Publicăm, în numărul de față al Tribunei, capitolul II din volumul inedit al lui Ion Agârbiceanu, intitulat Cutezări cu gândul, ale ieromonahului Visarion.
Trebuie spus că, între articolele şi volumele „de sertar” ale lui Ion Agârbiceanu, se numără şi câteva titluri cu profil religios, care nu au putut apărea în timpul regimului comunist, din motive lesne de înteles. Una din aceste lucrări este şi Cutezări cu gândul, ale ieromonahului Visarion, manuscrisul aflându-se în posesia profesorului şi editorului clujean Radu Crețu, care l-a primit de la fiica autorului, Maria Magdalena Agârbiceanu, în 1992. Este o lucrare cu reflecții şi întrebări ale scriitorului despre viață şi moarte, despre menirea omului pe pâmânt, despre începutul şi sfârşitul lumii etc.
E adevărat că cea mai mare parte a Predosloviei cărții a apărut în revista Steaua, nr. 9, 1962, număr dedicate scriitorului, la împlinirea vârstei de 80 de ani. Este un text cenzurat (au fost eliminate pasajele în care se foloseau cuvinte precum Dumnezeu sau Isus), cu multe lecțiuni greşite (schăoagă în loc de şchioapă, bucuria în loc de lumina etc.) şi cu unele modificări de stil (ce => care; sau => ori; sunt =>sînt etc.).
Textul a fost stabilit, după manuscris, cu respectarea riguroasă a normelor ştiințifice de transcriere, actualizând ortografia, dar păstrând toate formele specifice epocii şi scriitorului.
Apariția acestui volum în anul Centenarului este un omagiu postum adus lui Ion Agârbiceanu, care a dorit din toată ființa sa realizarea Marii Uniri, în favoarea căreia a scris sute de articole, pentru care şi-a riscat viața sa şi a familiei sale (suportând şi ocara superiorilor săi, fiindcă, în toamna anului 1916, ca preot, s-a refugiat, împreună cu familia, alături de armata română, care se retrăgea din Ardeal şi care era considerată „armată duşmană”, la Râmnicu Vâlcea, iar de acolo la Roman şi apoi în Rusia, îndurând privațiuni greu de imaginat, oglindite în trilogia Vremuri şi oameni). (Ilie Rad)

Mi se pare că nu-i nicio mirare dacă omul de azi nu se mai gândeşte la sfârşitul lumii, şi nici nu mai poate fi îngrozit de proorociile unora, cari îl mai vestesc din când în când, vorbind de întâlnirea globului nostru cu o cometă mare sau cu alt corp ceresc rătăcitor. Ştirile ce apar uneori prin ziare, în legătură cu un probabil şi apropiat capăt al lumii noastre, sunt citite cu nepăsare, sau din curiozitate.
Dar lucru vrednic de mirat este faptul că şi la sfârşitul propriu, la moarte, se gândesc foarte puțini, şi foarte rar. Unii pot să creadă lumea vecinică, alții cu o durată de sute de mii sau milioane de ani, aşa că sfârşitul ei îndepărtat nu-i poate impresiona.
Dar de sfârşitul unei vieți omeneşti, să zicem marginile maxime ale unei sute de ani, fiecare om e încredințat. Moartea semenilor noştri ne este zilnic subt ochi, şi cu toții ştim că niciun om nu a scăpat de moarte.
Cu toată această certitudine de nezdruncinat, puțini oameni se gândesc la moarte. Lăsat fiecare de capul lui, cu gândurile lui, omul normal, natural, nu se lasă zguduit de gândul morții decât murindu-i cineva drag. Alții nici atunci.
E nevoie de o educație anume, de o constrângere a gândului, de o obicinuință cu meditarea în această materie, pentru ca omul să-şi dea seama şi să se pătrundă de realitatea neînduplecată ce îl aşteaptă. Aşa cum se face în mănăstiri, în exercițiile spirituale, cu o întoarcere şi concentrare a gândului spre „cele din urmă ale omului”.
De altfel fără gând nu există nimic pentru noi, nici cele mai apropiate realități ale lumii. Pentru unii există un lucru numai când îl cunoaştem şi ne dăm seama de el şi însuşirile lui, ceea ce numai prin gândire se poate ajunge, după ce însuşirile lucrurilor au intrat în spiritul nostru prin simțuri. Dacă nu ne gândim la moarte, ea nici nu există pentru noi, şi trăim ca şi când am avea existența în vecinicie.
