Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Jean-Luc Godard, „dinamitorul” cinema-ului clasic – In Memoriam (II)

Jean-Luc Godard, „dinamitorul” cinema-ului clasic – In Memoriam (II)

Fără suflare (1960, 90 min.) are scenariul prietenilor săi Truffaut și Chabrol, excelenta muzică de Martial Solal – intro film noir și un omagiu cu o variantă a temei muzicale Panterei Roz. Cu un buget doar de 80.000 $, aduce rapid (doar Franța) 2,3 mil. $. Viața e ca o joacă pentru golănașul parizian Michel / Belmondo – De fapt sunt un prost. Dar trebuie!, afirmă chiar la început, cu țigara mereu în colțul gurii și pălărie ca Humphry Bogart; Patricia, matură precum Camille / Disprețul față de bărbați: Tu ești un copil! – el nu se schimbă nici după ce ucide polițistul. Încearcă să se ascundă la foste iubite din Paris și „aterizează” la americanca Patricia / Seberg. E primul său lungmetraj și îl catapultează pe Belmondo ca star! Fără suflare, 400 de lovituri – Truffaut și Hiroshima mon amour – Alain Resnais (ambele 1959) au impus, internațional, Noul Val. Pelicula godardiană a șocat prin îndrăznețul stil vizual, utilizând un „montaj pe sărite”, Michel se adrsează (anti-formal) direct spectatorului, de-construind „înțelegerea ficțională” operă-receptor, Seberg privește de mai multe ori în cameră, scena camerei durează incredibile 25 de minute…
În 2010, o versiune complet restaurată a filmului a fost lansată în Statele Unite la a 50-a aniversare a filmului. Americanca Jean Seberg (1938-1979) a fost imortalizată ca o icoană a NV. A făcut 34 de filme la Hollywood și în Europa, dar a fost ținta FBI ca răzbunare din cauza sprijinului pentru drepturile negrilor, cu defăimări comandate direct de J. Edgar Hoover (nu numai la noi!). A murit la 40 de ani, în Paris, poliția: probabilă sinucidere. Romain Gary, al doilea soț, a convocat o conferință de presă învinuind FBI: zvonuri false în mass-media că ar fi gravidă cu un negru / 1970, trauma ducând la avort spontan. Belmondo (1933-2021), remarcabil în filme de acțiune, a refuzat să joace la Hollywood! Campion la box-office cu Louis de Funès și Alain Delon, cu 160 mil. spectatori în 50 de ani. Între 1969 și 1982, a jucat în patru din cele mai populare filme ale anului / Franța: Creierul / 1969, Frică deasupra orașului / 1975, Animalul / 1977, Asul așilor / 1982, depășit doar de de Funès. Patricia ia un interviu lui Jean Parvulescu, de origine română, jucat de el însuși (tipic Gofdard), figură notorie din avangarda culturală a momentului. Acum își dă seama de diferența și golul imens care o separă de șarmantul, dar infantilul și simpluțul Michel. Și celebra scenă „camerală” de 25 de minute: un afront total la „modelul” clasic de film, dar care te ține la fel „cu sufletul la gură” prin transpunerea perfectă a suspansului exterior al acțiunii la exitențialismul etern al misterului conviețuirii femeie-bărbat! Nu numai asta, dar actorii sunt stimulați să fie spontani, să improvizeze, încrezător în forța creatoare a telentului – a avut dreptate! Ea vrea să discute de înscrierea la Sorbona (desigur, el nu vrea), de cultură (Dylan Thomas, Matisse, Jean Renoir), însă el repetă obsedat: Dezbracă-te! / Hai să… Un deliciu filmic aluzia că au făcut amor, după care, în stilul său abrupt și „fără legătură”, ne oferă o perspectivă de sus a Palatului Versaille și apoi biserica Notre Dame! Aparent „fără” legătură: de fapt e simbolul unirii „Amor Divin”: o uniune între plăcere carnală / esthesis și înălțare celestă! Talentul lor incredibil cu genialul Godard și camermanul realizează o splendidă sinestezie între viață și artă: imagini-cadru demne de mari pictori, cum e „tabloul” stil Degas (perspectivă „de sus”)! Spre final Michel își dă seama că s-a îndrăgostit de ea, însă sfârșește fatal, ca Bardot / Camille în Disprețul – Godard știe că sunt puține excepții la regulă: prea multe iubiri iau naștere între persoane practic incompatibile. De aceea, JLG îi „lasă” să dispară – aici Patricia îl ajută să intre în „normalitate”, dar finalul escalează! Nu înainte de a face din ei un discret omagiu la Bonnie & Clyde. O scenă importantă la un studio artistic de fotografie e posibil să-i fi dat ideea lui Michelangelo Antonioni ca un loc central în Blow Up. Degeaba încearcă Patricia să-l trezească / maturizeze deschizând discuția despre Dylan Thomas și epocalul său volum Potret al artistului câine, unde moartea bîntuie doi tineri care se distrează (ei!) – răspunsul lui, ca de obicei, infantile: cântă prostește Cel mai bine e duminică dimineața, când lenevești în pat… Grimasa ei spune: Nimic nu ne leagă în afară de… corpuri! Finalul e cam forțat-melodramatic, dar ce mai contează: avem o „emblemă” din triada NV.
Disprețul, scenariul tot el bazat pe romanul Il disprezzo / 1954 de Alberto Moravia. Roluri principale: Brigitte Bardot, Michel Piccoli, Jack Palance, Fritz Lang și Giorgia Moll. Paul / Piccoli, tânăr dramaturg francez cu succes comercial la Roma, acceptă o ofertă de la tipic vulgarul producător american Jeremy / Jack Palance de a rescrie Odiseea regizorului Fritz Lang, jucat de el însuși! Soția lui Paul, Camille / BB, îl însoțește la Cinecittà. JLG îl câștigă producător pe (nimeni altul decât) Carlo Ponti. Godard i-a dorit pe Kim Novak și Frank Sinatra, dar au refuzat. Ponti a sugerat Sophia Loren și Mastroianni, Godard refuză și vorbește, fără succes, cu Monica Vitti. Bardot e aleasă la insistența lui Ponti: profiturile ar crește afișând celebrul ei corp senzual. Așa a turnat Godard scena de deschidere, ca o batjocură a afacerii cu nuditate, după ce a terminat filmul, la insistențele co-producătorilor americani. Godard joacă asistentul de regie al lui Lang, care expune, tipic JLG, teoriile Noului Val, iar BB citește o carte despre Fritz Lang scrisă de Moullet. Godard a schimbat romanul cu acordul lui Moravia: acțiunea în doar câteva zile, iar Paul nu e „prost și moale. L-am făcut mai american – ceva de genul Humphrey Bogart.” E filmat la Cinecittà / Roma și spelndida Villa Malaparte / insula Capri. Un exemplu a noii tehnici: Paul și Camille umblă prin apartament certându-se și împăcându-se, scenă filmată ca o serie extinsă de cadre de urmărire, în lumină naturală și aproape în timp real. Directorul de imagine Raoul Coutard a făcut și alte filme NV, inclusiv Fără suflare. Jonathan Rosenbaum susține că Godard a fost influențat de Jean-Daniel Pollet și Volker Schlöndorff cu Méditerranée, lansat puțin înainte – de aceea, schimbările zilnice în scenariu (EC). I-a pus să improvizeze dialoguri și mișcare, derutându-i. Rotten Tomatoes acordă filmului 91% din 58 de recenzii. Criticul Colin MacCabe o numește „cea mai mare opera de artă produsă în Europa postbelică”. Bosley Crowther / The New York Times îl definește „luxuriant… a încercat să comunice un sentiment al alienării indivizilor în această complexă lume modernă… cu un tempo care sugerează iritație și oboseală.” Filmul s-a clasat pe locul 21 în sondajul criticilor și 44 pe lista celor mai bune 100 de filme din toate timpurile / Sight & Sound. Scena de apartament e lăudată de critici și cercetători, iar numărul din februarie 2012 / ziar online Interiors (relația arhitectură-film) studiază modul în care e utilizat, filmic, spațiul. O fotografie din film a fost folosită ca poster oficial pentru Festivalul de Film Cannes 2016.
Intro-ul e, deja, de-contructivist urmărind, tot mai aproape, o echipă de filmat cu Jean Luc Godard în spatele camerei: se anunță distribuția, echipa de filmare: muzica, montajul, tip filmare cinemascop etc. Vedem, apoi, o clădire decrepită a Cinecittà, ca un simbol al situației cinema-ului european înghițit de mașinăria comercială hollywood-iană, unde e așteptat scenaristul Paul de rapacele și materialistul producător american Jeremy. Scena de la sala de proiecție cu vizionarea filmărilor lui Fritz Lang la Odiseea e antologică pentru viziunile complet antagoniste ale filmnului de artă și cel comercial cu pletora sa de ignobile producții de nivel B și C. Celebrul, și în în realitate, Fritz Lang spune o frază esențială pentru tema peliculei lui JLG: Fiecare film este un mesaj. Aici e lupta lui Ulise cu zeii. Vom constata că asta face și Lang cu Godard și colegii NV, iar aici Camille cu lumea depravată din jur.
