii săi 12 ani de viață, Ioan-Pavel Azap a recurs tot mai rar la cronica de întâmpinare, preferându-i construcțiile critice și istorice mai ample (monografii ale unor cineaști sau studii de sinteză), dar și proiectele editoriale (serii de specialitate sau volume colective). În 2012, criticul a inițiat colecția „TIFF Cinefil”, promovată de Festivalul Internațional de Film Transilvania, și a coordonat-o timp de un deceniu, la editurile clujene Eikon și, apoi, Școala Ardeleană. Aici, Ioan-Pavel Azap a publicat cu generozitate cărțile unor colegi din generații diferite, cum sunt Alexandru Jurcan, Lucian Maier, Angelo Mitchievici, Radu-Ilarion Munteanu și Călin Stănculescu.
El însuși a inaugurat colecția cu două volume. Cel dintâi, dagheroTIFF. Carte despre primele 10 ediții ale Festivalului Internațional de Film Transilvania (2002-2011), este prima monografie consacrată unui festival de film din România. Conținând interviuri luate organizatorilor și participanților, texte analitice sau retrospective și fișe informative despre fiecare ediție a evenimentului, dagheroTIFF constituie un model pentru un astfel de demers editorial.
Al doilea volum, 16 mm, subintitulat Jurnal cinefil1, strânge laolaltă texte publicate inițial într-o rubrică purtând același nume, pe care criticul o susținuse, între mai 2008 și februarie 2010, în paginile revistei clujene Verso. Ioan-Pavel Azap explica astfel, nu fără modestia ce-l caracteriza, titlul ales pentru rubrică și carte: „Pe vremea când imaginile nu erau fixate pe suport electronic, în televiziuni se folosea peliculă de 16 mm, spre deosebire de pelicula pentru marele ecran, standardizată la 35 mm. Şi cum comentariile de faţă vizează filme de cinema difuzate pe micul ecran, găsesc că titlul (măcar atât!), a fost/este inspirat”. Dacă în cronicile de întâmpinare criticul era obligat să trateze premierele din cinematografe, aici Ioan-Pavel Azap a ales să scrie, cu o delectare evidentă, despre filmele dragi (re)descoperite de el în programul posturilor de televiziune, despre regizorii și actorii pe care îi iubea. Pagini încântătoare le sunt dedicate unor cineaști precum Robert Altman, Charles Chaplin, Federico Fellini, Bob Fosse, Sergio Leone, Martin Scorsese sau Steven Spielberg. Nu lipsesc considerațiile experte despre filme notabile ale unor regizori originari din România (Andrei Blaier, Mircea Daneliuc, Jean Georgescu, Radu Mihăileanu, Cristian Mungiu și Geo Saizescu), cărora li se adaugă un articol-omagiu scris la despărțirea de marele actor Gheorghe Dinică. Mai multe despre credoul criticului Ioan-Pavel Azap putem afla din „Addenda”, unde sunt incluse răspunsurile autorului la o anchetă-dezbatere despre „Noul Val” cinematografic românesc și starea criticii de film autohtone, găzduită în 2011 de săptămânalul Cultura.
Prima monografie a unui cineast român scrisă de Ioan-Pavel Azap, Oamenii de pământ ai lui Ioan Cărmăzan, a fost scoasă în 2014 de Editura Ecou Transilvan (Cluj-Napoca). Incapabil să facă vreo concesie și să găsească virtuți acolo unde ele nu există, autorul a ales să analizeze – și a făcut-o exemplar – primele trei filme, toate memorabile, ale regizorului Ioan Cărmăzan (Țapinarii, Lișca și Casa din vis), refuzând să abordeze și rateurile în serie ale acestuia din noul mileniu.
A urmat 7 capodopere ale filmului românesc (Editura Tribuna, 2015), volum reunind texte apărute într-o primă fază, în seria „Ore astrale ale filmului românesc”, pe site-ul IstoriaFilmului, al Asociației Filmtett din Cluj-Napoca. Titlul ales pentru carte constituie o reverență pe care Ioan-Pavel Azap o face în fața unui maestru într-ale criticii și istoriei cinematografice, Tudor Caranfil, care debutase în 1966 cu opul 7 capodopere ale filmului mut. Cele șapte (plus una) capodopere pe care Ioan-Pavel Azap le-a comentat, cu acribie și rigurozitate, sunt: Independența României (Aristide Brezeanu și Grigore Brezeanu, 1912), O noapte furtunoasă (Jean Georgescu, 1943), La Moara cu noroc (Victor Iliu, 1957), Pădurea spânzuraților (Liviu Ciulei, 1965), Reconstituirea (Lucian Pintilie, 1970), Nunta de piatră și Duhul aurului (diptic de Mircea Veroiu și Dan Pița, 1973-1974) și Moromeții (Stere Gulea, 1987).
În 2016, în colecția „Cinemagrafia”, a editurii bucureștene Noi Media Print, i-a apărut Secvențe cu Alexandru Tatos, prima și, deocamdată, singura monografie consacrată importantului cineast român. Analize percutante, expuneri limpezi și referințe bogate, într-o ediție bogat ilustrată, fundamentală pentru cercetătorii operei lui Alexandru Tatos și, în general, ai cinematografiei României socialiste.
În 2017, cu ocazia unei ample retrospective dedicate unui secol de film românesc, pe care Cinemateca Portugheză din Lisabona a găzduit-o pe parcursul a cinci săptămâni, Ioan-Pavel Azap a semnat volumul 100 de ani de cinematografie românească, publicat de Ecou Transilvan. Criticul tratează pe larg, în ordine cronologică și cu numeroase trimiteri bibliografice, 26 de titluri de referință (dintre care 25 de lungmetraje de ficțiune și un scurtmetraj animat – celebrul Scurtă istorie, al lui Ion Popescu Gopo, premiat în 1957 la Festivalul de la Cannes) ale istoriei cinematografului românesc, începând cu deja amintitul Independența României și încheind cu Restul e tăcere (Nae Caranfil, 2008).
La sfârșitul anului 2018, la Editura Uniunii Cineaștilor din România (UCIN), din București, a apărut volumul colectiv Amintiri din epoca ecranului de argint, coordonat de Doru Pop (care semnează și studiul colectiv) și Ioan-Pavel Azap. Acestuia i se datorează o amplă anchetă, cu 14 întrebări despre cinematografia din perioada comunistă, la care au răspuns, succint sau extins, 38 de critici de film, eseiști, scriitori și artiști români, deschizând el însuși această a doua parte, mai consistentă, a cărții.
Ultimul volum antum al lui Ioan-Pavel Azap a fost tot o carte de cinema: Vârstele criticului. Convorbiri cu Tudor Caranfil (Editura Tribuna, 2022). Cele 40 de răspunsuri și întrebări reprezintă rezultatul unui schimb epistolar purtat online, între sfârșitul lui 2009 și începutul lui 2011, cu mai vârstnicul confrate Tudor Caranfil (1931-2019). Recenzând volumul pentru platforma Adevărul, conchideam: „Vârstele criticului este o carte frumoasă și necesară, care se citește cu emoție, pe nerăsuflate”.
Am specificat că este vorba doar de „ultimul volum antum” deoarece, fatalmente, Ioan-Pavel Azap nu a mai apucat să-și publice excelenta sa teză de doctorat, intitulată Evoluția filmului românesc în perioada comunistă (1949-1989) și susținută, la finele lui septembrie 2023, la Școala Doctorală de Teatru și Film a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, sub îndrumarea profesorului Doru Pop. Să sperăm că această lucrare, indispensabilă pentru mai buna cunoaștere și înțelegere a istoriei cinematografului românesc, va vedea lumina tiparului în curând.

 

 

Note
1 Editura Școala Ardeleană oferă, pe site-ul său, un eBook gratuit cu o ediție „in memoriam” a acestui volum, reproducând întocmai versiunea tipărită în 2012.