Deşi gândul obştescului sfârşit poate fi un puternic regulator al vieții noastre morale, mi se pare că de el au nevoie mai ales cei păcătoşi, sau cei cari altfel nu se pot feri de păcat.
Însăşi Scriptura ne învață: „Gândește-te la cele din urmă ale tale, şi în veci nu vei păcătui!” Cele din urmă, adică: moartea, judecata, fericirea sau nefericirea vecinică. Creştinul credincios poate însă să se ferească de păcat şi din alte motive. În primul rând din dragoste față de Dumnezeu, din ascultarea lui Isus Hristos. Să te fereşti de păcat, nu de frica pedepsei de după moarte, ci ținând porunca împărătească a iubirii, de a nu supăra pe Părintele Ceresc, şi a nu te depărta de El.
După cum în veacurile trecute creştinii puteau fi înspăimântați de apropiatul sfârșit al pământului, tot aşa se gândeau mai des la moarte decât azi.
Sunt nevoit să însemnez aici că şi eu fac parte dintre creştinii de azi: rar şi greu îmi vine să mă gândesc la moarte. Şi chiar când îmi forțez gândul în meditații, în vremea exercițiilor spirituale, nu reuşesc nicicum să mă pătrundă şi să mă cutremure gândul morții. Nu mă impresionează. Deşi, cum aş putea cuteza să spun că nu sunt păcătos?
Ştiu din viețile sfinților că mulți au ajuns la sfințenie numai având realitatea morții vecinic în fața ochilor. Poate într-alt fel, nici nu poate creştinul să ajungă desăvârşit, cu viață sfântă. Pentru a nu-l înhăța lumea cu ale ei, el trebuie să-şi dea seama mereu că „nu avem aici cetate stătătoare”. Că suntem numai nişte călători. Ştiu şi cunosc frâna ce ne-o poate pune gândul morții.
Dar nu mă pot împrieteni cu ea. Nu-mi place! Mă opresc bucuros la cuvintele din Cartea Înțelepciunii lui Solomon: „Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune, şi l-a făcut după chipul ființei Sale. Iară prin pizma diavolului, moartea a intrat în lume, şi cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoască”. Oare din acest motiv nu ne putem gândi, ori ne gândim numai forțați, la moarte? Pentru că ea nu este în însăşi rădăcina firii noastre, fiind noi zidiți dintru început nemuritori? Din motivul că moartea trupului e numai un accesoriu al existenței noastre, datorit păcatului strămoşesc? Sau pentru că noi existăm prin „suflul de viață”, prin spirit, iar acesta n-a ajuns muritor nici după păcatul strămoşesc?
Pentru aceea, oare, gândurile aruncate asupra misterului morții se izbesc de el şi vin înapoi cum le-am trimis, ca pietrele cu cari am bombarda o stâncă?
Cert este că, obicinuit şi în chip firesc, nu ne îngrozim de moarte, cum nu ne doare capul nici de sfârşitul lumii. Numai printr-o anume educație şi obicinuință, la care ajungem prin sforțare, pe căi artificiale, ne putem gândi mai des şi mai mult la sfârşitul nostru obştesc – cum am mai spus.
Se pare că însăşi Scriptura nu vede un lucru firesc în moartea omului, dacă spune că ea a intrat în lume prin prisma diavolului, care a deşteptat superbia omului, pentru a călca porunca Domnului. Păcatul nu e deodată cu omul, strămoşii nu s-au născut în el; păcatul nu a ținut de firea inițială a omului. „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”, s-a spus omului numai după ce a păcătuit.
De altfel se pare că Scripturilor chiar, puțin le pasă de moartea noastră cu trupul: singurul fenomen pe care-l putem noi pipăi. Lor le pasă de moartea sufletească, de cea prin păcat.
Ziditorul însuşi le-a spus strămoşilor: „În orice ceas veți mânca, cu moarte veți muri”. Călcând porunca, veți muri. Dar Adam şi Eva n-au murit în ceasul în care au mâncat din pom, au fost alungați din rai şi au mai trăit încă ani îndelungați până s-au întors cu trupurile în pământul din care au fost luați. Ci au murit, în clipa păcatului, pentru fericirea vecinică, pentru împărăția lui Dumnezeu, din care au fost alungați. Moartea trupului a fost numai un accesoriu al morții spirituale, prin păcat.
Aceasta e moartea cea mare a omului, atunci ca şi acum: păcatul. „Printr-un om a venit păcatul în lume, şi prin păcat, moartea”, scrie Sf. Pavel. Iar în Cartea Înțelepciunii lui Solomon se spune: „Nu vă grăbiți moartea prin rătăcirile vieții voastre, şi nu vă atrageți peirea prin fapta mânilor voastre. Căci Dumnezeu n-a făcut moartea, şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață şi făpturile lumii sunt izbăvitoare; întru ele nu este sămânță de pieire, şi moartea n-are putere asupra pământului”. „Cuvioşia e nemuritoare, iar nedreptatea aduce moarte.”
Cât îl priveşte pe om, e limpede că aici e vorba iarăşi de moartea prin păcat, de moartea spirituală. Moartea aceasta n-a făcut-o Dumnezeu, ci omul prin păcat. Cuvioşia, dreptatea, adică sfințenia şi sufletul neîntinat prin păcat, nu cunosc moartea. Dacă ar fi vorba de moartea obştească a trupului, Scripturile ar greşi vorbind aşa, pentru că trupul cunoaşte moartea, e fără putință de schimbare muritor, fie că omul e sfânt, fie că e întinat cu grele păcate.
„El a zidit toate lucrurile spre viață… şi întru ele nu este sămânță de peire… moartea n-are putere asupra pământului” sunt a se pricepe în înțelesul că viața organică se continuă pe pământ mereu, reînnoindu-se mereu, dând impresia că moartea nu stăpâneşte asupra pământului, deşi ştim bine că tot ce este organism viu moare, lăsând însă altul viu în urma sa. Adevărul priveşte şi neamul omenesc: continua lui împrospătură prin naşteri continue dă impresia că şi el este nemuritor, acoperind mereu fața pământului, ca şi iarba şi arborii.
Moartea de care le pasă Scripturilor este deci cea sufletească, moartea ce aduce pierderea fericirii vecinice, împărăția lui Dumnezeu, pentru care omul a fost creat, pe care a pierdut-o prin păcat, a recâştigat-o prin Isus Hristos, dar o poate pierde iarăşi fiecare om, trăitor după mântuirea prin Hristos şi iarăşi numai prin păcatul greu, de moarte.
„Dreptatea” (adică plenitudinea tuturor virtuților), „e nemuritoare, iar nedreptatea aduce moarte”.
Tot în Cartea Înțelepciunii lui Solomon este scris: „Cei ce cugetă nedrept şi-au zis întru sine: Viața noastră e scurtă şi tristă, şi omul nu poate scăpa de moarte, nici nu cunoaşte cine l-ar izbăvi de iad. Din întâmplare am ajuns să fim cum suntem, şi după viața aceasta vom fi ca şi cum n-am fi fost niciodată; căci fum este răsuflarea din nările noastre, şi cugetarea o scânteie care se aprinde din mişcarea inimii noastre. Când se va stinge, trupul nostru se va face cenuşe, şi duhul se va risipi ca aerul cel uşor…”
„În ochii celor fără de lege, drepții sunt morți cu desăvârşire” (ca şi cei păcătoşi, căci şi unii, şi alții mor cu certitudine)”, şi ieşirea lor din lume li se pare o mare nenorocire, şi plecarea lor dintre noi un prăpăd. Dar ei sunt în pace. Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de El… Străluci-vor în ziua răsplătirii ca nişte scântei… şi Domnul va împărăți întru ei în veci”.
Drepții vor trăi în veci în împărăția lui Dumnezeu, pentru care omul a fost zidit. Mor şi ei cu timpul, până la „învierea morților”, „la a doua venire a lui Hristos”, iar atunci vor învia, prin Hristos şi pentru meritele lui, şi trupurile. Dar vor fi şi până atunci în împărăția vecinică cu sufletele: „Sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu, şi chinul nu se va atinge de ele!”; „Ei sunt în pace!”

* * *

Dacă sunt atâtea motive pentru cari omul se gândeşte rar şi cu neplăcere la însuşi actul morții, şi numai prin deprindere şi constrângere se poate vedea întins pe catafalc, şi chiar atunci rămâne adeseori neimpresionat, nu tot aşa se întâmplă cu celelalte lucruri, cari constituie „cele din urmă ale omului”, adică: judecata, fericirea sau nefericirea vecinică. „Scris este omului să moară, iar după moarte: judecata”.
Acest element, judecata, intră adânc în viața omului şi o determină în cele mai multe cazuri.
Pentru cei cari nu cred în nemurirea sufletului, nu există nici judecata de după moarte, cu consecințele ei inexorabile: răsplata sau pedeapsa. Necrezând în nemurire, nu cred nici în judecată, nici în rai sau iad, şi îşi trag astfel consecințele pentru traiul în singura existență ce ne este dată, după părerea lor – cea pământeană.
De când e neam omenesc pe pământ, consecințele practice ale celor ce nu cred în nemurire – oricari ar fi fost religiile de cari s-au ținut – sunt aproape aceleaşi. Le înşiră Cartea Înțelepciunii lui Solomon.
„Ca umbra de trecătoare este viața noastră, şi sfârşitul ei fără înapoiere. Că s-a pecetluit şi nimeni nu mai vine înapoi… După viața aceasta vom fi ca şi cum n-am fi fost niciodată…”
„Veniți, deci, să ne desfătăm cu bunătățile cele de acum, şi de făpturi să ne bucurăm cu toată căldura tinereții. Să avem, din belşug, vinuri scumpe şi miresme, şi să nu lăsăm să treacă florile primăverii. Să ne încununăm cu flori de trandafir, până nu se veștezesc. Nimeni dintre voi să nu vă lipsească de la petrecerile noastre, să lăsăm pretutindeni semnele veseliei noastre, căci aceasta este partea noastră şi menirea noastră…”
„Să asuprim pe cel sărac şi drept, şi să nu ne fie milă de văduvă, şi de căruntețele bătrânului încărcat de ani să nu ne ruşinăm.”
„Puterea noastră să fie legea noastră, căci cel slab nu e de nicio treabă. Să vânăm pe cel drept, pentru că ne stinghereşte şi se împotriveşte isprăvilor noastre, şi ne învinovățeşte că nu umblăm cum am fost învățați din copilărie…”
Gândurile acestea şi atitudinele acestea față de viață sunt posibile pentru toți cei ce nu cred în nemurirea sufletului, în judecata de după moarte. Este aceeaşi doctrină şi concepție de viață din maxima: „Mănâncă, bea, veseleşte-te, după moarte nu mai e nicio plăcere!” E aceeaşi îndrumare de viață, pe care o are şi bogatul din parabola evanghelică: „Sparge-voi grânarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi aduna bucate pe mulți ani, şi voi zice sufletului meu: Suflete, mănâncă, bea, veseleşte-te!”…
Gândul judecății de după moarte, în cei cari cred in nemurire, e tot atât de aproape, pe cât e de departe gândul morții însăşi. Gândul judecății prea-drepte a lui Dumnezeu intră ca temelie în însăși conştiința creştinului credincios. La moarte greu şi în silă mă pot gândi; la judecata Domnului mă gândesc mereu, de câte ori îmi slăbeşte dragostea de El şi nu mă pot feri de păcat, decât luând ca sprijin certitudinea judecății dreptului Judecător.
Am mai înțeles un lucru: teama de judecata prea-dreaptă a Domnului nu se deşteaptă în suflet numai când îți zici: „Să nu cutez să fac cutare păcat, pentru că mă pedepseşte Dumnezeu.” Adevărul, gândul acesta intră în însăşi conştiința noastră, atât prin rațiune, cât şi prin educație, şi însăşi conştiința, într-un chip oarecum automat, stă de pază să ne ferim de rău. Cum tot ea ne mustră, dacă l-am săvârşit.
Dar pentru a avea o asemenea conştiință, e nevoie să avem certitudinea existenței lui Dumnezeu prin rațiune şi credință deopotrivă, şi certitudinea nemuririi sufletului, prin credința în adevărul revelat.

* * *

Deşi trăim fără gândul morții, fără frică de ea – şi cei cari nu cred în vecinicie, şi cei cari cred –, totuşi vine pentru fiecare om o vreme când începe a se gândi la moarte, şi, mai ales, a se teme de ea. Prilejul este boala grea, a noastră înşine sau a celor iubiți ai noştri. Boala grea, adică drumul la moarte. Deşi, chiar atunci, nădejdea însănătoşirii noastre sau a celor iubiți ai noștri e mai tare decât gândul morții. Cu plăcere nu ne gândim niciodată la trecerea din lumea aceasta. E cert totuşi că mulți se gândesc la moarte şi la judecată numai când se află pe patul suferințelor grele, sau într-o primejdie de moarte. Dar toate acestea sunt lucruri obicinuite şi preacunoscute, pentru ce să mă opresc asupra lor, însemnându-mi-le aici?
* * *

„Viața noastră trebuie să fie mereu o pregătire la moarte.” Aşa am citit într-o carte de meditații religioase. Aşa ne învață şi duhovnicul nostru în mănăstire.
Bun, zic eu, aşa să fie, dacă pregătirea la moarte, la o moarte bună, înseamnă numai ferirea de păcat, aşa cum se arată şi în cartea aceea şi cum înțelege şi duhovnicul mănăstirii.
Dar pentru a se feri de păcat, nu orice om trebuie să fie în pregătire zilnică de moarte.
E de ajuns să te pregăteşti şi să lupți zilnic pentru o viață frumoasă, dreaptă, curată şi nevinovată.
Şi pentru mine e mai bună şi mai plăcută lozinca aceasta: să trăieşti nevinovat, decât cealaltă: să te fereşti de păcat, pentru că te bate Dumnezeu.
Nu-i mare deosebirea între ele? Mi se pare că-i foarte mare. Pentru unii oameni cred că se petrec lucrurile ca şi cu mine: gândul vecinic al sfârşitului obştesc mi-ar întuneca toată bucuria vieții, mi-ar frânge chiar pofta de viață şi luptă. În vreme ce lozinca de-a mă bucura de viață trăind nevinovat, e o mare forță de luptă şi o mare bucurie a existenței.
Deşi lozincile sunt deosebite, rezultatul este acelaşi: ele ne deschid drumul feririi de păcat. Dar unul este plin de neguri, de chin şi de spaime, celălalt e însorit. Unul însemnează a-l sluji pe Dumnezeu de frică, celălalt a-l sluji din iubire. Oricare creştin ar fi dator să aleagă drumul al doilea. Căci legea fundamentală morală a Evangheliei este iubirea. Iar pe Dumnezeu îl iubeşte cel ce-i ține poruncile, pentru că aşa e frumos, aşa se cuvine, ca fiul să asculte de Tatăl său. Ascultându-l din iubire, pentru a nu-l supăra, nu mai are nevoie de gândul morții şi al judecății. Judecata i-o face însăşi conştiința în fiecare ceas, arătându-i ce-i bine şi ce-i frumos şi înaintea lui Dumnezeu şi în lume.
Căci aceasta este o realitate la care mi se pare că puțini oameni se gândesc: ceea ce-i bun şi drept, frumos şi curat înaintea lui Dumnezeu, este tot aşa şi înaintea lumii, în judecata oamenilor. Şi ce este păcat înaintea lui Dumnezeu nu poate, cu niciun chip, să se schimbe în virtute în judecata oamenilor.
Dacă oamenii s-ar obicinui cu această realitate, poate că puțini s-ar mai ridica împotriva educației şi a vieții religioase, n-ar mai disprețui-o nici pe ea, nici izvorul din care porneşte: Evanghelia. S-ar convinge că Dumnezeu şi omul cu mintea sănătoasă nu merg pe două drumuri, ci pe acelaşi drum: al desăvârşirii vieții omeneşti.
Şi cine nu vede că e mai înalt omenesc lucru să fie binele, sau cel puțin să te fereşti de rău de bună voie, decât de frica biciului? Ci recunosc cu smerenie că uneori am avut şi mai am şi eu nevoie şi de bici, de frica judecății.

Text stabilit de
Ilie Rad şi Radu Crețu