De fapt, e vorba de facerea unui film despre facerea unui film despre destinul cinema-ului! Subiectul e „dispersat” în discuții elevate cu citate din Dante, Lang… Jeremy distruge violent rolele filmate, ilustrând exact soarta regizorilor și artiștilor anihilați de comercialul american atot-puternic și plin de bani! Se „dă” fără jenă la soția lui Paul – Camille e bulversată și șocată că Paul chiar încurajează asta – primise un cec de 10.000 $ (El zice: Putem să cumpărăm apartamentul și nu mai mâncăm conserve de fasole păstăi!) cu speranța altor contracte. Sunt invitați la casa lui de lângă Roma, unde perversul joc continuă. Filmare narativă secvențială cu superbe imagini-cadru de interior și exterior, ca niște tablouri. E vizibilă influența asupra stilului preluată și rafinată de Franco Zeffirelli în Othelo, Carmen sau Isus din Nazareth. Paul, în ciuda atitudinii sale clare de „vânzare” a Camillei și orbit de țelurile sale meschine (și flirtul cu asistenta lui Jeremy), tipic masculin nu pricepe situația și o întreabă mereu ce are, de ce se poartă așa. Din nou, o lungă scenă în apartament, unde e un original „personaj central”: o statuie semănând bine cu Rugăciunea lui Brâncuși simbolizând situația femeilor prin reprezentanta lor BB. Aproape mereu, camera e în dreptul acestei Minerve / Zeița Înțelepciunii ca încarnare în Camille, aluzie directă prin „juxtapuneri” de cadre BB / Minerva din filmul lui Lang! Și numele „trădează” mult: e celebra sculptoriță Camille… Claudel, sora lui Paul… Claudel, care a stat un timp cu Rodin ca muză a lui, însă acesta i-a furat (se știe acum: vezi excelentul film Camille), toate ideile moderne, însușindu-le ca ale sale. Același act de „vânzare” a unui Paul (fratele), care a abandonat-o! Acesta e Godard, iubitorul de citate, aluzii, extrase polemice din istoria culturii etc. Deci, camera îi urmărește prin apartamentul unde Statuia devine, astfel, Axa (la propriu și figurat) vieții celor doi și al mai tuturor cuplurilor. Paul are, ca Michel în Fără suflare, doar un gând: Hai s-o facem repede! Camille îl așteaptă, goală pe canapea, cu fața în jos, adică nu mai exiști pentru mine, iar dosul înseamnă… DISPREȚ! Desigur, el nu înțelege nimic, tot filmul întreabă ca un cățel debusolat – ea știe că nu are rost să-i spună, așa e el! Doar Te disprețuiesc! îi repetă ea. Discuția lămuritoare – Ea: Totul s-a terminat între noi! – are loc în camera nemobilată și plină cu bidoane de vopsea, așteptând „configurarea”, exact ca viața lor! Se lucrează mult în medi-planuri cu ambii actori odată, fără enervantele și tehnicistele permanente amorse new-hollywood-iene, care „pulverizeză” și distrug esențialul. Paul face baie cu pălăria și trabucul în gură, imitându-l (ca Michel pe Boggy) pe Dean Martin, ca atâția alții: sosii răsuflate, creații artificiale ale fabricii de Iluzii de peste Atlantic. De aceea, Camille îi reproșează celui care s-a afirmat cu scenarii western copiate după tiparele cunoscute: Ar trebui să te folosești de ideile proprii! Deși el nu o consideră de „nivelul” lui (M-am însurat cu o dactilografă!), ea e cea care dă lecții „scenaristului” despre viață, cum ar trebui să fie un cuplu, chiar citește o carte despre Fritz Lang și încearcă să discute cu el, dar nu poate… El e cu cei care „Stau în piață și vând minciuni!”, cum afirmă Fritz Lang, citând din Brecht. Și marele regizor adaugă serenisim: Eu sunt liber!
Merg toți la Villa Malaparte, unde își vor trăi destinul implacabil pe fundalul filmărilor la Odiseea, sub privirile indiferente ale „zeilor” Poseidon și Minerva! Prietenul lui JLG, Truffaut va prelua ideea filmului în film, ca de-construire în faimoasa Noapte americană! Cadre de vis interior-exterior cu un ambient identic, sunt folosite culorile Renașterii în secvențe unde personajele se plimbă parcă prin tablouri renascentiste! Acoperișul plat, ca de templu antic, cu o scară largă ce duce sus (intenție arhitecturală clară), e dominat de noua „zeiță” Camille Bardot, goală și perfectă ca o Venus din Millo. Pauil urcă și coboară ca un nemernic învins de fiecare dată, rugându-se de ea. Spre final, ea descinde maiestuos „printre pământeni” (în halatul ca o toga princiară de aur) urmată iar de el, cățeluș dezrădăcinat și ignorant, se dezbracă fără să-I acorde o privire și înoată divin în apele albastre ca cerul. El stă încovoiat sprijinindu-se de stânca aridă, ca viața sa! Realitatea e un Ulise à rebours / în răspăr: Penelopa e Regina atotputernică, iar Ulise decrepitul inconștient care nu pricepe nimic! Azi mai actual ca oricând… Finalul e maiestuos: Fritz Lang încheie filmările pe „acoperișul zeilor” cu sosirea mitologicului Ulise – un victorios acționist, iar restul e… tocmai am văzut!
Monsieur Godard, îți mulțumim că ai re-descoperit pentru noi filmul autentic (cum spune prin Fritz Lang: Să ne întoarcem la Charlot și Griffith!) și ai știut să ne readuci și reînveți viața!

 

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg