Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Istoria literaturii albaneze sau scurtă introducere în albanologie

Istoria literaturii albaneze sau scurtă introducere  în albanologie

Apropierea mea de spațiul cultural albanez s-a produs prin Ismail Kadare, mai întâi prin Aprilie spulberat, apoi prin întreaga operă publicată în românește, pentru ca ulterior să am privilegiul să vizitez casa din Gjirokaster, personaj al romanului Păpușa, să văd lumea de la fereastra lui Kadare, să citesc prin intermediul diferitelor limbi texte din scriitori albanezi de prim raft: Ernest Koliqi, Visar Zhiti, Agron Tufa, ba chiar să-l întâlnesc pe unul dintre cei mai importanți scriitori albanezi contemporani, Fatos Kongoli. Chiar dacă cele cinci nume anterior menționate sunt repere ale acestei literaturii, până la lectura Istoriei literaturii albaneze de la origini până în prezent a lui Luan Topciu1 nu aveam decât o vagă idee despre ceea ce înseamnă conținutul ei organic. Refăcând cumva traseul unora dintre cei mai mari scriitori albanezi, Asdreni, Poradeci sau Kuteli, Luan Topciu, absolvent de studii filologice la Tirana și doctor în litere la Universitatea din București, cu o teză privitoare la paradigmele dorului în literaturile română și albaneză, coordonată de regretatul Romul Munteanu, propune o amplă și elegantă lucrare, totodată o foarte utilă poartă de intrare într-un spațiu cultural miraculos, care a alimentat extraordinara literatură a lui Kadare, cunoscută în toată lumea. Dar, afirmă cu modestie Luan Topciu în chiar partea introductivă a opului, încercarea sa de istorie literară ar trebui privită mai degrabă ca o introducere în albanologie: „Cartea de față este o carte adresată cititorului român, nu este o istorie literară oricâte reproșuri i s-ar aduce: este o lucrare de pionierat în domeniul albanologiei. Această carte este o istorie a valorilor literaturii albaneze” (p.27).
Este admirabilă conștiința autoreferențială limpede, capacitatea de a înțelege că înainte de a fi oferită o istorie a unei literaturi într-o anumită limbă, cititorului îi trebuie oferită mai întâi literatura în respectiva limbă, motiv pentru care o istorie critică nu ar putea servi decât autorului sau vorbitorilor limbii-sursă. Pe de altă parte, o introducere în maniera prezentei lucrări, însoțind faptele literare cu redarea contextului socio-politic și cultural al epocii, dar prezentând în egală măsură și evoluția literaturii în limba albaneză în diaspora, în special în Kosovo și în comunitatea arbëresh din Italia, este necesară și adecvată profilului cititorului român. Istoria literaturii albaneze… se poate citi ca o poveste, ba, mai mult, ca o poveste născută dintr-un fond mitologic comun, în care evenimente ale istoriei în egală măsură afectând ambele popoare și ambele limbi, dublate de umbra mitologică a faptelor, permit înțelegerea cu empatie și cu deschidere spre profunzimea rezistenței prin limbă și literatură.
