(Im)Posibilitatea profețirii Istoriei

 

Despre emergenţă (vorba lui Aristotel) se poate spune în multe feluri. Etimologic şi originar, termenul se referea cu precădere la om, reliefând inclusiv semnificaţii morale. În latină, mergo însemna de exemplu a se scufunda în apă, iar emergo a ieşi din nou la suprafaţă, la lumină. Emergo ex palude însemna a ieşi dintr-o mlaştină, la propriu dar şi la figurat, emergo ex mendicitate – a ieşi din sărăcie, din foame, apoi avem chiar emergo ad summas – a se ridica la cele mai înalte situaţii sociale, avere, ierarhie sau onoruri. Mai târziu, în modernitate şi cu semnificaţie tehnică, s-a numit emergentă raza de lumină care iese deviată dintr-o prismă. Raza de lumină iese deviată, dar nu aleatoriu, ci după un anumit unghi de refracţie, previzibil şi care se poate calcula cu ajutorul unor coeficienți, în funcţie de mediul care constituie prisma. Apoi structuralismul, aflat undeva la mijloc între ştiinţă şi filosofie, se bazează pe trei principii elementare, cel de-al treilea fiind numit emergenţă, enunţat ca fiind acea proprietate a structurii de a avea însuşiri noi, care nu pot fi reduse la însumarea însuşirilor părţilor componente.
În filosofia contemporană, bunăoară la Conwy Lloyd Morgan (1933), conceptul de emergenţă este menit să caracterizeze apariţia Noului în istoria umană şi deopotrivă în evoluţionismul biologic. Noul este ceva ce ţine de domeniul spontaneităţii pure şi absolute, este ceva ce apare aleatoriu, nemotivat, imprevizibil şi ca atare inexplicabil. Avem ceva în genul unui salt mistic, fie ceva propriu-zis a-cauzal, fie ceva cu o cauzalitate necunoscută şi prin urmare cu efecte imposibil de prevăzut. Oricum am lua-o, avem de a face cu evenimente principial impredictibile. Problema cauzalităţii emergente a fost reluată în perioada postbelică, prin contribuţiile antropologului american J. H. Steward. Potrivit acestuia, există efecte, respectiv evenimente istorice care nu pot fi deduse din cauze, chiar dacă noi am cunoaşte cauzele exhaustiv şi chiar dacă aceste cauze ne apar nu doar ca necesare ci şi ca suficiente. Procesul istoric în ansamblu poate fi determinabil, dar nu şi predictibil1. În procesele evolutive, „nu există nimic care să preordoneze dezvoltările ulterioare”2. În nici o epocă istorică, plecând de la datele prezentului, nu au putut fi prezise invenţiile viitorului. De exemplu, în sec. al XVIII-lea, nimic nu-i îndreptăţea pe oameni să prezică inventarea electricităţii sau a motorului cu ardere internă, după cum în sec. al XIX-lea nimic nu-i îndreptăţea pe oameni să prezică evoluţia tehnicii de calcul sau utilizarea energiei nucleare ş. a. m. d.
Există, desigur, anticipări pronunţate şi atrăgătoare, în genul literar numit science-fiction. Scriitorul Jonathan Swift (1667-1745) a anticipat cunoaşterea fizico-chimică a fotosintezei sau existența unor sateliți ai planetei Marte. Alt scriitor celebru, Jules Verne (1828-1905) a anticipat submarinul sau zborurile spaţiale. H. G. Welles (1866-1946) a anticipat relativitatea timpului şi aselenizarea. Dar toate anticipările în genere sunt anticipări nu predicţii, nu sunt ceva sistematic ci contingent, sunt bazate pe fantezie şi nu pe deducţii ştiinţifice, care să plece de la starea prezentă a lucrurilor, apoi sunt ceva relativ la domeniul tehnicii, nu la mersul istoriei umane.
Există, e adevărat, anticipări şi încercări de previziune şi în domeniul istoriei, dar aici lucrurile stau altfel. În materie de previziune sau clarviziune istorică, antichitatea i-a dat pe magi în civilizaţia babiloniană, pe profeţi în civilizaţia iudaică, pe auguri în civilizaţia romană şi câteva oracole renumite în civilizaţia greacă. Prezicătorii erau persoane care se bucurau de un respect mistic, de o celebritate rară şi de o autoritate indiscutabilă, mai presus de oameni, o autoritate de origine divină, care nu putea fi pusă la îndoială, deşi profeţiile lor au fost adesea infirmate violent şi au condus la adevărate dezastre pentru popoare şi împărăţii ce păreau nepieritoare. Înainte de a pleca la războiul împotriva grecilor, tradiţia spune că regele Cresus a consultat un oracol, iar oracolul i-a prezis că va distruge un stat mare. Profeţia era suficient de ambiguă ca să se poată adeveri şi la modul pervers, în sensul că până la urmă regele a pierdut războiul și şi-a distrus propriul stat.
Nici previziunile din epoca modernă nu au un statut mai bun. Karl Marx a pretins în Capitalul (1867), o scriere cu caracter ştiinţific în plan economic dar structurată pe o idee mesianică imanentă, că ar fi găsit legitatea generală a istoriei umane, constând în succesiunea necesară a modurilor de producţie, în virtutea cărei succesiuni după capitalism urmează cu necesitate socialismul și comunismul, o orânduire crezută ca fiind superioară în raport cu precedenta. După cum se ştie, istoria ulterioară a evoluat într-o manieră opusă teoriei şi a infirmat la modul tragi-comic şi această predicţie realizată pe baze ştiinţifice, în sensul că după socialism a urmat tot capitalismul.
Faţă cu această incapacitate a oamenilor de a-şi prezice propria istorie s-a avansat o explicaţie. S-a spus bunăoară3 că decalajul care există între funcţia predictivă a ştiinţelor naturii şi cea a ştiinţelor sociale se explică pe de o parte prin complexitatea vieţii sociale, iar pe de altă parte prin stadiul incipient în care s-ar afla ştiinţele sociale în raport cu cele ale naturii. Ambele presupuneri sunt eronate.
Ştiinţele sociale nu sunt istoriceşte în urma ştiinţelor naturii, dacă admitem (şi trebuie să admitem) că Istoria începe cu Herodot (sec. V î. H), iar Ştiinţa politică cu Platon şi Aristotel (sec. V – IV î. H). Etica lui Spinoza (1677) a fost elaborată în maniera ştiinţifică a Geometriei, iar prima concepţie general-evoluţionistă se află în Fenomenologia lui Hegel (1806), publicată cu mai bine de o jumătate de veac înainte de Originea speciilor a lui Darwin (1859). Apoi, cât priveşte opinia că societatea umană este „deosebit de complexă” prin comparaţie cu natura şi de aceea, ca obiect de cunoaştere, cunoaşterea de sine a omului ar trebui să rămână cumva firesc în urma cunoaşterii naturii etc. – toate acestea nu sunt altceva decât simple vorbe goale. Nu „complexitatea” omului este o piedică în calea cunoaşterii istoriei sale din trecut, ci libertatea omului este o piedică în calea predicţiei asupra istoriei sale viitoare, asupra comportamentului uman şi a evoluţiilor sociale la scară naţională şi planetară. Societatea în ansamblu, o interacţiune de indivizi, înzestraţi cu libertate dar determinaţi de interese, o interacţiune de grupuri mai mici sau mai mari, aflate sub presiune reciprocă şi în ciocnire browniană, cu toată structurarea instituţională, va avea ca rezultat permanent o zonă parţial indeterministă şi ca atare principial impredictibilă.
Fizica lui Newton, prezentată mai cu seamă în Principia Mathematica (1687) a impus totodată şi un anumit ideal al ştiinţei, caracterizat prin rigoare deterministă şi prin legitate care nu admite excepţii. Un secol după Newton, Immanuel Kant împărtăşea ironic, în mod condiţionat, acelaşi ideal şi pentru ştiinţa moralei, pentru filosofia practică. Mai exact, Kant arăta că, dacă am putea cunoaşte toate mobilurile care determină acţiunea unui om, atunci noi am putea prevedea comportamentul său viitor cu precizia cu care astronomii prevăd mişcarea astrelor. Kant ştia însă că acest lucru nu este cu putinţă din principiu, pentru că omul este, în planul raţiunii practice, o fiinţă înzestrată cu libertate, ca spontaneitate absolută, după cum în planul cunoaşterii, al raţiunii pure, conceptele intelectului sunt produse de asemenea în virtutea unei spontaneităţi pure.
Pe de altă parte, după cum se ştie, ordinea socială transcende suma acţiunilor individuale, se prezintă ca fiind exterioară acestor acţiuni şi nu reproduce aceste acţiuni, chiar nici atunci când ne-am imagina un caz ideal, când acţiunile tuturor indivizilor ar fi puse în sinergie. Cu alte cuvinte, ordinea socială însăşi constituie o emergenţă în raport cu suma acţiunilor individuale. Prin urmare, pentru a explica ordinea socială este necesar să avem în vedere acţiunile individuale, de exemplu deciziile sau gesturile personalităţilor istorice, dar nu este şi suficient. O atare explicaţie este grevată pe de o parte de libertatea ca inerenţă a individului, iar pe de altă parte de caracterul emergent al acestei ordini însăşi.
Există fireşte în lumea contemporană şi demersuri ştiinţifice importante, unele chiar impresionante, consacrate previziunii asupra evoluţiei societăţii. Primul de acest fel, faimos în toată lumea, este cel numit Limitele creşterii4, elaborat de echipa condusă de către D. Meadows. Acest model este imaginat pe evoluţia unui număr de cinci variabile: demografie, resurse naturale, agricultură, industrie şi poluare. Ideea simplă a echipei lui Meadows era să presupună atunci, la începutul anilor 70, că toţi aceşti parametri şi-ar continua nestingheriţi tendinţele şi ritmurile de creştere existente. Au preluat date şi indicatori care caracterizau exhaustiv aceste cinci variabile şi au procedat la scenarii deosebit de complexe simulate pe calculator. Viziunea obţinută a fost una cu adevărat apocaliptică. În ipoteza că populaţia va creşte continuu în acelaşi ritm, creşterea ei se va lovi de limitele absolute ale planetei de a putea asigura resurse de hrană. Dacă consumul de resurse naturale, în speţă de petrol va creşte continuu în acelaşi ritm, la un moment dat aceste resurse vor fi complet epuizate. Dacă agricultura bazată pe chimizare şi industria vor continua să crească în acelaşi ritm, poluarea rezultată va ajunge să otrăvească totul, până când viaţa pe pământ va deveni imposibilă. Civilizaţia umană globală, în întregul ei, ar urma să intre în colaps undeva pe la anii 2030. Apocalipsa ar fi mai aproape decât ne putem noi imagina. Din fericire, evoluţia acestor variabile nu este una lineară şi deterministă, ci este expusă şi supusă la posibile influenţe imprevizibile. Limitele demografice şi alimentare pot fi considerate ca fiind relative la tehnologia care se va utiliza pe viitor în agricultură. Limitele resurselor de hidrocarburi s-ar putea să nu conteze, în eventualitatea descoperirii unor surse alternative de energie. Poluarea poate fi limitată prin mutaţiile pe care le-ar putea suferi industria etc. Limita principală a acestui gen de previziuni este aceea că este una exclusiv tehnică, îi scapă factorul politic, caracterizat prin deciziile luate de către oameni, decizii imposibil de anticipat pe termen mediu şi lung.
Iraţionalul în Istorie. Trebuie să recunoaştem: diferenţele între oracolele antichităţii şi modelele de evoluţie globală ale contemporaneităţii sunt uriaşe, în unele puncte chiar totale. Oracolele se alimentează din inspiraţie divină, modelele globale cu cifre şi date empirice, verificabile ştiinţific. Preoţii antichităţii făceau preziceri în stare de transă, indusă deasupra focului, prin inhalarea fumului rezultat din arderea unor ierburi halucinogene, în schimb savanţii contemporani sunt, în principiu, minţi educate, lucide şi critice. Vechii prezicători urmăreau cu toată seriozitatea zborul păsărilor mari pe cer sau examinau atent măruntaiele animalelor de jertfă, futurologii de azi urmăresc scenarii simulate pe calculator. Cu toate acestea, ei au ceva în comun. Ambele categorii, magii din vechime şi oamenii de ştiinţă de azi, au aceeaşi capacitate limitată de predicţie, supusă acţiunii aleatorii a factorului imprevizibil. Un singur exemplu. În anii ‘70 şi ’80 ai secolului XX au fost realizate zeci de predicţii cu caracter ştiinţific, Rapoartele către Clubul de la Roma, Rapoartele Stratfor etc., dar nici una dintre aceste predicţii nu a reuşit să prevadă prăbuşirea fostei URSS, întâmplată numai câţiva ani mai târziu.
În aceste condiţii, cercetătorii istoriei au renunţat la predicţii propriu-zise, cu pretenţii de confirmare într-un procent semnificativ şi şi-au centrat eforturile pe relevarea unor tendinţe, a tendinţelor dominante, numite şi megatendinţe. Astfel, John Naisbitt5 relevă un număr de zece astfel de megatendinţe, din care am enumera doar câteva, pe acelea care mai prezintă o oarecare relevanţă şi în ziua de azi. Anume, tendinţa de trecere de la societatea industrială la societatea informaţională; tendinţa de trecere de la tehnologia tradiţională la IT; tendinţa de trecere de la economia naţională la o economie mondială; tendinţa de trecere de la ierarhii către reţele. În doar două decenii de la formularea acestor tendinţe, se poate observa că un număr de şase din zece nu au mai fost confirmate de cursul ulterior al evenimentelor, iar pentru celelalte patru, despre care se mai consideră şi azi că ar fi reale, datele de analiză utilizate de către Naisbitt sunt evident depăşite.
Apoi tendinţele pot fi oricând, în orice moment deturnate şi alterate de către decizii neaşteptate, bizare, iraţionale şi contraproductive luate de către conducerile politice ale diverselor state. Un renumit istoric militar american6 a analizat în detaliu, într-o serie de eseuri, câteva momente de notorietate istorică, în care conducătorii unor cetăţi sau guvernele unor state au luat cele mai proaste hotărâri cu putinţă, au adoptat decizii complet iraţionale şi contrare interesului propriu. În cazul războiului troian, regele Troiei şi căpeteniile militare au introdus în cetate ciudatul cal de lemn, construit şi aparent abandonat de către grecii inamici, fără să aibă prudența elementară de a verifica interiorul acestuia, cu toate insistenţele profetului Thyresias în acest sens, după care au organizat un banchet spre a celebra victoria şi apoi s-au culcat liniştiţi. În cazul Reformei lui Luther de la începutul sec. al XVI-lea, Papalitatea a refuzat cu încăpăţânare să de curs cererilor de respectare a unor norme morale minimale, pierzând astfel aproximativ jumătate din Europa creştină. Spre sfârşitul sec. al XVIII-lea, Imperiul Britanic a refuzat să recunoască Independenţa coloniilor din America de Nord, dimpotrivă a căutat să le menţină cu forţa, printr-un război al cărui eşec era previzibil. În perioada postbelică, SUA s-au angajat în Vietnam într-o aventură catastrofală, un război soldat cu pierderi imense şi practic fără nici un fel câştig. Concluzia istoricului american ar putea fi circumscrisă unui iluminism întors pe dos. Da, este adevărat că ideile joacă un rol important în istorie, dar nu ideile luminoase, progresiste, umaniste etc., ci mai curând cele iraţionale, de-a dreptul demente. Dacă Barbara Tuchman (decedată la 8 feb. 1989) ar mai fi trăit şi azi, ar fi avut noi argumente pe aceeaşi temă, alimentate de războaiele contemporane şi de aceleaşi decizii iraţionale adoptate de către politicieni.
O privire mai detaliată asupra modului în care se comportă şefii de state şi cum îşi asumă anumite idei, aruncă Henry Kissinger7, fost secretar de stat al SUA în administraţia Nixon şi laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Kissinger consideră că a fi om de stat este o artă şi că exercitarea acestei arte depinde de buna cunoaştere a două lucruri: a limitelor proprii şi a posibilităţilor proprii. Decizia presupune o anumită tensiune optimă între realitate şi aspiraţii. Dacă nu ai aspiraţii, stagnezi; dacă ai aspiraţii mai mari decât posibilităţile, ratezi efortul specific şi subminezi încrederea în guvernare. Corespunzător, oamenii de stat ar putea fi împărţiţi în trei categorii: (a) Oamenii mediocri, care operează în interiorul limitelor proprii şi care, din acest motiv, nu vor crea nimic semnificativ. (b) Oamenii mari, care operează la limita exterioară a posibilităţilor, dar nu foarte departe de această limită, la fel cum în logică, paşii înainte în vederea determinării se fac întotdeauna la genul proxim, nu la un gen prea îndepărtat. (c) Oamenii nesăbuiţi, care depăşesc prea mult limitele, care iau decizii cu consecinţe care scapă de sub control şi care subminează încrederea nu doar în societatea lor, ci şi în restul lumii. În raport cu problema predicţiei, aceste tipuri ar putea fi considerate în manierea următoare. Oamenii mediocri nu prezintă interes; oamenii nesăbuiţi sunt principial imprevizibili şi ca atare impredictibili; marii oameni de stat pot angaja un efort de predicţie de o valoare relativă.

 

 

Note
1 Cătălin Zamfir, Spre o paradigmă a gândirii sociologice, Polirom, Iaşi, 2005, p. 232
2 J. H. Steward, Teorie of Culture Change, Illinois, 1955, p. 216
3 Sivliu Brucan, Secolul XXI, Polirom, Iași, 2005, P. 70
4 D. Meadows, The Limits to Growth, Univers Books, New York, 1972
5 John Naisbitt, Megatrends, Warner Books, 1984
6 Barbara Tuchman, The March of Folly, W.B., 1984
7 Henry Kissinger, în: „România liberă”, nr. 5410/17.12.2007