Până să înceapă povestea literaturii albaneze, Luan Topciu subliniază unele aspecte relevante pentru a înțelege și însoți textul în deplină cunoștință de cauză. Aceste aspecte contextuale sunt privitoare la focarele literaturii și la condițiile generale în care aceasta a erupt. Literatura albaneză este o literatură care se hrănește în principal din bogăția creației populare, păstrată de secole prin transferul pe cale orală de la generație la generație, croindu-și un drum propriu nu grație unor școli, grupări sau curente, ci grație unor creatori individuali, care au oferit modele, care au prefigurat traiecte. Este necesară de la bun început înțelegerea faptului că literatura albaneză e închisă în carapacea unei limbi indo-europene greu traductibile, care formează de una singură o subfamilie traco-iliră, și care, în plus, a suferit de-a lungul timpului din cauza închiderilor politice și ideologice. Cu toate acestea, unele vârfuri ale literaturii albaneze au devenit cunoscute, au pătruns în literatura universală de prim raft. Apoi, despre literatura albaneză trebuie spus că nu beneficiază de școli de critică literară consistentă, că în cazul ei principiul autonomiei esteticului a început să fie luat în considerare cu un decalaj foarte mare în timp. Prima sistematizare „istorică a criticii literare” albaneze se datorează istoricului literar Ibrahim Rugova, cunoscut mai degrabă prin activitatea sa politică, fiind primul președinte al Kosovo, iar lucrarea în cauză a fost realizată abia în deceniul nouă al secolului XX, în 1986: Kahe dhe premisa të kritikës letrare shqiptare (1504-1983), chiar dacă prima încercare de istorie literară albaneză aparținând lui Justin Rrota, a fost cea Letratyra shqype din 1925. Apoi, tot înainte de a porni pe drumul descifrării literaturii albaneze ca întreg organic, să înțelegem că această literatură datorează foarte mult intelectualilor din comunitatea arbëresh din Italia și celor din Țările Române. Nu întâmplător, primul abecedar albanez, Evëtar, avându-l autor pe Naum Veqilharxhi, a fost publicat la București în 1845, cea mai mare parte a operei poetului național albanez Naim Frashëri a fost publicată tot la București, iar imnul național al Albaniei a fost scris de un poet albanez care s-a format și a trăit în Țările Române, Asdreni, inspirat din versurile brașoveanului Andrei Bârseanu. Istoria literaturii albaneze… este, pe de o parte, și un elogiu adus românilor. Afinitatea spirituală dintre albanezi și români este subliniată, în limitele pe care i le permite metodologia de studiu, și este pusă pe seama realităților istorice asemănătoare, dar și asemănărilor de limbă și cultură, consemnate de o serie de lingviști, etnografi și antropologi importanți, inclusiv de lingviști români și albanezi.
În deschiderea paginilor de istorie literară nu putea lipsi introducerea în imagologie istorică albaneză, în condițiile în care Albania se află situată pe de o parte pe linia Jireček, linia imaginară din Balcani care separă zonele de influență latină și greacă, iar pe de alta de linia lui Teodosie, care a separat Imperiul Roman de Răsărit de cel de Apus. La răscruce de linii, în spații diferite de influență, cu o limbă vorbită în două dialecte, gheg și tosc, cu incertitudinea apartenenței la limbile kentum sau la cele satem, Albania propune o literatură insolită, grație bogăției creației populare și deschiderii spre Occident, pe care o subliniază lingvistul și etnologul albanez Eqrem Çabej: „Dintre toate țările din Balcani, România, având în vedere idiomul latin, Dalmația și Albania, apoi insulele Ionice, sunt țările care au fost cele mai deschise influenței culturale a Occidentului” (pp.69-70).
După Rugova, istoria literaturii albaneze începe cu cel mai important umanist albanez, Marin Barletti (cca 1450-1512), născut la Shkodra, autor al lucrărilor De obsidione Scodrensi din 1504 și cu Historia de vita et gestis Scanderbegi epirotarum principis din 1508, deși cea mai veche carte în albaneză (cunoscută până în ziua de astăzi) este liturghierul (Meshari în albaneză) lui Gjon Buzuku din 1555. Pe de altă parte, probe despre limba albaneză scrisă sau probe directe ale limbii vin începând cu secolul al XIII-lea și includ, printre contribuțiile majore la istoria literaturii vechi, și descoperirea de către Nicolae Iorga a formulei de botez în Codicele Angeli din 1462, scrisă în Vulgari Albanico. Tradiția târzie a scrierii în limba albaneză – o primă asemănare majoră cu istoria literaturii române – a permis, totuși, întemeierea unei literaturi, începând similar și ca modalitate de realizare și ca intenție de publicare cu opera magistrală a lui Coresi la Brașov. În fond, între Shkodra și Brașov există o serie de similarități importante în ceea ce privește înțelegerea lor ca orașe ale operei prima în albaneză, respectiv română, cum între Gjon Buzuku și Coresi există de asemenea o similaritate intențională, traducătorul liturghierului în dialectul gheg mărturisind că a făcut acest lucru „să-i ajut pe oamenii dragi, să le luminez mintea pentru a învăța limba noastră”. Procesul de accedere a albanezilor spre lumina scriiturii religioase este similar cu cel petrecut în țările române. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, la fel ca la noi, cartea în limba albaneză a început să se răspândească, cei mai importanți tipografi, lexicografi sau chiar autori de carte fiind Lekë Matranga (1567-1619), autor al unui catehism publicat la Roma în 1592, intitulat Doctrina creștină, Pjetër Budi (1566-1622), primul poet creștin albanez, Frang Bardhi (1606-1643), primul lexicograf, istoric și etnograf și Pjëter Bogdani (1630-1689), „cel mai original scriitor din literatura timpurie” (p.126), autor la 1685 al lucrării Cuneus Prophetarum (Cearta Profeților). Bogdani a jucat în literatura albaneză rolul pe care l-a avut în cea română ilustrul Dimitrie Cantemir, oferind o lucrare bilingvă remarcabilă, în italiană și albaneză, „o mină de aur încă insuficient exploatată” (p.129).
Perioada timpurie a literaturii albaneze este continuată de etapa romantică, în liniile unui romantism întârziat ca în Țările Române sau în Bulgaria, cea mai proeminentă personalitate a literaturii albanezilor din Italia fiind Gerolamo de Rada (1814-1903), poet de talie europeană, primul romantic albanez. Un alt mare romantic, asociat în organizarea conținuturilor din Istoria… lui Luan Topciu literaturii Renașterii Naționale Albaneze (1830-1912) este poetul național Naim Frashëri. Mișcarea romantică albaneză, suprapusă mișcărilor de emancipare din Europa, „a dat startul conștientizării identități naționale” (pp.198-199), frații Sami și Naim Frashëri fiind importanți din dubla perspectivă: literară, în care a excelat Naim, cel care a pus bazele limbii literare albaneze și care: „prin întreaga sa operă […] a proiectat limba și geografia spirituală a albanezilor, a construit un prezent explorând trecutul și a clădit o viziune limpede despre viitor îmbinând idealurile umanismului renascentist european cu marile concepte romantice despre istorie” (pp.210-211), respectiv politică, în care a excelat Sami, cel mai important ideolog al Renașterii Naționale, care la fel ca fratele său a publicat cele mai importante lucrări la București. Merită amintiți aici și deja menționatul autor al abecedarului albanez de la București, Naum Veqilharxhi (1797-1846), participant la Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Kostandin Kristophoridhi (1826-1895), traducător al Bibliei și autor al unei gramatici albaneze, sau Pashko Vasa (1825-1892), autor al celebrului îndemn la asumarea valorilor naționale, „religia albanezului este albanismul” (p.226). În paralel cu această mișcare literar-ideologică din țară, sprijinită de comunitățile albaneze din Balcani sau din Italia, un alt personaj cu o remarcabilă influență în Europa a fost prima autoare a unei cărți despre comunitatea albaneză din România, Elena Ghica/ Gjika, cunoscută sub numele de Dora d’Istria.
După înfăptuirea independenței și până la finalul perioadei interbelice, literatura albaneză a renăscut, dezvoltându-se în raport cu două tendințe: una tradiționalistă, reprezentată în principal prin clericii catolici și prin școala literară din Shkodra, alta cu caracter social. În Albania au apărut numeroase publicații. Principalii reprezentanți ai literaturii albaneze sunt Gjergj Fishta (1871-1940), „Homerul Albaniei” care a înființat în 1899 Societatea Literară din Shkodra, Ndre Mjeda (1866-1937), poet din cercul literar de la Shkodra, amintitul Ernest Koliqi, fondatorul prozei moderne, trimis în exil, reîntors în țară și retras din nou în Italia, unde a publicat periodicul Pleiade, dar mai ales scriitorii albanezi din București, care prezintă o serie de aspecte comune de ordin biografic și stilistic, printre care amintitul Asdreni (1872-1947), care a înființat în 1881 în Regatul României „Asociația tipăritului în limba albaneză” sau „Societatea Tipăriturilor Albaneze” în cadrul căreia a apărut cea mai cunoscută lucrare a lui Naim Frashëri, Bageti dhe Bujqesija (Turme și lanuri), el însuși autor al unei poezii care migrează dinspre romantismul târziu spre simbolism și expresionism, scriind sub influența lui Alecsandri, Eminescu, Macedonski și Arghezi, mai ales în volumul Psallmë murgu (Psalmul călugărului) din 1930, la care se adaugă Lasgush Poradeci (1899-1987), considerat a fi „cel mai profund poet din limba albaneză” (p.320), care și-a susținut la Universitatea din Graz o teză de doctorat despre Eminescu, sau Mitrush Kuteli (1907-1967), cunoscut în special prin povestirile sale, traducător în albaneză din Eminescu și din Sadoveanu și condamnat la 15 ani de închisoare de regimul comunist de la Tirana.
Odată cu instaurarea comunismului – un comunism greu, cu față stalinistă, în care realism-socialismul a devenit singura cale de exprimare literară posibilă, acceptată de autorități – unii scriitori albanezi au fost executați, alții au murit în închisoare, alții au tăcut sau au fost obligați să tacă. Au apărut cu greu cărți de valoare, Ismail Kadare, autorul celebrului roman Gjeneralli i ushtrisë së vdekur din 1963, fiind unul dintre puținii scriitori care au produs literatură de valoare, alături de Mehmet Myftiu cu Shrimtari (Scriitorul), Petro Marko cu Qyteti i fundit (Ultimul oraș) sau Dhimitër Xhuvani cu Tuneli (Tunelul). Albania, care s-a îndepărtat de politica Uniunii Sovietice aidoma României, promovând prin vocea lui Hoxha dreptul la autodeterminare al fiecărei națiuni cum o făcuse și Ceaușescu, a cunoscut în literatura proprie o perioadă a dezghețului, superpozabilă celei de la noi. Generația șaizecistă albaneză a debutat cu o serie de volume de versuri care au rupt legătura cu realismul socialist: „Volumele de versuri Shekulli im (Secolul meu) de Ismail Kadare, Hapat e mia në asfalt (Pașii mei pe asfalt) de Dritëro Agolli și volumul Shtigje poetike (Cărări poetice) de Fatos Arapi au însemnat primii pași spre literatura adevărată” (p354). Așadar, Kadare, Agolli și Arapi în versuri, apoi Marko – cu primul roman cu adevărat modern din literatura albaneză, anterior amintit –, din nou Kadare, Myftiu și Xhuvani în proză sunt reperele acestei perioade în care un Sterjo Spasse, colegul lui Kadare de la studiile moscovite, după publicarea în interbelic și în anii războiului a unor lucrări decadentiste, a luat calea realism-socialismului, iar alții, cum ar fi Visar Zhiti, au fost constrânși, prin închisoare și muncă silnică, să tacă. Evident, literatura albaneză a anilor ’60-’80 este mult mai bogată. De departe, cazul paradoxal a fost cel al scriitorului Ismail Kadare, care a reușit în plin regim de cea mai aspră cenzură și de teroare (lui Visar Zhiti, de pildă, i se dădeau să citească după gratii romanele lui Kadare spre a i se urmări reacțiile) să publice romane și proză scurtă de o vitalitate și profunzime surprinzătoare pentru un mediu atât de arid al producției literare. Explicația lui Luan Topciu este concludentă și conformă cu autoreferințele marelui scriitor albanez: „Proza lui Ismail Kadare a fost, de fapt, o opoziție indirectă față de regimul comunist din Albania. Opera sa a rezistat sub dictatură datorită caracterului ambiguu al tematicii și semnificației. Trecutul istoric, cu tot arsenalul de personaje, situații, probleme și conflicte făcea referire la societatea albaneză aflată sub dictatura de tip stalinist a lui Enver Hoxha. În același timp, trecutul istoric a fost și scutul care l-a protejat de răzbunarea puterii. Genialitatea sa constă în acest transfer al simbolurilor pe care le-a creat, valabilă pentru orice dictatură din istoria umanității, fie imperiu, fie stat modern dictatorial, stat comunist etc.” (p.445).
Totuși, Palatul viselor, „cea mai teribilă și nemiloasă caricatură a totalitarismului în descompunere”, cum a numit-o André Clavel (p.360), a fost interzisă de regimul comunist. Cel care a reușit prin opera sa să prezinte forme ale absurdizării tuturor situațiilor în legătură cu statul (p.362), a fost oprit de la publicare, mai degrabă întrezărindu-se motive de cenzură decât identificându-se unele certe, în contradicție cu ideologia vremii.
După 1990, literatura de sertar albaneză, al cărei important reprezentant a fost Visar Zhiti, a început să fie publicată și să se bucure de succes. Amintitul prozator Fatos Kongoli, matematician școlit în China în perioada răcirii relațiilor cu Albania, n-a publicat nimic în timpul perioadei comuniste și s-a bucurat de un succes remarcabil începând cu romanul I humburi (Ratatul), apărut în 1992, devenind cel mai tradus scriitor în Occident după Ismail Kadare. După 1990, constată Luan Topciu, „funcția principală a operei de artă este restabilirea funcției estetice” (p.450). În timp ce în literatura noastră sertarul s-a dovedit a fi fost destul de sărac, diferite forme de conviețuire cu regimul sau de subminare subtilă, insinuantă, producându-se printr-o literatură care s-a născut tot în anii ’60, în Albania oprimată de Hoxha și Alia condamnările la moarte din rândurile scriitorilor au continuat până în 1988, când poetul Havza Nela a fost spânzurat de comuniști în piața publică a orașului natal, devenind „un clopot care încă mai sună pentru societatea albaneză”, după cum nota Ismail Kadare (p.474). Chiar dacă există o tendință de recuperare a trecutului – și ce trecut tăinuit și însângerat are de recuperat Albania, în special critica și istoria literară albaneză! – noua literatură, subliniază Luan Topciu, s-a desprins de tematica anterioară, focalizându-se pe restabilirea funcției estetice și manifestându-se, în special în cazul generației douămiiste, similar generațiilor actuale de la noi, „printr-o reacție violentă față de tradiție, printr-o negare a formelor sale” (pp.450-451). „Deziluziile individului” după promisiunea libertăților eșuate, după libertatea de expresie câștigată în dauna tuturor celorlalte pierderi, sunt teme adânci ale literaturii albaneze actuale. Dintre numele tinere ale scriitorilor nouăzeciști și postnouăzeciști se remarcă Agron Tufa, actualmente refugiat în Elveția unde a cerut azil politic ca urmare a amenințărilor primite în urma investigării crimelor comunismului, sau Ornela Vorpsi, care a studiat la Milano și locuiește în Paris, cu o extrem de cunoscută și de apreciată operă literară în Europa. „Marea conștientizare culturală” pare să îndrepte literatura albaneză spre un drum al așezării în acord cu primatul estetic.
Istoria literaturii albaneze de la origini până în prezent a lui Luan Topciu continuă cu o foarte amplă cronologie a literaturii albaneze. Este o carte necesară a unui scriitor foarte apreciat în țara de origine, tot mai apreciat și mai util în România pentru deschiderea porților pentru dialogul cultural. Este, cu adevărat, o lucrare de pionierat în albanologie3, dar în egală măsură este și o istorie literară consistentă, importantă, un instrument util specialiștilor, traducătorilor și editorilor, o carte care se poate citi ca o poveste a unei literaturi, a unui popor, a unei conștiințe culturale.

 

 

Note
1 Luan Topciu. (2021). Istoria literaturii albaneze de la origini până în prezent. Craiova: Editura Asdreni. 862p.
2 Luan Topciu tratează distinct la subcapitolul dedicat lui Asdreni aspectele privitoare la imnul național, a cărui muzică este semnată de Ciprian Porumbescu, făcând trimitere la propriile declarații ale poetului albanez cu cinci ani înainte de declararea independenței statului și la articolul din 1943 al altui mare scriitor albanez care a trăit și publicat în România, Lasgush Poradeci, v. p.314.
3 Prezenta Istorie a literaturii albaneze… nu este prima încercare de introducere în albanologie. Merită amintită cartea Albania. O istorie în date. Despre Kanun. Personalități, realizată de Luan Topciu împreună cu Liviu Lungu și publicată în 2020 la Editura Asdreni din Craiova, colecția Istoria (240p).

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg